Pestera de la Magura

Cand in primavara anului 1956, fascinat de cele citite inca din anii copilariei intr-un manual scolar, paseam pentru prima data in Pestera de la Magura pentru a inaugura o campanie de cercetari, nu imi inchipuiam ca dupa 22 ani voi reveni la aceasta pestera animat de dorinta de a o revedea in vederea prefatarii propriului ei album de fotografii.

Sunt autori care, din condescendenta sau din interes, solicita personalitatilor un „Cuvant inainte' menit sa ridice valoarea lucrarii si facand-o, totodata, mai putin vulnerabila. In cazul de fata insa, am considerat ca, aidoma unei femei frumoase, Pestera de la Magura nu are nevoie de o supraprezentare. Pentru ca ea s-a impus dintotdeauna si va mai continua sa se impuna inca multa vreme, prin farmecul si prin originalitatea ei.

Sunt in lume pesteri care si-au castigat notorietatea fie datorita vastitatii golurilor subpamantene, fie in urma laborioaselor lor etape de explorare si de cunoastere, lasandu-se anevoie cucerite de om. Asa sunt, de pilda: sistemul „Skocjanske jame' din R. S. F. Iugoslavia, cu extraordinarul sau curs de apa subteran, „Grotte de la Cigalere' din Franta, cu cele 52 cascade ale sale (explorate din aval in spre amonte!), sau la noi Cetatile Ponorului, Pestera Topolnitei si a Vantului, precum si numeroase alte pesteri de curand explorate. Pestera de la Magura face parte dintr-o categorie de elita si anume desi am putea-o considera aproape in totalitatea ei o,pestera-bulevard', fiind constituita dintr-un sistem de galerii orizontale deosebit de usor accesibile, ea a ramas decenii de-a randul ascunsa privirii si mai ales actiunii nefaste a omului, printr-un adevarat miracol!

Dar va reusi oare omul zilelor noastre, cand centrele urbane devin tot mai aglomerate si cand nevoia de a iesi „la aer liber' este din ce in ce mai imperioasa, sa pastreze nealterat acest muzeu al naturii, creat si impodobit fara nici o cheltuiala baneasca timp de milenii?

Vor reusi oare vizitatorii de astazi (si de maine!) ai Pesterii de la Magura sa renunte la ambitia de a se iscali cu funingine sau cu vopsea pe pereti, domuri si alte formatiuni, sau la „placerea' de a sustrage, a rupe sau chiar a distruge integral alte formatiuni, in ciuda masurilor de protectie luate?

El si numai el, Homo sapiens, creatorul atator bunuri materiale si spirituale, va trebui sa decida ce atitudine va lua si ce fel de mesaj va transmite generatiilor viitoare

Curriculum vitae

Ca multe alte pesteri cu intrare mare, Pestera de la Magura a fost „descoperita', vizitata si chiar locuita cu milenii in urma de animalele pamantului, dintre care ursii de pestera si liliecii au jucat fara indoiala un rol preponderent. Omul o descoperit-o mult mai tarziu cand, manat de necesitatile sale economice, s-a aventurat si in zonele din amonte ale salbaticelor vai biho-rene. Secolul al 19-lea a fost cel care -a marcat in istoria speologiei mondiale o etapa de avant si de pionierat in oare omul, in cautarea comorilor pamantului, patrunde si in pesteri. El descopera, scoate la zi si exploateaza insemnatele cantitati de chiropterit (numit impropriu si „guano') aflate in numeroase pesteri, folosindu-le ca ingrasamant agricol. Este interesant de semnalat ca pe alocuri acest tip de ingrasamant mai este folosit inca si astazi!

Alti scotocitori descopera si scot la lumina mii de oase de urs de pestera provenite din adancuri, care vor impodobi decenii de-a randul vitrinele unor muzee celebre din Europa, urmand a fi studiate temeinic de paleontologi abia mai tarziu. Zoologii si indeosebi entomologii, in cautarea febrila a noului, nu raman nici ei mai prejos, descoperind aproape in fiecare pestera forme noi de vietuitoare, necunoscute pana atunci in stiinta. Multe dintre acestea vor fi botezate in onoarea descoperitorilor lor, altele vor fi dedicate unor personalitati din acele vremuri. Sfarsitul secolului al 19-lea si inceputul celui de-a! 20-lea marcheaza totodata si inceputul „erei denumirilor patronimice' acordate atat formelor noi de vietuitoare, cat si pesterilor, galeriilor, salilor si chiar formatiunilor calcaroase. Din pacate insa, in marea lor majoritate, denumirile patronimice s-au dovedit a fi improprii sau chiar de prost gust. Omenirea dispune astazi de suficienta experienta pentru a conchide ca flatarea a jucat intotdeauna un rol nefast in stiinta.

In contextul acestor cautari, geograful austriac Adolf Schmidl exploreaza muntii Bihorului, pu-blicand in anul 1863 celebra sa lucrare „Dos Bihar-Gebirge'. Este surprinzator insa faptul ca nu aminteste nimic de aceasta pestera, desi a parcurs pitoreasca vale a Sighistelului, din care semnaleaza alte 4 cavitati importante. Se pare ca prima semnalare in literatura a Pesterii de la Magura se datoreste zoologului Gyula Hazay (1887), iar pana la alte dovezi suntem indreptatiti sa-l consideram pionier. Iata ce scrie, printre altele, Hazay in lucrarea sa: „. Starea splendida a pesterii, curatenia formatiunilor, intrarea lipsita de orice urma de murdarire, lipsa inscriptiilor lasate de oameni – prezente pe peretii celorlalte pesteri – au dovedit ca tortele noastre au fost primele care au luminat aceasta bezna.

