Invelisul geografic - megageosfera integrata

INVELISUL GEOGRAFIC - MEGAGEOSFERA INTEGRATA

1. Invelisul geografic: definire, istoric, terminologie, limite si structura

1. Semnificatia notiunii de "invelis geografic"

Invelisul geografic-sinteza a interferentei si conlucrarii geosferelor. Desi, divers definit si denumit, exista o unanimitate de opinii privind atributele esentiale ale invelisului geografic: megageosfera rezultata prin interactiunile geosferelor (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, antroposfera s.a.), ale caror variate transformari materiale, energetice si informationale se concretizeaza in structuri spatiale diverse, relativ stabile. Interactiunile dintre geosfere presupun procese de intrepatrundere, conlucrare, conditionare, determinare, influentare, fuzionare (amestec), integrare etc. Aceste atribute sunt elocvent surprinse in urmatoarele definitii:

- "invelisul terestru trebuie inteles ca un sistem material geografic sau un complex de elemente naturale si social-economice, aflate in stransa legatura de reciprocitate si cu proprietati noi pe care nu le au componentele lui, iar principiul de baza al acestui invelis poate fi formulat ca reprezentand unitatea contradictorie si legatura reciproca dintre natura si om" (P. Cotet,1957);

- "geostructura materiala, energetica si informationala de maxima complexitate avand configuratie sferica, continut distinct, functionare specifica si limite proprii", I. Mac, 2000.

Exista cateva conditii esentiale care stau la baza edificarii invelisului geografic:

1. procesele de diferentiere, sub comanda gravitationala, a materiei telurice in structuri geosferice relativ omogene;

procesele de interferenta si conlucrare a geosferelor in cadrul unui ansamblu functional complex, animat de fluxurile energetice endogene si exogene (indeosebi caldura interna, radiatia solara si componenta centrifuga a campului gravific) ce tind sa perturbe necontenit tendinta spre simetrie organizatorica impusa de componenta gravitationala centripeta:

3. procesele de edificare a unor noi structuri geografice, de sinteza, ce diversifica alcatuirea, functionalitatea si fizionomia invelisului geografic in toate ipostazele de manifestare scalara (globale, regionale, locale).

Ansamblul acestor procese, ele insele de o exceptionala varietate si complementaritate, confera invelisului geografic statutul unei realitati complexe extrem de dinamica dar totodata, unitara si avand o certa individualitate.

Scurt istoric

Intuirea invelisului geografic pe baza relatiilor dintre geosfere. Germenii conceptiei despre invelisul geografic dateaza din "zorii" geografiei moderne (sec. XVII, lucrarile lui B. Varenius si G. Fournier, indeosebi) cand legaturile reciproce dintre geosfere erau intrezarite desi adunarea argumentelor probatoare era abia la inceput. Bazele sale au fost puse de catre "clasicii" geografiei moderne, indeosebi Al. von Humboldt, K. Ritter, F. von Richthofen, V. V. Dokuceaev, A. Penck, I. P. Brounov s.a. precum si de catre discipoli ai acestora, intre care geografii romani S. Mehedinti si G. Valsan. Simion Mehedinti, in demersul logic, de mare profunzime si rafinament critic, realizat in lucrarea "Terra.Introducere in geografie ca stiinta" argumenteaza ca "invelisurile concentrice ale planetei.sunt dependente unele de altele, intocmai ca si partile unui organism" si precizeaza legile ce definesc aceasta relatie.

Obiectivitatea sensului clasic: omul este component si factor al invelisului geografic. Indiferent de modul in care a fost denumit produsul de sinteza rezultat din interactiunea geosferelor ("mecanism complex"-Brounov, "fata Pamantului"-Richthofen, "organism planetar"-Mehedinti, "invelis geosferic"-Valsan s.a.) un aspect se cuvine a fi subliniat: omul este component si factor al invelisului geografic (de sine statator sau inclus la biosfera). Acesta era sensul initial al termenului frecvent utilizat in tratatele geografiei clasice germane (erdhüle), franceze (enveloppe terrestre) si engleze (enveloping earthshell) aparute in primele decenii ale secolului XX.

Scindarea cunoasterii geografice in doua "lumi paralele": naturala si socio-economica. Dupa al doilea razboi mondial, conceptia a inregistrat mutatii. Astfel, in geografia occidentala a inceput sa fie considerata desueta si prin urmare, tot mai putin utilizata. In geografia sovietica (inevitabil, si in cea a tarilor situate la est de "cortina de fier") datorita cerintei ideologice de a evita rationamentele determinist geografice (considerate "reactionare") s-a impus ca necesitate "dualismul" geografic (vezi subcap. 1.4.1.).

In contextul stiintific dualist, Geografia fizica ("rupta" de cea umana) a "transformat" invelisul geografic intr-un obiect de studiu exclusiv, de sine statator, redefinit ca invelis "natural" sau "fizico geografic", care avea si functia de "mediu" pentru societate.

"Lumea" geografica este doar una: refacerea unitatii cunoasterii. Ambele optici s-au dovedit nefaste pentru progresul geografiei. In geografia apuseana cunoasterea s-a fragmentat tot mai mult punandu-se frecvent la indoiala specificitatea si legitimitatea discursului geografic. In schimb, in geografia rasariteana s-au afirmat interpretari reductioniste care au intarziat aparitia unor teorii integrate aplicabile la complexele raporturi teritoriale dintre natura si societate. La ora actuala, asistam la reactualizarea sensului primar, cel de invelis complex integrat, evident, intr-un context conceptual vizibil modificat prin progresul cunoasterii si declinul dogmelor ideologice in stiinta.

