PESTERA MAGURA
Localizare si
cai de acces. Intrarea in Pestera Magura se afla in
versantul drept al Vaii Sighistelului (bazinul Crisului Negru),
imediat in aval de canionul pe care il formeaza cursul superior al
acesteia, la o altitudine de 555 m si la 40 m diferenta de nivel
fata de patul vaii.
Din
comuna Campeni, situata pe DN 75 (Lunca-Turda), la 7 km de orasul Dr.
Petru Groza si avand punct de statie pentru cursele I.T.A. din
directiile Oradea si Campeni, se ramifica un drum accesibil
mijloacelor auto piana la iesirea din satul Sighistel (3 km). De
aici se urca in lungul vaii urmarindu-se o poteca
marcata cu triunghi albastru, care ajunge in cele din urma sub Varful
Tapul. Dupa aproximativ 4 km apare peisajul salbatic al
canionului Vaii Sighistelului. O carare se desprinde din
fata acestuia spre stanga, parasind marcajul si urcand la
inceput prin padure, apoi peste o limba de grohotis, dincolo de
care apare intrarea in pestera. In afara gospodariilor din satul Sighistel, nu
exista alte posibilitati locale de cazare.
Date istorice. Prima descriere, insotita de o
schita a principalelor galerii, este publicata de G. Hazay in
1887. In anii 1921 si 1922, pestera se numara printre
obiectivele campaniilor biospeologice intreprinse de E. Racovita, R.
Jeannel si P. A. Chappuis. Explorarea completa a cavitatii
si ridicarea unui plan amanuntit sunt rezultatul
cercetarilor efectuate in perioada 1956-1962 de Sectia din Cluj a
Institutului de speologie "E. Racovita" (C. Piesa, M. Alb, I.
Viehmann), in colaborare cu M. Bleahu si V. Puscariu.
Descriere. Caracterizata in primul rand prin exceptionala
bogatie si diversitate a concretiunilor pe care le
adaposteste. Pestera Magura este considerata ca una
din cele mai frumoase cavitati subterane ale tarii. Ea este
constituita dintr-o retea labirintica de galerii lipsite de
denivelari importante si in general usor accesibile, a
caror lungime insumeaza l 500 m. Deschiderea larg arcuita, cu o
inaltime de 6 m si o latime de 10 m, se continua
cu o galerie spatioasa, rectilinie, in care formatiunile
stalagmitice isi fac foarte curand aparitia si care se
termina in Sala Mare, dupa ce depaseste un pilon gros
de calcar. Aceasta sala este un fel de intersectie, care pune in
evidenta cele doua aliniamente tectonice care au
directionat formarea golului subteran. Cel dintai, orientat nord-sud, este
materializat in primul rand de Galeria de Intrare. Cel de al doilea,
desfasurat pe directia nord-est-sud-vest, corespunde
ramificatiilor acesteia : spre dreapta se deschid Galena Valului
si Galeria Gururilor, bogat concretionate, care iau sfarsit in
Sala Minunilor; spre stanga se patrunde pe sub bolta joasa a Galeriei
Santurilor pentru a razbate intr-o imbinare de sali
incapatoare oferind de asemenea o gama larga de concretiuni.
Pe acelasi aliniament se situeaza si ultimul sector al
pesterii, cuprinzind Sala Liliecilor, Sala Gururilor si Galeria
Ursilor, aceasta din urma avand in capatul sau un sorb in
prezent inactiv.
Pestera
Magura ar putea fi considerata ca un aliniament fosil al drenajului
subteran care strabate in momentul de fata Pestera
Coliboaia, dar argumente care sa intareasca aceasta
presupunere sunt greu de gasit in configuratia actuala a
reliefului. In
depozitele de umplutura care acopera planseul au fost
descoperite numeroase oase apartinand cu precadere ursului de caverna,
iar intr-un diverticol al Galeriei Ursilor se conserva urme de
activitate ale acestui mare mamifer (urme de gheare si suprafete de
stanca lustruite prin frecare). Pestera adaposteste si
o bogata fauna subterana, din randurile careia se
remarca prin abundenta sa coleopterul Pholeuon leptoderum hazayi;
uneori, de pilda in jurul unui cadavru de liliac, se concentreaza mii
de astfel de insecte.
Conditii de vizitare. Datorita importantei pe care o prezinta
sub raport cristalografic, bio-speologic si paleontologic, Pestera
Magura este declarata monument al naturii iar vizitarea ei nu poate
fi facuta decat cu respectarea tuturor normelor prevazute de
lege. Nu sunt necesare decat mijloace individuale de iluminat.
Bibliografie. R. Jeannel si E. Racovita (1929), M. Bleahu
si col. (1976), L. Valenas si col. j (1977).