Pentru a ajunge la Pestera de la Magura, cea mai frecventata cale de acces o constituie Valea Sighistelului, pornind de la ultima casa din sat. Calatorului care, cu un veac in urma, dorea sa parcurga aceasta pitoreasca vale, geograful Schmidt ii recomanda drumul calare. Acum, insa, formula a ramas de domeniul filmelor „western'; o poteca turistica pe care cineva a avut chiar ideea sa o si marcheze (triunghi albastru) parcurge intreaga vale care, dupa 4,5 km, se termina cu un impresionant canion, pitoresc numit de localnici,in crapaturi'. Cu putin inaintea canionului se afla si locul de urcus spre Pestera de la Magura. Spre deosebire de alte vai bihorene, Valea Sighistelului beneficiaza de o toponimie bogata, aproape fiecare tanc, fiecare loc avand cate un nume.

Parasim ultima casa, situata la o altitudine de 350 m, parcurgand larga lunca cu nuci a vaii si dupa numai 600 m ajungem in dreptul Sodolului Pietrei, afluent sec in cea mai mare parte a anului, dominat de Fata Pietrei. In aceasa regiune, sub denumirea de „sodol' se intelege o vale seaca, numita in alte parti sohodol. Exact la km 1, in dreapta (distantele le vom da avand ca punct de plecare casa amintita), ia baza unei faleze de calcar, se vede izvorul „La Hidre', un izbuc carstic a carui origine a ramas inca o enigma. O frumoasa arcada, cu „Pestera cea cu punte' domina valea la km 1,2, iar la km 1,6 se deschide in dreapta noastra Valea Rea, o vale ingusta si greu de strabatut, vizavi de care, la marginea unei poieni, peretele denumit „Piatra Lunga', cu fata sa orientata spre amonte, ofera un loc bun de popas. In apropierea km 2 se profileaza in dreapta „Stanca cu nas', dedesubtul careia, pe malul opus, chiar langa poteca, observam un nou izbuc: „La Camita'. Patrundem in zona in care versantul din dreapta noastra se numeste Corbasca. Locul este marcat de un perete de calcar surplombat (pe langa care trecem) de pe care „o picat lupu', aceasta zona fiind de asemenea cunoscuta si sub numele de „Valtaie'. Doua pante de grohotis (Siliusul Corbestilor si Svarlusul Corbesti) marcheaza si ele masivul Corbasca, iar dupa o trecatoare puternic ingustata a vaii („La Stramtura') ajungem in dreptul Dambului Colibii care se intinde pana la o zona in care talvegul se largeste brusc pe o portiune scurta: Paraul Blidarului (km 2,9), dominat de o faleza de calcar pe care se prelinge de obicei apa. Impreuna cu toate ramificatiile sale, Paraul Blidarului furnizeaza un debit important de apa care ii dubleaza pe cel al vaii in acest punct, mai ales pe timp de primavara. Urmeaza un cot in dreptul unei vai cu apa, care se deschide larg in stanga noastra, dupa care Valea Sighistelului se ingusteaza puternic, devenind mai salbatica. In curand ajungem la „Dracoaia' (km 3,2), o pestera cu uriasa deschidere semicirculara asemanatoare unei guri de tunel, pe care o semnalase si Schmidl, iar la km 3,5, in dreapta, o alta deschidere perfect circulara – „Gaura Fetii' – ne atrage atentia. In continuare, langa acelasi bloc stancos, se revarsa un nou afluent: „Paraul Frapsinesei'. Mai in amonte, trecem de mai multe ori de-a curmezisul apei (cizmele de cauciuc sunt binevenite) si vom ajunge aproape pe neasteptate in dreptul unei aglomerari de bolovani acoperiti in cea mai mare parte cu vegetatie, peste care mai multe fire de apa se pravalesc in cursul principal, avandu-si obarsia in pestera „Pisolca' (km 3,8), a carei gura intunecoasa si neospitaliera este vizibila din vale. Valea prezinta in continuare cateva serpuiri, pentru ca la km 4,4, dupa un ultim cot, sa ne aflam in fata unei uriase pante de grohotis deasupra careia se afla Pestera de la Magura. Pentru a ajunge insa la pestera, va trebui sa mai mergem inca putin, pana in zona largita situata pe vechiul terasament de decovil, in dreptul Paraului Chifului – un afluent lung si ramificat in zona sa din amonte. De aici, dupa un scurt popas la malul apei, vom urmari poteca piezis de pe versantul drept (geografic), care in numai 10 minute ne va conduce la pestera.

Pestera

Intrarea (alt. 500 m) e mare, semicirculara, inalta de 6 si lata de 10 m. Fiind orientata spre sud-est, ea este scaldata de razele soarelui in cea mai mare parte a zilei, fapt ce confera un avantaj drumetului. Un popas in fata pesterii devine, astfel, placut. Dedesubtul boltii se afla si zidul de piatra, cu poarta de fier.

Galeria principala in totalitatea ei este un spatiu vast si rectiliniu. Podeaua orizontala, tapisata in cea mai mare parte a ei cu un sol provenit din exterior, e alcatuita de fapt – ceea ce se poate vedea foarte bine in gropile sapate ici-colo de „cautatorii' din trecut – dintr-o succesiune de straturi avand o structura diferita si al caror studiu a furnizat date importante asupra evolutiei in timp a pesterii. Vom vedea dealtfel aceasta structura putin mai departe, in Galeria Cangurului.