3. Termeni sinonimi, echivalenti sau cu semnificatii apropiate

O paleta larga de termeni cu semnificatii apropiate. Notiunea de "invelis geografic" se remarca prin sugestivitate, dar utilizarea ei este, uneori, improprie din considerente lingvistice (genereaza tautologii, vezi 1.6.1). Atunci se poate proceda la utilizarea unui termen echivalent sau cu semnificatie apropiata, precum: mediu geografic (E. Reclus-1876); invelis geosferic (G. Valsan, 1939); invelis landsaftic (I. K. Efremov, S. V. Kalesnik, 1947); epigeosfera (A. G. Isacenko, 1953); invelis terestru (P. Cotet, 1957); intreg teritorial planetar (V. Mihailescu, 1945, 1968); geosistem (V. B. Soceava, 1963); sociogeosistem (I. Donisa, 1977); mezogeosistem (Al. Rosu, 1987); invelis terestru superior (I. Mac, 2000); invelis terestru de sinteza (D. Simandan, 2003).

Sinonimii, echivalente diferente si polisemii. Termenii "invelis geosferic", "invelis terestru", "intreg teritorial" si "invelis terestru superior" sunt practic sinonimi. Termenii "invelis landsaftic", "epigeosfera", "geosistem" (si derivatii sai) au o buna corespondenta cu cel de "invelis geografic", dar implica unele nuantari. Astfel, "invelisul landsaftic" si "epigeosfera" implica restrangerea limitelor la spatiul de maxima interferenta si conlucrare a geosferelor (avand o grosime de cateva zeci de metri, pana la, cel mult 200 m, "in care traiesc vietuitoarele, se formeaza solul si se individualizeaza landsafturile"; I. Donisa, 1977). Fata de conceptul "geosistem" exista rezerva ca acesta ar fi mai curand echivalentul metodologic al realitatii (model, inevitabil, selectiv) pe care o reflecta, mai mult sau mai putin fidel, dar nu se confunda cu ea; termenul prezinta insa marele avantaj ca faciliteaza abordarea complexitatii geografice, a interactiunilor, genetice, dinamice, evolutive si organizatorice, prin care se manifesta aceasta. Paradoxala este insa situatia notiunii de "mediu geografic". Desi este o notiune veche si traditionala in geografie, utilizarea diversa, ignorarea caracterului dihotomic al termenului s.a., au condus la constructii polisemantice, generatoare de confuzii, ce s-au amplificat si mai mult odata cu intrarea in "scena" a notiunii de "mediu inconjurator" (vezi 1.6.).

4. Limitele spatiale ale invelisului geografic

Invelisul geografic-interfata globala. Daca in interiorul Pamantului geosferele vin in contact doua cate doua, suprafata acestuia reprezinta o vasta "interfata"* unde intra in contact direct si se intrepatrund litosfera, hidrosfera, atmosfera, biosfera antroposfera s.a. De aceea, "suprafata" scoartei este considerata, sub aspect structural, "coloana vertebrala" a invelisului geografic iar sub aspect functional, "plita energetica mozaic" care absoarbe, transforma si emana diferentiat energia si substanta aflata in incarcatura geosistemului planetar (Al. Rosu, 1987). Ea nu se rezuma exclusiv la suprafata topografica, ci poseda o anumita "consistenta" (grosime) ce polarizeaza, la randul sau, un "camp geografic" si mai vast de interactiune si schimburi reciproce. Aici are loc punerea in contact a mediilor si starilor diverse specifice geosferelor si interactiunile dintre ele soldate cu aparitia unor structuri inedite (forme de relief, soluri, asociatii biotice, peisaje etc.) ce edifica "fructul" evolutiei planetare: invelisul geografic.

Rezulta ca problema stabilirii limitelor verticale ale invelisului geografic se leaga de precizarea extensiunii spatiale a campului geografic in care procesele de transformare materiala convertesc fluxurile cosmice si telurice, de substanta, energie si informatie, in structuri geografice propriu zise, diferite de conectarile ce stau la originea lor.

Simplu spus, invelisul geografic se afla intre acele limite unde, concomitent, exista schimburi reciproce active intre geosfere, se manifesta toate starile de agregare ale materiei si este prezenta, deopotriva materia biotica, vie sau moarta.

Pentru argumentarea limitelor pot fi luate in considerare urmatoarele criterii cu valoare normativa (de principiu):

- criteriul manifestarii schimburilor reciproce efective de substanta, energie si informatie intre geosfere;

- criteriul coexistentei tuturor starilor de agregare (solid, lichid, gazos) premisa fundamentala a transformarii si devenirii materiei;

- criteriul emergentei evolutive expresie a "saltului" autoorganizatoric de la anorganic la organic.

Cu privire la fixarea limitelor spatiale, intre care structurarea materiei satisface concomitent aceste cerinte, au fost emise diverse puncte de vedere (exprimand anumite conceptii privind realitatea geografica sau stadii in cunoasterea acesteia).

Astfel, pentru limita superioara au fost avute in vedere tropopauza, mezopauza, limita superioara a atmosferei s.a., in timp ce limita inferioara a fost asociata cu baza stratului de hipergeneza (500-800 m adancime), cu nivelul izotermic de 0s C (situat in medie la 15 m adancime, pe uscat si la cca. 400 m, in oceane si mari), baza scoartei de alterare, baza stratisferei, baza litosferei sau chiar a astenosferei s.a.

