PESTERA LILIECILOR DIN CHEILE
CARASULUI
Sinonimii. Pod
Peciom.
Localizare si cai de acces. Intrarea se deschide in coasta Dealului Fac (Carsa)
care formeaza versantul drept al Cheilor Carasului in locul unde raul
face un mare cot, la 226 m altitudine si 15 m deasupra albiei
Carasului. Plecand din dreptul barajului morilor din Carasova
(comuna in care, la nevoie, se poate gasi o gazda), se
inainteaza cam 20 de minute pe poteca numita Drumul Prolazului (circa
1,2 km pe marcajul banda albastra, vezi nota Cheile Carasului
si fig. 37) pana in dreptul gurii care aminteste de conturul
Africii, vizibila din poteca. Se trece raul prin vad, se urca pe
un con de grohotis si de aici inca 10 m pe peretele aproape
vertical (escalada dificila fara coarda sau
scara).
Date istorice. Explorarea inceputa in 1955 de echipa formata
din Val. Puscariu, L Viehmann si T. Rusu a fost continuata in
anii 1963-1964 de echipa St. Negrea, A. Negrea si L.
Botosaneanu si terminata in 1965 prin cartarea a inca
200 m galerii accesibile dupa degajarea nisipului din punctul de
statie nr. l (fig. 42) de catre V. Sencu si E. Cristea. In
cercetarile de ecologie cavernicola s-a pus accentul pe studiul
faunei de guano de liliac (A. Negrea si St. Negrea, 1971).
Descriere. Intrarea suspendata in perete, inalta de peste
10 m si lata de 8 m, conduce intr-o succesiune de sali si
galerii cu dilatatii la intretaierea diaclazelor, alcatuind in
ansamblu un sistem intortocheat dispus pe directia sud-nord. Cei 640 m ai
pesterii s-au format prin largirea diaclazelor sub actiunea
combinata a apei de infiltratie si a unui curs de apa
subteran temporar.
La
inceput galeria are intre 5 si 13 m inaltime si pana
la 14 m latime, iar pe podea se afla trei importante depozite de
guano. Intre punctele 6-30 (vezi fig. 42) galeria prezinta cateva
ingustari puternice din cauza unor formatiuni stalagmitice masive
care impresioneaza (scurgeri parietale foarte proeminente, coloane si
stalagmite groase) si inaltimi de la 1 metru pana la 13
metri. Portiunile necon-cretionate pastreaza urme de
eroziune si coroziune (lingurite, hieroglife, marmite, cupole, septe,
lapie-zuri, vermiculatii si argila depusa in forma de
"piele de leopard").
Dupa
punctul 6 tavanul se lasa treptat pentru ca in punctul 1 sa se
ingroape in depozitul de nisip. Dincolo de acest Dop de Nisip, galeria se continua
printr-un sistem complicat de diaclaze, portiunile foarte joase (0,4 m)
alternand cu altele mai inalte (2,5 m) si se termina intr-un loc unde
pietrisul si nisipul depus pe podea astupa sectiunea
galeriei complet. Prin putul de 20 m din portiunea finala se
poate cobori la un nivel de apa : el serveste la drenarea unui
paraias subteran care apare numai la topirea zapezilor si care
la debite mari debordeaza, pierzindu-se treptat in depozitul de
umplutura.
Fauna terestra se remarca printr-o insecta fara aripi,
troglobionta (care traieste numai in pesteri) si
endemica. Dupa cum sugereaza si numele, pestera mai
adaposteste numerosi lilieci, izolati sau grupati in
mari colonii (specii de miotisi si miniopteri), ceea ce explica
prezenta depozitelor masive de guano si chiropterit, exploatate
candva de crasoveni, precum si fauna bogata si variata
ce misuna in ele.
Conditii de vizitare. Pestera se afla pe teritoriul ocrotit al
Rezervatiei botanice Cheile Carasului. Desi unele
concretiuni au fost degradate in trecut, in timpul exploatarii
guanoului, exista inca destule formatiuni care incanta
ochiul. Vizitarea nu este la indemana oricui din cauza pragului de 10 m
pana la deschiderea suspendata in perete. Pentru sectorul concretionat
sunt necesare : casca de protectie, salopeta, bocanci si
imbracaminte adecvata (temperatura, intre punctele 2 si 30,
in lunile iulie-august variaza intre 12,5 si 13,5°) ; se
recomanda vizitarea in grupuri mici ; timpul necesar : l-2 ore. Pentru
putul din fund se impune in plus o scara speologica si
coarda de asigurare.
Bibliografie. L. Botosaneanu, A. Negrea si St.
Negrea (1967), A. Negrea si St. Negrea (1971), St. Negrea
si A. Negrea (1968, 1972, 1977), M. Bleahu, V. Decu, St. Negrea, C.
Piesa, I. Povara si I. Viehmann
(1976).