La 30 m de la intrare, se patrunde in prima sala mai spatioasa a pesterii: Vestibulul. Abia aici ochii nostri incep sa se acomodeze luminii lampilor. In Vestibul, ne impresioneaza cateva mameloane uriase care atarna din tavan si al caror sir se continua in prima galerie laterala din stanga: Garderoba. Spre capatul ei, Garderoba devine usor ascendenta si este impodobita pe dreapta cu un grup de coloane albe. Revenind in Vestibul, ne vom continua drumul spre adancul pesterii. La „capatul' sau, Vestibulul se ingusteaza, iar pe podea incep sa apara, rasarite parca din pamant ca niste ciuperci uriase, primele stalagmite. Spatiul se largeste considerabil; in stanga ne apare o formatiune gigantica – „Ciocanul si Nicovala' – si grupul de coloane groase alcatuind Balcoanele. Toate sunt albe. Printre ele s-au individualizat cateva diverticule care devin treptat tot mai scunde, pentru ca pana la urma sa se infunde, zadarnicind orice speranta de explorare. Intreaga sala are un aspect destul de haotic, cu atat mai mult cu cat lumina zilei patrunde partial pana aici. Linistea care s-a instaurat este din cand in cand tulburata de tiuitul unui,uliac' care, deranjat in somnul sau diurn, cauta parca sa sperie si sa alunge vizitatorii. Neregularitatile de pe podeaua salii, care ne fac uneori sa ne impiedicam, nu sunt altceva decat contururile unor bazinase calcaroase de marimi variate, goale sau umplute cu apa in functie de anotimp si de regimul de precipitatii de la exterior. Ele poarta denumirea de gururi (sing. gur) si le vom reintalni pe aproape intregul parcurs al pesterii: mari sau mici, uneori de-a dreptul minuscule (= microgururi), avand formele cele mai variate (dantelate, festonate, etajate etc.), unele fiind scunde, altele mai adanci. Datorita frecventei acestor bazinase in aproape toate galeriile pesterii, ea ar fi putut sa fie denumita si. „Pestera gururilor'. Din pacate, vizitatorii neavizati le-au calcat pe alocuri in picioare.

Dupa aceasta prima sala mare, a carei latime este de 25 m, galeria principala se bifurca: in stanga, dinspre zona Balcoanelor coboara Culoarul Baldachinelor, iar din dreapta, un al doilea culoar, mai spatios – Culoarul Conopidei —, pentru ca dupa un parcurs egal, de cate 20 m, ambele sa se deschida in Sala Mare propriu-zisa.

Proiect: Europa suprafata si intindere - limite, relieful si tarmurile Europei Referat: Atena - muntele Parnitha, muntele Athos

Vom trece mai intai prin Culoarul Baldachinelor pentru a vizita pestera in continuare, iar la reintoarcere vom parcurge Culoarul Conopidei. Aceasta varianta este recomandabila din 2 motive: in primul rand, Culoarul Baldachinelor este descendent, ceea ce face ca parcurgerea lui sa fie mai usoara si mai placuta: apoi, toate formatiunile calcaroase mai importante din ambele culoare pot fi vazute cel mai bine din mers, avandu-le in fata in sensul indicat. Culoarul Baldachinelor a primit aceasta denumire din cauza prezentei pe tavanul sau a catorva formatiuni cu aspect de baldachin si care sunt destul de rar intalnite in alte pesteri de la noi. Aici, in Pestera de la Magura, le gasim din abundenta, fapt remarcat inca de Racovita si Jeannel cu ocazia campaniei lor biospeologice din 1921-22. Coboram pe langa gururi pana in Sala Mare, unde podeaua redevine orizontala. Cu toate acestea, trebuie sa pasim cu atentie, deoarece in planseul salii, usor spre dreapta, se gaseste o groapa mare, dreptunghiulara, adanca de 2 m si care a fost sapata candva de „cautatorii' amintiti poate chiar de Haziay. In afara de maretia ei, aceasta zona a galeriei principale nu prezinta un interes deosebit. De aici insa se deschide, in dreapta, prima galerie laterala mai mare a pesterii – Galeria Amforelor.