Ozonosfera si astenosfera -"anvelope" de protectie ale I.G. Acceptiile mai recente cu privire la limitele spatiale, intre care structurarea materiei satisface concomitent aceste cerinte, sunt aproape unanime in acceptarea faptului ca invelisul geografic se extinde intre "ozonosfera", care il separa de mediul extern (gazos, cosmic) si "astenosfera" ce constituie mediul teluric intern cu functie de suport energetic si material al litosferei (fig.3). Ele joaca rolul unor "anvelope" de protectie si mijlocesc schimburile energetice cu mediile exterioare (A. Rosu, 1987). Schimbarea radicala a proprietatilor si parametrilor fizico-chimici (stare de agregare, compozitie, temperatura, densitate s.a.), dincoace de

"interfata", termen provenit din fizica si cibernetica, desemneaza elementul (suprafata) de separatie, situat intre doua medii diferite, care permite schimburi reciproce de substanta, energie si informatie intre ele si recepteaza, la randul sau, efecte ale acestor schimburi: solul, scoarta de alterare, zona periurbana, etc. sunt situatii geografice de "interfata"; insusi invelisul geografic are aceeasi functie (interfata intre atmosfera inalta si cosmos respectiv, manta (astenosfera);

respectivele orizonturi-reper, reflecta "trecerea" conectarilor energetice telurice si extraplanetare intr-un nou nivel organizatoric, cel de sinteza geografica, rezultat prin asocierea variata si transformarea evolutiva corelata a tuturor structurilor planetare (roca, sol, apa, aer, vietuitoare).

Limita superioara "ecranul" de ozon. Limita superioara se afla la cca 20-25 km, dincolo de care (pana la cca. 40 km) se extinde ecranul protector de ozon stratosferic rezultat in urma interactiunilor dintre radiatiile ultraviolete si gazele atmosferice Aceasta limita marcheaza nivelul pana la care pot supravietui formele de viata efectului distrugator al radiatiilor ultraviolete. In acest spatiu se include totodata si "atmosfera geografica" (troposfera), invelis a carui diversificare si originalitate climatica se explica numai prin procesele de transfer si conversie energetica pe care le intretine cu litosfera, hidrosfera si biosfera.

Limita inferioara:contactul prelitosfera-astenosfera. Limita inferioara corespunde bazei litosferei, situata la adancimea de cca. 90-250 km, unde se realizeaza contactul (fluctuant pe verticala) dintre astenosfera si prelitosfera (mantaua litosferica).

Aici materia topita (magma) si cea solida formeaza un amestec in care se inradacineaza structurile (placile) litosferice (fig. 3). Transformarea magmei din astenosfera in rocile ultrabazice specifice prelitosferei si apoi in cele bazice, neutre si acide (magmatice, sedimentare si metamorfice), ce alcatuiesc diversele corpuri geologice, reprezinta inceputul ciclurilor tecto-structurale si petrografice ce antreneaza materia subcrustala si crustala, sub impulsul factorilor externi, pe calea integrarii sale in viitoarele structuri geografice abiotice si biotice. Acest amplu circuit, care se deruleaza pe fondul dinamicii globale a placilor litosferice, subductie, litosfera cu hidrosfera, atmosfera si biosfera. Contactul dintre astenosfera si baza litosferei (mantaua litosferica) marcheaza adancimea maxima pana la care pot fi prezente structurile biotice, continute in structurile sedimentare ale placilor litosferice aflate in subductie. Aceste considerente argumenteaza plasarea limitei inferioara a invelisului geografic la baza litosferei (contactul prelitosfera-astenosfera).

Limite infinite intr-un spatiu.finit ! In plan orizontal, forma Pamantului face ca invelisul geografic, desi finit, sa nu fie delimitat. Limitele se impun in cadrul invelisului geografic, la nivel subordonat, prin diferentierea teritoriala a componentilor, inclusiv a complexelor teritoriale rezultate din interactiunea lor. Aceste limite au caracter relativ (perceperea lor este dependenta de marimea scarii spatio-temporale la care sunt analizate), divers (ca alcatuire si "exprimare") si schimbator. Prin urmare, fie "rigide" (margini continentale, lanturi muntoase etc.), ori "elastice" (tarmuri, frontiere politice si administrative, etc.), durabile sau efemere, globale ori locale etc., toate au.o "limita" care le face sa varieze necontenit.

5. Structura invelisului geografic

Triada structurala majora a invelisului geografic. In pofida complexitatii, privit la gradul maxim de generalizare, invelisul geografic etaleaza o structura simpla: substrat, masa hidro-atmosferica si comunitatea vie (I. Mac, 2000, fig. 3).

- substratul reprezinta totalitatea componentelor minerale anorganice si organice (minerale, roci) divers structurate (corpuri geologice, relief denudational, soluri etc.);

- masa hidro-atmosferica reuneste aerul si apa in exercitarea unor functii esentiale (climatice, vitale, ecologice etc.) rezultate prin procese interconditionate de transfer, transformare si conversie ale substantei si energiei;

- comunitatea vie include organismele vii (plante, animale, oameni), inclusiv produsele activitatii lor, prin intermediul masei hidroatmosferice si impulsului energetic realizeaza conexiunea profunda cu substratul.

3. Caracteristicile definitorii ale invelisului geografic

3.1. Complexitatea-o notiune "remodelata".

Caracteristici "generale" si "specifice". Neindoielnic, invelisul geografic constituie (cel putin pana in prezent) o megastructura unicat in spatiul accesibil cunoasterii umane.

Trasaturile ce confera originalitate acestui veritabil "fruct" planetar (cum plastic il numea Al. Rosu, 1987), rezultat prin interferenta energiilor stocate in miezul teluric cu cele provenite provenite din cosmos, sunt numeroase. Unele, sunt de factura universala, (generala) fiind definitorii pentru cele mai diverse procese si fenomene de pe Terra (indiferent de natura si de scara lor). Altele, prezinta o certa specificitate rezultata din anumite conjuncturi de interactiune a cauzelor de ordin general (astronomice, geofizice, fizico-chimice etc.) cu cele de ordin geografic (dispunerea usctatului si a apei, altitudinea, localizarea etc.).