Galeria Amforelor este marcata printr-o stalagmita (Paznicul) prezenta exact in mijlocul intrarii, latimea galeriei avand aici 10 m. In intunecimea pesterii, stalagmita se aseamana unei siluete umane care parca ar fi aplecata, ceea ce l-a indemnat pe Hazay sa o boteze „Cersetorul'. Indata dupa intrare, dedesubtul peretelui din dreapta, podeaua este presarata cu numeroase formatiuni mici, sferoidale, uneori dispuse in cuiburi: sunt perlele de pestera, datorita carora aceasta zona a galeriei a primit denumirea de Culoarul Perlelor. Ocolim prin stanga seria de gururi scunde si late, cu peretii fragili, pentru a admira in curand pe peretele stang un grup de splendide formatiuni de prelingere. In timpul primaverii, intreaga podea a Galeriei Amforelor este inundata, iar uneori apa scalda chiar si cuiburile de perle. Culoarul Perlelor se termina cu o bifurcatie. Si aici ne vom continua drumul prin culoarul din stanga, mai larg, in care vom deslusi indata, pe podea, mai multe grupuri de formatiuni tipice a caror prezenta aici a dat numele galeriei: Amforele. Modul lor de formare este dependent de variatiile frecvente ale nivelului apei, usurate de consistenta buretoasa a podelei, intr-adevar, aceste formatiuni originale par a fi niste amfore ingropate de milenii in planseul pesterii, dar eie pot fi asemuite in egala masura si cu niste cuiburi de flamingo. Aceasta zona este largita, evidentiind mai degraba o sala dominata de un dom larg pe care au crescut 2 formatiuni de prelingere remarcabile, totul laolalta alcatuind ceea ce s-a numit Fereastra. Pe domul larg de la baza se poate observa o cuta perfect orizontala, martor al nivelului maxim pe care apa l-a atins candva aici. In partea opusa Ferestrei, se gaseste un diverticul care dupa 7 m se termina intr-un ic. Trecem in continuare prin dreptul gurii culoarului cotit – prin care ne vom reintoarce – si patrundem, dupa ce vom urca o mica diferenta de nivel la stanga peste niste gururi mari si etajate, in Culoarul Stavilarelor. Stavilarele sunt de fapt marginile de gururi, care constituie parca un obstacol in calea apei care se prelinge prin culoar pe timp de viitura. Podeaua acestui frumos culoar rectiliniu si avand o latime constanta de 2,5-3 m este tapisata in totalitatea ei de 4 gururi principale mai mari, lungi si destul de adanci. Peretele drept al culoarului, mai ales spre sfarsitul acestuia, este in intregime brazdat de hieroglife de coroziune. Iesirea din Culoarul Stavilarelor este marcata de prezenta, in dreapta, a unei formatiuni de prelingere masiva. O trecatoare larga de 1,5 m ne duce mai departe in Sala Fermecata. Cateva formatiuni de un tip destul de bizar si nemaiintalnit pana acum constituie principalul punct de atractie al salii si ii justifica in buna masura denumirea. Indata dupa trecatoare, vizavi de straniile scurgeri stalagmitice din dreapta, distingem pe podea, intr-o zona in care tavanul devine mai scund pe o scurta portiune, contururile unor splendide gururi cu peretii sinuosi care ne dau impresia ca ne aflam in fata unor valuri impietrite. Deodata insa spatiul se largeste, tavanul se inalta si ajungem in fata domului de prelingere denumit Claia de Fan (sau Coiful lui Gingis Han). Pentru a-l admira in toata plenitudinea, ne vom posta in dreptul carenelor de linga peretele stang al salii, aproape de capatul acesteia. O galerie ascendenta permite accesul mai departe, insa dupa un urcus de 15 m ea se infunda. Un alt punct de atractie al Salii Fermecate il constituie Lacul Alb, ascuns in dreptul peretelui cu nere-gularitati din fata marelui dom pe care l-am admirat inainte. Lacul, a carui denumire i-a fost atribuita in urma prezentei a miliarde de cristale mici si sclipitoare de calcit, care ii tapiseaza in intregime fundul si peretii, poate fi vazut trecand printr-o mica stramtoare de acces.

Asa stateau lucrurile pana in vara anului 1958. Deocamdata ne vom reintoarce in Galeria Principala, trecand prin Culoarul Stavilarelor, iar dupa aceea parcurgand culoarul cotit pe care I-am omis la venire. Acesta este orizontal si foarte comod de strabatut cu conditia sa nu fie inundat de viiturile de primavara. La inceputul sau, cateva excavatii avand aspectul unor hornuri ne atrag privirile spre tavan. Sistemul lor aparent intortocheat isi asteapta inca si astazi exploratori l Peretele stang este brazdat in intregime de hieroglife de coroziune identice cu cele intalnite in Culoarul Stavilarelor, iar dupa un cot de 90°, in dreptul caruia se afla un frumos dom de prelingere asemanator unei pagode, iesim din nou in zona cu amfore de unde, luand-o de data aceasta spre stanga, prin Culoarul Perlelor, revenim in curand in Galeria Principala, salutand Paznicul.

In stanga, apar siluetele mai multor stalagmite alburii si neregulate, cateva dintre ele fiind crescute piezis. Grupul din fata intrarii in Galeria Amforelor constituie o aglomerare haotica de domuri mici: Ruinele Cetatii; printre stalagmitele piezise se remarca una mai masiva, cere domina locul: Turnul din Pisa, avand inaltimea unui om. Patrundem in Sala Pagodelor, o portiune largita a Galeriei Principale. Mai intai, in dreapta, in directia spre care sunt aplecate formatiunile oblice, observam Leul – o stalagmita compusa, mare, conica, acoperita de gramezi de chiropterit. In aceasta pasta negricioasa si urat mirositoare, care este chiropteri-tul, forfoteste o lume de vietuitoare marunte din care unele sunt adevarate „guanobii' pentru care acest mediu aparent insalubru reprezinta un biotop preferential! De gustibus et coloiibus non disputandum.

Spatiul in care ne aflam este larg. La intrarea in Galeria Cangurului, a carei deschidere mare apare in stanga, parca ascunsa, se distinge in dreapta grupul de Pagode; dintre acestea, Pagoda Mare, din stanga, este cea mai mare si mai frumoasa.