Complexitatea, proprietate fundamentala a materiei. Caracteristicile definitorii ale invelisului geografic, atat cele generale cat si cele specifice, sunt expresia unei proprietati fundamentale a materiei, desemnata prin notiunea de "complexitate". Complexitatea este o proprietate generica ce defineste nenumarate ipostaze structurale, morfologice, functionale si fizionomice ale realitatii obiective. Intrucat exista "pretutindeni si in totul", chiar si in structurile catalologate drept "simple", complexitatea este un concept greu de definit. Practic, orice portiune a realitatii este complexa dar, fiecare. "in felul ei".

Complexitatea - sursa cauzala profunda. Multa vreme, complexitatea era considerata o notiune ireductibila, vaga, metaforica si deci nelucrativa sub aspect stiintific. Insa, relativ recent, complexitatea a devenit un concept fundamental al teoriilor despre dinamica si evolutia sistemelor (sau chiar "obiect" al unui vast domeniu denumit "Stiinta complexitatii"). Spectaculoasa relansare a conceptului se explica prin acceptarea ideii de "complexitate reductibila" la proprietati. In noua ipostaza, complexitatea reprezinta o ierarhie cauzala de procese, fenomene si proprietati ale acestora (ele insele, "complexe") ce determina, prin interactiunile lor, atributele esentiale ale existentei materiei: structurarea, miscarea, comportamentul (starea, functionarea, "trairea") ordinea si devenirea. Roluri "cheie" in ierarhia cauzala geografica trebuie atribuite urmatoarelor proprietati/fenomene: "eterogenitate" (iregularitate, varietate etc), "transfer" si "conversie" energetica (circuitul materiei), "unitate" (coevolutie), "functionalitate", "sinergetism", "(auto)organizare", "dezvoltare" (evolutie) s.a.

3. Trasaturi generale ale invelisului geografic

Nivelul geografic de organizare al materiei confirma, printr-o serie elocventa de trasaturi generale, validitatea conceptului actual de complexitate si utilitatea sa in investigarea implicatiilor multiple pe care le au proprietatile sale asociative asupra structurii, morfologiei, fizionomiei, dinamicii si evolutiei geografice. Se cuvin a fi subliniate urmatoarele trasaturi:

(1) Varietatea geocomponentala. Trasatura conferita de marea diversitate a geocomponentilor care structureaza invelisul geografic. Fiecare categorie geocomponentala comporta, la randul sau, apreciabile diferentieri tipologice (de ex. mineralele, rocile, formele de relief, unitatile regionale, asezarile omenesti, activitatile economice etc.).

(2) Variabilitatea "starilor" geocompo-nentale. Permanenta variabilitatii starilor geocomponentale in spatiu si timp, este o caracteristica ce o "dubleaza" pe cea anterioara.

Pe langa faptul ca nu exista doi componenti identici, in invelisul geografic nu exista nici componenti imuabili; geocomponentii poseda proprietati structurale, morfologice si functionale prin care isi ajusteaza necontenit starea interna, individual, dupa propriul cronos, reciproc si colectiv, totul intr-un camp energetic fluctuant; de aici, deriva.

(3) posibilitatile practic nelimitate de combinare intre geocomponenti avand drept rezultat, prin intermediul proceselor de structurare si integrare dintre acestia.

(4) exceptionala diversificare spatio-temporala a formelor concrete de materializare teritoriala ale invelisului geografic: peisaje, regiuni, domenii, zone etc.; potentialul combinatoriu al geocomponentilor si conlucrarea dintre starile lor determina ca invelisul geografic fie diferit, de la un loc la altul, de la un moment de timp la altul; aceasta trasatura semnifica.

(5) Omniprezenta eterogenitatii structurale si morfologice ca factor de schimbare (devenire). Diversitatea geocomponentala si permanenta redefinire a starilor prin interactiuni sunt, concomitent, "produsul" si "sursa" eterogenitatilor morfologice, structurale, procesuale si fenomenologice din invelisul geografic. Ele reprezinta sursa cauzalitatii geografice si se exprima, la randul lor, prin relatii de contrarietate, determinate de diferentele antagoniste de potential sau stare (de ex. cald-rece, umed-uscat, rezistent-moale, inalt-scund, solubil-insolubil; dens-rar; bogatie, dezvoltare, excedent-saracie, subdezvoltare, deficit etc.) si relatii de complementaritate, neantagoniste sau de sustinere reciproca (de ex. intre munte-deal-campie, resurse-economie, oras-sat etc.) sau antagoniste (de ex. prada-pradator, transport-poluare, pasunat-eroziune, etc.).

(6) Circuitul materiei (flux-transfer-conversie). In oricare dintre ipostazele mai sus amintite, actualizarea eterogenitatilor potentiale (adica transformarea lor din "conditie" in "actiune") implica transfer de substanta, energie si informatie, necesar pentru compensarea diferentelor de potential (sau "miscare"). Orice "compensare" nu este decat o ajustare temporara intrucat, odata realizata, devine neconforma in raport cu propriul sau mediu, deci "eterogenitate" si implicit factor de transfer. Circuitul materiei consta intr-un ansamblu vast si divers de fluxuri interconectate care se vehiculeaza, fie in cadrul aceluiasi component (de ex. curentii atmosferici, curentii oceanici, fluviali, lanturile trofice,

curentii demografici migratorii, "curentii" de tranport etc.), fie intre doi sau mai multi geocomponenti (de ex. circuitele hidrice, litogenetice, pedogenetice, biogeochimice, fluxuri de materii prime si produse finite etc.). Circuitele se diferentiaza considerabil sub aspectul structurii spatio-temporale (dupa extensiune: globale, regionale, locale; dupa durata: permanente, temporare, intermitente, ritmice etc.; dupa morfologie: areale, liniare, convergente, divergente s.a.), structurii functionale (de compensare, de autoreglare s.a.) a continutului (difuze, concentrate, obiective, subiective etc.) s.a. Circuitele existente intre geocomponenti nu pot fi reduse la simpla functie de compensare a disparitatilor intrucat, prin transfer dintr-un mediu intr-altul, fluxurile inregistreaza fenomene de conversie energetica, de restructurare a substantei si de redefinire informationala. Astfel, circuitele materiale prefigureaza unitatea structurala si functionala a ansamblului "interconectat".