Galeria Cangurului este marcata si ea de o formatiune masiva, o coloana in mijlocul intrarii, care insa spre deosebire de Paznicul Galeriei Amforelor este de vreo 3 ori mai mare, unindu-se cu tavanul. Hazay o denumise „Altarul'. Culoarul de acces al Galeriei Cangurului este orizontal, avand planseul tapisat cu o multime de gururi si „valurele impietrite', acoperite de o pojghita superficiala de montmilch (lapte de piatra, in denumire romaneasca) compact. Tavanul culoarului este eliptic, devenind treptat tot mai scund. Pentru usurarea parcurgerii acestei zone au fost sapate inca de pe vremea exploatarii forestiere 3 santuri, din acest motiv, aceasta portiune a galeriei fiind numita Culoarul Santurilor. Prin saparea santurilor, a fost pusa aici in evidenta mai bine ca oriunde structura podelei pesterii: candva, aceasta a fost acoperita cu grohotis adus de un curs de apa subteran care se scurgea dinspre capatul culoarului spre iesirea din acesta; apoi peste grohotis s-a depus argila, ingropand totodata oasele de urs de pestera care se aflau aici, iar la sfarsit, intr-o perioada mai recenta, probabil in era noastra, s-a depus un planseu de calcar peste care s-au format gururile de astazi. In argila interstitiala din straturile de sub planseu, am gasit o falca de urs cu 2 dinti.

Spre sfarsitul sau Culoarul Santurilor se ingusteaza, podeaua este impodobita cu cateva domuri minuscule conice, dar dupa cel de al 3-lea sant, patrundem intr-un spatiu vast, ramificat spre stanga si spre dreapta. Vom vizita mai intai sectorul din dreapta (cel nordic): Sala Domurilor. Dintre domurile uriase prezente aici, se remarca de departe Turnul Babei, inalt, atingand cu varful sau tavanul. In fata Turnului Babei, Sala Domurilor se bifurca: la dreapta se afla Galeria Diaclazei, lunga de 30 metri, avand podeaua presarata cu bolovani mari, desprinsi candva din tavanul inalt. Aceasta galerie este total lipsita de concretiuni. Cealalta (din stanga), dimpotriva, este bogat ornamentata, ea constituind in totalitatea ei Sala Cangurului. Trecand pe sub bolta bogat impodobita cu o multitudine de stalactite mici si in general scurte (Lacrimile Pamantului), ajungem in sfarsit la formatiunea care a dat numele intregii galerii: Cangurul. Hazay o denumise „Vulturul Alb', iar dupa altii ea s-ar asemana unei pisici sau chiar unui. porumbel! Depinde din ce unghi este privita si cum este luminata. In dreapta Cangurului se afla un masiv stalagmitic ciudat. Examinat de aproape, in portiunea situata inspre perete, se pot deslusi prin cateva goluri ramase sub forma unor mici ferestre stalactite sfaramate in. interiorul domului; candva – fara indoiala cu milenii in urma – acestea au cazut din tavan, fiind apoi incetul cu incetul acoperite de pojghitele calcaroase care s-au depus de catre apa de picurare. Dupa Cangur, portiunea terminala a salii devine slab concretionata, doar podeaua continuandu-se cu un sir de gururi scunde si late. Revenim spre gura Culoarului Santurilor, trecand pe langa Domul Mare, inconjurat de numeroase gururi de marimi variate si Domul cu Corali (denumit astfel din cauza unor mici concretiuni cristaline asemanatoare coralilor), dupa care ajungem in sectorul sudic si ultim al Galeriei Cangurului. Acesta este usor ascendent la inceput, terminandu-se cu o zona bogat concretionata, avand in mijlocul ei Cimitirul. Aici podeaua, constituita tot din gururi, a fost ulterior acoperita cu numeroase stalagmita scurte si groase cu aspect de pietre funerare dintre care uneie s-au rupt; ne aflam de data aceasta in fata rezultatului unei actiuni conjugate: natura + om.

In continuarea iesirii din Galeria Cangurului, Galeria Principala este indata barata de o aglomerare de depuneri neregulate din mijlocul carora rasare parca o coloana uriasa oare impreuna cu baldachinul de deasupra, cu care s-a sudat, constituie una dintre cele mai mari formatiuni din Pestera de la Magura: Palmierul. Vom ocoli aceasta bariera naturala prin dreapta, chiar langa perete, pentru a patrunde intr-un Spatiu vast al galeriei: Sala Tronului. Podeaua intregii sali este captusita cu gururi scunde avand pereti grosi. Daca ne intoarcem privirile spre Palmier, o imagine de-a dreptul feerica ne incanta ochii: de pe tavanul inalt si oblic al salii, o multime de baldachine etajate atarna deasupra barierei pe langa care am trecut. Pe timp de primavara, sau in urma ploilor, aceasta zona cunoaste o activitate hidrologica intensa: totul se transforma intr-un dus imens, inundand intr-un timp scurt intreaga sala. Tronul e constituit dintr-un dom gigantic, retezat, pe care insa nu ne vom putea aseza, deoarece in cea mai mare parte a timpului ploua! Ne ramane doar sa-l admiram in tacere.

Galeria Scaldatorilor, a carei intrare larga de 6 m se deschide chiar in fata Tronului, are si ea un „paznic', dar acesta este mult mai modest fata de formatiunile similare precedente; Hazay ii daduse numele de „Isis'. Pe o distanta de 15 m, unde urmeaza o cotitura de 90° spre stinga; podeaua este acoperita de o suita de gururi mari, dintre care ultimul este si cel mai remarcabil, fiind lung de peste 10 m si avand peretele („barajul') inalt. Dupa o cotitura, urcam pe o platforma cu gururi colmatate iar o saritoare verticala de 1,5 m ne permite coborarea in fundul unui gur urias, alimentat ocazionar de apa care se prelinge din niste hornuri mici. Urmeaza un nou cot de 90°, tot spre stanga si dupa o ultima trecere peste un obstacol (un gur) vom cobori pe verticala 2 m, pentru a reintra in partea terminala a galeriei principale.

Galeria Ursilor este cea mai mare galerie laterala cunoscuta pana astazi, fiind constituita din 2 zone mai mari si mai importante. Acestea au fost delimitate conventional, datorita particularitatilor lor de vizitare. Primul sector (cuprinzand Sala Liliecilor si Sala Gururilor, pana la Baraj) este foarte usor de vizitat; al doilea, mai accidentat, nu intra deocamdata in circuitul turistic al pesterii.

Patrundem in Sala Liliecilor – prima zona a galeriei – ocolind Tronul. In dreapta, chiar la intrarea in sala, se afla Estrada Mare, o platforma delimitata de peretii unui gur urias, colmatat. Numarul mare de lilieci prezent aici este tradat atat de tiuitul lor, cat si de stratul moale si urat mirositor al chiropteritului recent care captuseste podeaua constituita si aici din gururi joase si largi. La baza peretelui din stanga, in partea opusa Estradei Mari, se deschide gura mica si scunda a unei galerii laterale de proportii modeste care da acces spre un put in care in anul 1958 am descoperit un zacamant important de oase de urs de pestera; de aici i s-a tras denumirea de Putul Ursilor.

Dupa Sala Liliecilor spatiul se largeste, iar cateva gropi sapate in podea (in special una centrala, circulara) tradeaza iarasi activitatea febrila a „cautatorilor' din deceniile trecute. Apoi, in timp ce inaltimea tavanului se mentine constanta, latimea galeriei se reduce la un moment dat la jumatate (10 m), iar pe podea incep sa apara felurite concretiuni: in mijlocul galeriei, stalagmite de inaltimi variate, iar in stanga podeaua intreaga este impodobita cu un grup remarcabil de gururi scunde, foarte late si cu niste ondulatii fine pe pereti, asemanatoare unor creneluri. Consistenta lor este buretoasa. Patrundem astfel, treptat, intr-o sala mare si bogat concretionata: Sala Gururilor, dominata de un masiv stalagmitic larg, presarat cu gururi etajate dintre care cel mai mare – Gurul Mare, avand dimensiunile de 3X5 m si o adancime maxima de 1 m – se afla chiar in varf. Masivul.a fost denumit Muntele Alb. Atat in Gurul Mare, in Lacul Alb (din Galeria Amforelor), cat si in celelalte bazine acvatice de acelasi tip din pestera, nivelul apei este intotdeauna variabil, in functie de sezon si de precipitatiile din exterior. Galeria continua in dreapta, fiind impodobita cu cateva stalagmite si coloane de mari dimensiuni, dintre care se remarca indeosebi o coloana uriasa unita cu un baldachin. In curand drumul este blocat de Baraj.

Ajunsi la Baraj, vizitarea intregii zone turistice a pesterii a luat sfarsit. Vom face, deci, cale intoarsa spre lumina zilei.

Dar pe parcursul reintoarcerii, dupa ce vom revedea din sensul opus Tronul, Palmierul, Turnul din Pisa, din Sala Mare vom urma de data aceasta drumul din stanga care ne va duce in Culoarul Conopidei. Abia ajunsi in acest culoar spatios, daca ne vom arunca privirile in sus vom distinge un desen de-a dreptul hidos in tavan, de culoare brun-inchisa, care nu este altceva decat urma lasata de o imensa colonie de lilieci care s-a instalat candva aici. Si inainte de a parasi culoarul – spre a patrunde iarasi in sala inundata partial de razele de lumina din afara – vom admira aglomerarea de concretiuni albe oare atarna din tavan si careia ii datoram denumirea culoarului: Conopida .

Descoperiri noi

Eram in primavara anului 1956, cand Institutul de speoiogie Emil Racovita, dependent pe vremea aceea de Universitatea din Cluj si compus din numai 4 cercetatori (!) – printre care ma numaram si eu – cauta noi regiuni pentru explorari si mai ales pentru cercetari biospeologice. Atunci, impreuna cu colega mea Mimi Pintea, cu sotia mea Nela si avandu-l ca „Special Guest Star' pe amicul meu Bebe Frazzei din Bucuresti (astazi profesor de judo), am inaugurat o campanie de cercetari sistematice in Valea Sighistelului, actiune care avea sa antreneze in anii urmatori o adevarata armata de colaboratori si sa tina pana prin toamna anului 1962.

Asa am ajuns si la „Pestera Domnilor', avandu-l calauza pe neobositul „badea Ioane'.

IN GALERIA URSILOR. Dupa o prima recunoastere, am ajuns inca pe la inceputul lui iunie 1956 pana la Baraj. Acesta este. de fapt, o uriasa scursura stalagmitica, o „saritoare' pe care Frazzei, dornic de a face descoperiri care sa-i imbogateasca palmaresul, o escaladeaza de unul singur si ne striga, entuziasmat, ca „drumul se continua cu un put'! La lumina lampii de carbid, acesta parea a fi insa destul de adanc, iar in lipsa unei scari speologice sau macar a unei cordeline, nu l-am putut atunci cobori. „Putul lui Bebe' – cum l-am botezat atunci – urma sa fie escaladat de Nela, Mimi Pintea si de mine abia in august 1958, cand am descoperit fi explorat in continuare si cea mai mare parte a Galeriei Ursilor. Vom reda, in cele ce urmeaza, descrierea in continuare a Galeriei Ursilor, de la Baraj si pana la capat.