(7) Unitatea exprima stransa solidaritate (interdependenta) a partilor ce alcatuiesc un spatiu relational, astfel incat, modificarea unui singur component se transmite unuia sau mai multor geocomponenti si chiar ansamblului pe care il edifica. "Schimbarea" implica deci, de obicei, o "reactie colectiva".Unitatea comporta ipostaze multiple: materiala, structurala, procesuala, dinamica, functionala, evolutiva s.a. Din perspectiva complexitatii, aceasta proprietate este mai bine exprimata prin conceptul de "coevolutie".

Semnificativ este faptul ca, spre deosebire de energie, care nu poate fi distrusa ci doar convertita dintr-o forma intr-alta, informatia unei structuri se modifica prin conversii energetice sau chiar se distruge, dar pe de alta parte, ea poate fi regenerata, in mod natural sau chiar amplificata, deliberat sau accidental, prin proiectare inteligenta (inovatie, planificare, imaginatie, intamplare, "inspiratie", "sansa" etc).

(8) Coevolutia este procesul evolutiv de transformare corelativa a componentilor condus de interactiunile dintre acestia ("fiecare" prin sine si prin "toti" ceilalti, pe scurt, coevolutie). Preluat din biologie, conceptul a fost largit pentru a desemna procesul global de evolutie specific tuturor sistemelor complexe in care exista sustinere reciproca intre componenti, interactiuni, a caror existenta fac nerelevanta studierea fenomenului la nivel individual (P. Ehrlich, P. Raven, 1964). Coevolutia implica deci o viziune radical deosebita fata de conceptul clasic de evolutie a carui trasatura principala ramane raportarea stadiilor succesive (parcurse de fenomen prin adaptarea la mediu) la una si aceeasi coordonata: timpul.

(9) Functionalitatea este proprietatea sistemica rezultata prin integrarea relationala a mai multor geocomponenti ce interactioneaza prin intermediul unor circuite functionale bine definite. Relatiile functionale, stabilite intre elementele structurale, confera ansamblului rezultat un comportament relativ stabil si coerent, susceptibil atat de ajustari adaptative (autoreglare), in raport cu fluctuatiile interne ale mediului, cat si de amplificare si innoire a complexitatii sale (prin coevolutie si sinergetism). Functionalitatea "imbraca" si ea cele mai diferite ipostaze: structuri locale (versanti, interfluvii, valcele, lacuri, asezari omenesti etc.), regionale (ansambluri orografice, sisteme fluviale, sisteme de asezari, complexe teritoriale) sau unitati teritoriale de macroscala (domenii, zone etc.); fiecare poseda valente functionale proprii, relativ bine definite dar, ele insele, circumscrise si "contopite" in unitatea functionala de referinta: invelisul geografic, el insusi, produs si factor al functionarii "organismului" planetar;

(10) Sinergetismul (H. Haken, 1977) apare ca fenomen/proprietate "efect" survenit prin coevolutia elementelor in cadrul unui ansamblu (sistem) complex. Sinergia reprezinta "efectul global, neliniar, de cooperare si/sau competitie al partilor aflate in interactiune cu mediul pentru realizarea caracteristicilor intregului" (P. Constantinescu, 1990). Mai simplu spus, sinergia este aportul energetic suplimentar dintr-un sistem oarecare generat prin conlucrarea eficienta a componentilor. Sinergia este rezultatul valorificarii optimale a energiei disponibile intr-un sistem prin (auto)organizarea sa intr-o matrice informationala inedita*. Sinergia se refera la efectele combinate ale tuturor componentilor si poate fi diferentiata ca "eufunctionala" (sinergie pozitiva), disfunctionala (sinergie negativa) sau neutra, valoarea depinzand de context. Prin coevolutie si sinergetism apar noi proprietati si componenti care depasesc posibilitatile insumate ale partilor considerate separat. Parafrazand cunoscuta sintagma aristotelica ("intregul este mai mult decat suma partilor sale"), am putea spune: "intregul" ramane si devine mereu un "alt intreg", ceea ce inseamna cu mult mai mult decat suma partilor sale. Formarea climatelor, retelei hidrografice, solurilor, biocenozelor, asezarilor omenesti, regiunilor geografice etc. contin, fiecare in parte, numeroase acumulari evolutive de factura sinergetica.

(11) (auto)Organizarea reprezinta ansamblul proceselor de individualizare, transformare si trecere a structurilor, prin coevolutie si sinergetism, pe trepte de complexitate crescanda. Procesele respective presupun asocieri, inglobari, grupari de componenti si stari, dar si delimitari, fragmentari, ramificari (bifurcatii) etc. sau, pe scurt, "interactiuni", diferentiate, la randul lor, prin natura relatiilor existente intre componenti: conditionare, influenta, dependenta. Medierea acestei "constelatii" de procese, fenomene, stari si relatii se realizeaza prin instalarea unei "ordini intrinseci" a complexitatii (natural generata, voita sau impusa), guvernata de principii organizatorice: dimensionare, succesiune, agregare, ierarhizare, selectie, polarizare, divizare, interferenta etc., fara a le omite pe cele impuse de scop, necesitate, posibilitate, alegere s.a. Ele confera realitatii o noua "fiziologie", ea insasi, purtatoare de semnificatii organizatorice.