Cu ajutorul unui „pirpilig' (lemn cu clenciuri, adica cu ramuri), am escaladat panta abrupta si spalata a Barajului, ajungand la o diferenta de nivel de 3 m fata de podeaua galeriei. O larga platforma de regrupare, constituita din cateva gururi suspendate, ofera un loc sigur mai multor persoane, pentru ca apoi sa se poata incepe coborarea in partea opusa, in „put'. Aici diferenta de mivel este mai mare (5 m) si panta mai abrupta, motiv pentru oare o cordelina de asigurare este absolut necesara (moi ales pentru reintoarcere). Coboram intr-un spatiu larg, in care bolta prezinta niste ciudate excavatii hemisferice, unele dintre ele fiind ocupate de colonii de lilieci. Pe jos, movilite de chiropterit le tradeaza dealtfel prezenta. Sala se bifurca.

In stanga, Culoarul Hieroglifelor este spatios ti rectiliniu, cu peretii brazdati de hieroglife de coroziune. Spre sfarsitul culoarului se afla un frumos grup concretionar, dominat de o coloana.

In dreapta se deschide Culoarul intortocheat, atat de scund incat se strabate aproape in intregime taras. La 27 august 1958, prin spargerea planseului unei gauri de soarece depistate de sotia mea anterior, am patruns pentru prima data intr-o splendida salita pe care am denumit-o Sala Alba. Desi de dimensiuni reduse (5x12 m), aceasta incapere detine o serie de formatiuni albe, imaculate, dintre care se remarca un sta-lagmit pitic si un grup de macaroane lungi de 20-30 cm. Dupa „gaura' de acces in Sala Alba, Culoarul intortocheat prezinta mai multe cotloane, spre stanga si spre dreapta, in care am gasit oase de urs de pestera.

Ambele culoare dau acces intr-un spatiu larg si haotic, obstruat pe alocuri de blocuri uriase de calcar: ne aflam in Sala Prabusirilor, in care spatiile dintre blocuri formeaza un adevarat labirint. La iesirea din Culoarul intortocheat, Galeria Ursilor se largeste, tavanul se inalta treptat, astfel incat tot restul galeriei este usor de strabatut. Intreaga zona terminala este bogat concretionata, insa parcurgerea ei nu este prea agreabila din cauza mirosului intepator al depozitelor de chiropterit care acopera partial frumoasele gururi de pe podea, intr-un spatiu usor largit, se afla una dintre formatiunile cele mai interesante din intreaga galerie, pe care am denumit-o – datorita formei ei expresive – Cagula.

Aproape de capatul ei, Galeria Ursilor se bifurca: in stanga se deschide un culoar ascendent care devine apoi treptat tot mai scund; in dreapta galeria este usor descendenta, tapisata cu o succesiune de gururi scunde si late pentru ca dupa putin timp sa se termine cu niste sorburi impenetrabile. Si din aceste sorburi am scos la iveala numeroase oase de urs.

Tot vara anului 1958 a prilejuit o serie de explorari si descoperiri dintre care 3 au fost mai remarcabile: Putul Ursilor, Baia Ursilor si Sala Minunilor.

Pe urmele ursului de pestera tatonarile din 1956 si primele descoperiri facute de nci in 1958 au dus la constatarea certa ca in Pestera de la Magura trebuie sa mai existe importante zacaminte de oase de urs de pestera (Ursus spe-laeus). Acest animal a avut candva o raspandire larga in intreaga Europa si se pare ca a disparut spre sfarsitul perioadei pleistocene (in cuaternar). Una din principalele sale particularitati era ca. locuia in pesteri! De aceea, aproape ca nu exista gol subpamantean la latitudinile noastre geografice in care sa nu se fi gasit sau sa nu se gaseasca in continuare urmele sale. Ceea ce este insa aparent bizar e ca s-au gasit si se scot la iveala inca oase ale acestui mare animal din cotloane sau spatii strimte in care omul – fie el oricat de zvelt – abia mai poate patrunde astazi. De aceea, multi descoperitori ai acestor urme se intreaba „cum a putut ajunge ursul aici?'. Raspunsul e simplu, daca ne gandim la vechimea de 15-20 mii de ani a acestor urme sau depozite, cand in multe cazuri pestera ca atare avea o configuratie a galeriilor cu totul deosebita de cea actuala! Gropile din Galeria Principala sau din Culoarul Santurilor sunt concludente in aceasta privinta, dovedindu-ne inca o data ca spatiile subterane erau cu mult mai largi in urma cu milenii fata de ceea ce sunt ele astazi. Spre sfarsitul pleistocenului, in urma racirii climatului, intreaga Europa a fost invadata de animale mari venite fie din nord, fie dinspre marile stepe rasaritene: mamuti, bizoni, reni, hiene de pestera si ursi de pestera. In a-celasi timp, fauna care popula aceste locuri in timpul climatului cald a disparut definitiv; asa se explica faptul ca astazi se mai gasesc Ia latitudinile noastre resturi fosile de elefanti, rinoceri si chiar hipopotami. Amicul si colaboratorul nostru Tibi Jurcsak, de la Muzeul Crisurilor din Oradea, caruia i-am trimis pentru studiu oasele gasite, ne semnalase imediat ca acestea apartineau in majoritatea lor ursului de pestera, iar printre ele se aflau si cateva oase de urs brun (Ursus arctos), care traieste inca si astazi pe meleagurile noastre.

Putul Ursilor fusese reperat de noi inca din 1956, insa abia in 1958 l-am coborat in premiera, cartandu-l la 2 august 1959 impreuna cu cercetatorul Puiu Bosica, Desi de dimensiuni modeste (diametru 0,6-0,7 m; lungime totala a cotloanelor interioare 10 m; adancime totala 7 m), Putul Ursilor s-a dovedit a fi un adevarat tezaur paleontologic. Colega noastra Lenuta Terzea, pe care am cooptat-o ulterior, avea sa dezgroape de aici oase cu care a umplut mai multi saci scosi cu multa truda din pestera.

Baia Ursilor reprezinta un lac pe argila, situat intr-o salita superioara la care se ajunge foarte greu, urcand printr-o gaura de soarece piezisa cu un diametru de 0,5 m. Meritul explorarii acestui „miniculoar' de acces revine unui alt colaborator de-al nostru, care avea deja la activul sau un palmares bogat din alte pesteri – Goe Danieflo, astazj medic. Strigatele pline de entuziasm ale lui Goe, pe care acesta le-a scos odata ajuns in spatiul mai larg in care se afla Baia Ursilor, ne-a facut pe toti cei prezenti sa ne „subtiem' cat putem si sa urcam sa vedem ce se afla acolo sus. Un perete intreg pastrase aproape intacte urmele – sub forma de zgarieturi sau de frecari ale blanii – ursului de pestera! in timp ce podeaua suferise schimbari substantiale datorita straturilor de depunere, acest perete, tapisat cu un strat gros de argila roscata in care ursul isi lasase urmele, ramasese intact. Urme asemanatoare aveau sa fie regasite 2 decenii mai tarziu si intr-o pestera situata in apropiere: Pestera Ursilor de la Chiscau.

Studiul amplu al materialului paleontologic scos din Pestera de la Magura a dus la concluzia ca populatia de urs de pestera care a trait in aceasta regiune a Bihorului era constituita din indivizi de talie mai mica decat cea a semenilor lor de pe alte meleaguri. Impreuna cu ursul de pestera, tot aici mai traiau in acele timpuri si hiena de pestera, lupul, vulpea, jderul, mai multe specii de guzgani si de soareci, precum si o forma alpina de capra (Capra ibex) ale carei oase le-am gasit chiar in fundul pesterii (Sala Prabusirilor).

VIETUITOARELE ACTUALE ALE PESTERII. In afara de cateva specii de lilieci, pe care ii intalnim fie in colonii, pentru care pestera reprezinta un simplu „dormitor' in timpul zilei sau loc de hibernare in sezonul rece, in bezna neospitaliera nu traiesc animale mai mari. Singurele vietuitoare pe care le putem vedea sunt de talie mica. Pe podea, mai ales pe lemne putrede (resturi ale tortelor de odinioara), misuna racusori albi din grupul izopodelor – Mesoniscus graniger -iar in zonele mai adanci ale pesterii intalnim gandacul de pestera – reprezentat aici de Pholeuon leptoderum hazayi – de culoare brun-roscata. In apa gururilor s-a indentificat un racusor microscopic din grupul ciclopilor – Megocyclops reductus propinquus – descris pentru prima oara de aici. In rest – fluturii maronii, paianjenii, miriapodele si multe alte nevertebrate marunte care isi duc traiul in diferite cotloane ale pesterii sunt in majoritatea lor forme „troglofile', care traiesc si in exterior.

Pentru vietuitoarele cavernicole actuale, spatiile vaste ale Pesterii de la Magura reprezinta un fel de „carusel' in care pot fi intalnite forme provenite atat din exterior, cat si din spatiile inguste si impenetrabile pentru om existente cu duiumul in masivul calcaros. In acestea din urma isi au obarsia formele numite „troglobionte', adica cele care traiesc numai in domeniul subteran, „fosilele vii din pesteri' – cum le-au denumit biospeologii.

SALA MINUNILOR. Dupa o serie de incercari nereusite de a escalada hornurile de la inceputul Culoarului Stavilarelor, tatonam portiunea marginala si superioara a Salii Fermecate. Asa am ajuns, spre sfarsitul verii anului 1958. sa ne cataram pe peretele nordic al salii, acolo unde se zarea un spatiu larg, intunecat. Ajungand pe o platforma strimta, marginita de un mic obstacol, am patruns in continuare in cea mai frumoasa si mai bogat concretionata zona a pesterii, pe care am botezat-o Sala Minunilor. Grupurile de stalagmite cunoscute sub denumirea de „lumanari' si de concretiuni dintre cele mai variate si mai frumos colorate (ca, de pilda, „corcritele') dau intr-adevar intregii incaperi un aspect cu totul feeric, de basm. Si astfel Pestera de la Magura a ajuns sa fje cunoscuta si cartata pe o lungime totala a galeriilor de 1,5 km.

Prin constiinta si abnegatia localnicilor, precum si a celor ce au vizitat-o ulterior, Pestera de la Magura si-a pastrat nestirbita frumusetea ei pana astazi.

Fiind declarata „monument al naturii', ea s-a bucurat ani de-a randul de un statut privilegiat in randul golurilor subpamantene de la noi. In anii ce au urmat descoperirilor noastre, i s-a construit un zid masiv din blocuri de calcar, Ia intrare, in mijlocul caruia s-a montat o trainica poarta de fier. Vizitarea pesterii a fost reglementata, prin desemnarea unui ghid permanent insotitor. Realizarea protejarii pesterii a necesitat din partea multora o munca imensa, plina de daruire, iar dintre cei ce au facut cel mai mult in aceasta privinta se numara indeosebi prietenii si colaboratorii nostri din acea perioada Ana Marossi si Nicu Mailat, astazi rasfirati pe alte meleaguri ale tari.

Lor, tuturor colaboratorilor mei din acea perioada de pionierat, precum si tuturor vizitatorilor anonimi de mai tarziu, care au stiut sa respecte asa cum se cuvine acest muzeu al naturii, le dedic prezentul album.