"Constructia" are doua cai: 1. naturala, spontana;  constienta, rationala. Sub aspectul semnificatiilor, notiunea are sens dual indus de necesitatea distinctiei intre ordonarea spontana, necesara si corelata a proceselor si fenomenelor "naturale" (autoorganizare) si ordinea indusa spatiului printr-un "program" constient si rational (pe cat posibil) de previziune, decizie si actiune umana ("organizare"). Autoorganizarea, in sens restrictiv, este specifica componentilor exclusiv naturali, abiotici si biotici si mai este numita "structurare naturala" sau "organizare naturala" Organizarea (spatiala) presupune implicarea obiectiva a gandirii umane (creative, prospective) si actiunii constiente de transformare a teritoriului. Inerent, intervin si variabile subiective, precum interesele, dorintele, sentimentele, mentalitatile s.a., care diversifica procesul de organizare. Organizarea presupune ca actiunile desfasurate efectiv, in cadrul proceselor de amenajare si dezvoltare teritoriala sunt menite sa optimizeze relatiile socio-economice, fara a genera dezechilibre in organizarea naturala a spatiului. Distinctia intre autoorganizare si organizare nu trebuie absolutizata. Impactul antropic major din ultimele decenii, asupra mediului a redus mult din ponderea evolutiilor "pur" naturale. Multe fenomene, aparent naturale, sunt de fapt, "cvasinaturale" (de ex. numeroase, viituri, alunecari de teren, modificari climatice, peisagistice etc. au la origine cauze antropice, mai mult sau mai putin evidente). In teritoriile initial "organizate", prin introducerea unor structuri necesare ori dorite (urbane, de transport, servicii etc.), evolutiile pe termen lung pot capata amprenta autoorganizarii in sensul ca, odata edificate, respectivele structuri se intretin ele insele prin autoorganizare ("lucrurile" decurg prin ele insele).

Exemple edificatoare de organizare spatiala naturala sunt: tendinta materiei de structurare si substructurare pe invelisuri, nivele si subnivele (de ex. diferentierile verticale ale atmosferei, "orizonturile" pedogenetice s.a), ordonarea ierarhica a geocomponentilor si a complexelor teritoriale (in structuri ierarhice verticale, piramidale, sferice, orizontale, retele etc.), implicit integrarea lor in ansambluri functionale (specifica sistemelor fluviale, orografice, edafice, biotice, peisajelor, regiunilor, zonelor etc), s.a.

Elocvente expresii ale "ordinii naturale" sunt si elementele de specificitate geometrica ale diferitelor structuri geomorfologice (vai, interfluvii, dune de nisip etc.), barice, hidrice etc., formele caracteristice, simetriile, disimetriile si asimetriile acestora, regularitatea distributiei formelor (fractalitatea tarmurilor, meandrelor fluviale, interfluviilor, norilor etc.). Ele "tradeaza" principii autorganizatorice certe care se regasesc, si chiar se amplifica, la structurile si sistemele antropizate rezultate prin "organizare voita" (de ex. sistemele de localizare, ierarhiile urbane, tipologia retelelor de transport, fractalitatea structurilor urbane, ierarhiile mentale, motivationale etc.).

(12) Dezvoltarea emergenta reprezinta practic un "corolar" al complexitatii edificata prin dialectica diversitatii si unitatii materiale, structurale si functionale a invelisului geografic. Conlucrarea dintre diversele elemente, structuri, stari, functii etc. s-a inscris intr-un proces de durata, derulat pe parcursul a cca. 4,5 miliarde de ani, de mare amploare si cu multiple semnificatii. Ipostaza progresiva de "innoire" a intregului prin emergenta (acumulare sinergica sau integralitate) presupune parcurgerea unor stadii si etape evolutive de complexitate crescanda. Emergenta trebuie inteleasa drept o "clasa particulara de efecte sinergetice ce sintetizeaza "intreguri" noi sub aspect fizic" (Bonner, 1988).

Plante gimosperme

Glaciatie

Clima calda si umeda

DEVONIAN

500

PRECAMBRIAN

+- 4 mld. ani

Etapa prebiogena

(aparitia organismelor cu schelet)

Fig. 4. Schema cronologiei geologice, morfoclimatice s peisagistice

Emergenta etaleaza un traseu evolutiv sinuos si contradictoriu. Dezvoltarea emergenta nu trebuie inteleasa simplist, ca proces liniar cu progresie constanta, aditiva. Dimpotriva, evolutia invelisului geografic a inregistrat atat etape ascendente de evolutie cat si etape de relativa stagnare sau recul si simplificare (de ex. "criza" climatica permiana, insotita de declinul vegetatiei in ariile aride nordice si instalarea glaciatiei, in sud), etape de accelerare evolutiva (de pilda, "exploziile" peisagistice din carbonifer si jurasic), etape de paroxism evolutiv (ciclurile tectonice, glaciare, eustatice, masiva extinctie biogenetica din cretacic s.a., vezi Tabel 1). Indiferent de ritmicitatea, intensitatea si sensul evolutiei este o certitudine faptul ca numai prin coevolutie si sinergetism nivelul teluric de organizare al materiei a dobandit dimensionarea specific terestra iar aceasta, la randul sau, tot pe aceste cai a edificat structurile definitorii ce au impus "nivelul geografic superior" de organizare a materiei (I. Mac, 2000).

Fenomenul de "prag"-expresie esentiala a schimbarii. Un rol esential in acest sens l-au avut procesele si fenomenele sinergetice ce s-au dovedit a fi veritabile "praguri" si "puncte de bifurcatie" care, odata traversate, au schimbat din temelii devenirea Terrei. Asa au fost, de pilda, cataliza polimerica soldata cu aparitia protobiontelor in oceanul primar (proterozoic), formarea ecranului de ozon (silurian), expansiunea florei continentale (devonian), schitarea riftului nord-atlantic (cretacic), aparitia omului (pliocen/cuaternar) si numeroasele sale "revolutii": agricola (neolitica), industriala, demografica, sociale (democratice, totalitare), urbane, atomo-nucleara, cibernetica, genetica (probabil) s.a.

(13) Caracterul de sistem. Trasaturile prezentate mai sus confera invelisului geografic (atat la nivelul ansamblului cat la cel ale "partilor") calitatea de (geo)sistem. Modul in care ele selectate si analizate reprezinta actualizari, ale unor puncte de vedere traditionale, realizate prin prisma teoriei sistemice. Au fost retinute doar trasaturile cele mai generale intrucat aplicarea sistemicii la problematica invelisului geografic necesita o baza conceptuala mult mai larga ce va fi abordata in capitolului 5.

3.3. Trasaturi specifice ale invelisului geografic

Studiul trasaturilor generale este premisa de pornire in cercetarea oricarui fenomen dar, pe parcurs, devine evident ca diferentele dintre fapte devin, cel putin, la fel de importante ca si proprietatile lor comune. In functie de circumstantele concrete in care se manifesta proprietatile si fenomenele generale rezulta elementele de "specificitate" ale invelisului geografic. Cele mai reprezentative trasaturi specifice ale invelisului geografic sunt urmatoarele:

(1)Zonalitatea-exprima tendinta legica de diferentiere spatiala latitudinala a obiectelor proceselor si fenomenelor geografice determinata de diminuarea progresiva, dinspre Ecuator spre poli, a energiei radiante datorita formei sferice a Pamantului in corelatie cu alti factori (miscarea de rotatie si inclinatia axei terestre). Diferentierea calorica a suprafetei terestre determina, la randul sau, diferentierea reliefului baric (ciclonilor si anticiclonilor), a evaporatiei si umiditatii la sol si in atmosfera, sistemelor de vanturi si, ca efect global, diferentierea zonelor climatice (calda, temperate, reci). Zonalitatea climatica se rasfrange, la randul ei, asupra proceselor ce determina zonalitatea biogeografica, a proceselor hidrice, morfogenetice si pedogenetice. Prin integrarea lor spatio-temporala rezulta zonele geografice, adica unitati teritoriale desfasurate latitudinal succesiv (in ordinea binecunoscuta) si relativ simetric (in raport cu Ecuatorul). Fiecare zona are o "incarcatura" geografica complexa dar relativ omogena si specifica. Efectele zonalitatii se transmit si componentilor socio-economici, dar intr-o maniera voalata sau chiar discreta. Sunt mai evidente in cazul zonalitatii culturilor agricole, a tipologiei arhitecturale traditionale s.a. Zonalitatea se manifesta in interfata maximei interferente a geosferelor (nivelul suprafetei terestre) lipsind in atmosfera inalta, respectiv in profunzimea litosferei si oceanului planetar.

Sensuri restranse ale notiunii "zona".Asadar, sensul clasic, traditional, al notiunii de "zona geografica", este cel aferent procesului de diferentiere geografica latitudinala. Uneori, termenul este substituit cu cel de "etaj" (climatic, de vegetatie, peisagistic etc.), fapt evident neadecvat intrucat cauzele etajarii sunt diferite de cele ale zonalitatii. Se mai utilizeaza, cu sens restrans (predilect functional) in geografia regionala si umana: zona de amenajare, zona protejata, zona critica, zona industriala, rezidentiala, de recreere, etc., subordonate "regiunii", unitatea integratoare.

(2) Azonalitatea este procesul legic de perturbare a zonalitatii, determinat de catre factorii "azonali", constand in deformarea sau perturbarea simetriei si omogenitatii zonelor geografice latitudinale. Principalii factori azonali, ce actioneaza la scara globala si regionala, sunt fortele tectonice si ajustarile morfo-structurale pe care le impun scoartei: dispunerea si dimensionarea uscatului in raport cu masele oceanice; sistemele orografice si efectele impuse prin altitudine, orientare, fragmentare s.a. Ei determina ingustarea, ingrosarea sau abaterea zonelor latitudinale, eterogenizarea lor prin inglobarea actiunilor exercitate de componentii azonali locali (de exemplu, morfogeneza de factura "petrografica" si "structurala", excesul de umiditate, saruri, carbonati etc. in pedogeneza., efectele inversiunilor de temperatura in peisaj s.a.) sau chiar inlocuirea zonalitatii latitudinale cu cea meridiana (exemplul clasic, elocvent, al partii vestice a Americii de Nord).

(3) Etajarea altitudinala (peisagistica)-desemneaza o alta forma de diferentiere spatiala a faptelor geografice determinata de relieful uscatului care, prin altitudinea sa, plaseaza suprafata uscatului in nivele succesive ale troposferei caracterizate prin diferentieri nete ale temperaturii, presiunii atmosferice, umiditatii insolatiei si dinamicii curentilor de aer. Premisa principala a etajarii este scaderea temperaturii pe verticala, mult mai rapid decat are loc la nivelul marii dinspre Ecuator spre poli. Diferentierile termice si climatice se transmit apoi celorlalti componenti si factori ai peisajului geografic: scurgere, vegetatie, fauna, solificare, morfogeneza etc.

Etajele altitudinale-analogii ale zonelor latitudinale. Intre zonele latitudinale si etajele altitudinale exista asemanari neindoielnice si este exclus sa nu existe din moment ce ambele au drept cauza variatia regimului caldurii, indiferent de sursa ei. Exista insa si diferente destul de mari legate mai ales de ritmicitatea si de spectrul etajarii. Astfel, ritmicitatea anuala a geocomponentilor din ariile montane se accentueaza, tot mai mult, dinspre Ecuator spre poli, in timp ce cea diurna se reduce treptat, la poli suprapunandu-se celei anuale. De asemenea, succesiunea etajelor nu repeta intocmai succesiunea zonelor latitudinale. Pe Kilimandjaro se trece de la savanele de tip subecuatorial la etajul glaciar, fara sa apara etajele corespunzatoare desertului, stepei, taigalei si tundrei. Etajele de vegetatie sunt caracterizate prin asociatii biopedogeografice diferite de cele ale zonelor. "Lungimea" spectrului de etajare depinde de altitudine precum si de caracteristicile climatice ale zonei in care se situeaza unitatea muntoasa. In dispunerea etajelor intervin si diferentieri locale, determinate de expozitia versantului, particularitatile substratului, morfodinamica etc. Prin urmare, desi prezinta asemanari cu "zonele" latitudinale, "etajele" sunt doar analogii ale acestora. De aceea, termenii etaj/etajare sunt de preferat pentru desemnarea diferitelor forme de diferentiere altitudinala (peisagistica, climatica, biopedogeografica etc.).

(4) Ritmicitatea geografica este procesul de diferentiere temporala a faptelor geografice. Dimensionarea si diferentierea procesului este impusa de durata specifica a intervalelor in care variatia fluxurilor energetice determina modificari in structura si comportamentul geocomponentilor. La baza ritmicitatii geografice stau miscarile Pamantului, in relatie cu alti factori de ordin astronomic (dinamica solara) sau endogeodinamic ("pulsatiile" telurice).

Tipologia este in relatie cu principalele cauze: ritmicitatea diurna, determinata de miscarea de rotatie (cu numeroasele modificari, ce decurg din variatiile temperaturii, presiunii atmosferice, luminozitatii etc. asupra evaporatiei, condensarii, scurgerii, alterarii chimice, bioritmicitatii, activitatilor socio-economice s.a.m.d.); ritmicitatea anuala (sezoniera)-determinata de miscarea de revolutie si inclinatia axei polilor-insotita de alternarea anotimpurilor, modificarea regimurilor hidrice, proceselor de meteorizatie, fizionomiei peisajelor etc.; ritmicitatea multianuala-determinata de periodicitatea activitatii solare, avand efecte de perturbare climatica, tehnologica, metabolica s.a. Toate acestea poseda propriul "cronos".

"Ritmurile" geografice se schimba in timp. Pe langa tipurile amintite, in invelisul geografic se manifesta si fenomene repetitive persistente, dar inegale ca durata, separate prin perioade lungi de extinctie (acalmie). Pentru desemnarea acestora se preteaza mai bine termenii de "ciclu" respectiv "ciclicitate": de ex. ciclurile orogenetice, climatice, glaciare, eustatice s.a. Fenomenele ritmice nu se repeta identic la scara timpului intrucat, in manifestarea lor concreta, survine dialectica necesitate-intamplare. Astfel, trecerea de la un anotimp la altul este o necesitate; valorile zilnice ale temperaturii, precipitatiilor, nebulozitatii etc. sunt intotdeauna diferite de la un an la altul, deci "intamplatoare". Rezulta ca "necesitatea" este suma "intamplarilor" integrate in timp, iar intamplarea insasi este o .necesitate

(5) Individualizarea teritoriala (implicit diferentierea) este procesul (auto)organizarii geocomponentilor in unitati teritoriale cu trasaturi specifice, relativ stabile in spatiu si timp: peisaje, domenii, regiuni, zone etc. Interactiunile complexe dintre geocomponenti implica atat procese de combinare, conlucrare, intrepatrundere, fuziune, asociere etc, cat si procese de competitie, subordonare, segregare, disociere etc. Drept urmare, pe masura ce unitatile teritoriale se individualizeaza ca structuri specifice de sine statatoare, in aceeasi masura, ele se diferentiaza si in raport cu unitatile limitrofe. Individualitatea fiecarei unitati este data de tipul geocomponentilor, de conditiile si de gradul lor de participare in diverse combinatii s.a. Diferentierile spatiale intre unitati sunt dependente atat modul de schimbare a caracteristicilor individuale (treptat, net, rapid, lent etc.) cat si de scara la care sunt analizate (de exemplu, teritoriul urban privit la scara mica apare clar delimitat si relativ omogen; la scara mare (si reala) evidentiaza discontinuitati, fasiii de tranzitie si diferentieri structurale: nucleu central, zone functionale, aria suburbana, periurbana s.a.).

(6) Asimetria si simetria geografica sunt proprietati spatiale fundamentale cu profunde semnificatii pentru ordinea si interactiunile din campul geografic. Ele se manifesta pe toate nivelurile organizatorice si, de multe ori, seria argumentarii unor fenomene porneste tocmai de la aceste proprietati. Dintre asimetriile majore de ordin global se remarca: inegala repartitie pe suprafata globului terestru (510 mil km²) a uscatului (148 mil km²) si apei (362 mil km²); asimetria emisferelor: uscatul reprezinta 39% din suprafata emisferei nordice pe cand, in emisfera sudica, ponderea uscatului se restrange la 19%; asimetria polara: in timp ce in jurul polului nord se extinde un ocean de cca. 15 mil. km², in jurul polului sud se afla un continent de peste 12 mil km². Aceste asimetrii (eterogenitati) au importante implicatii de ordin climatic, hidric, peisagistic etc. Intre simetriile globale se inscriu bipolaritatea climatica, glaciara, biogeografica s.a.