Teoria generala a sistemelor - ecologie

Teoria generala a sistemelor - ecologie

Conceptia sistemica a fost introdusa in biologie de catre Ludwigvon Bertalanffy, care in lucrarea sa 'Biologia teoretica' (1942) subliniaza ideea ca intreaga materie (vie si nevie) se bazeaza pe structuri aflate in interactiune.

In general sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente unite prin conexiuni intr-un intreg. Fiecare element la randul sau poate fi considerat un sistem, compus din elemente proprii mai mici, incat in natura se pot delimita foarte multe sisteme de dimensiuni si grade diferite de cuprindere.

Dupa relatiile cu mediul inconjurator (schimb de materie si energie), sistemele se clasifica in:

- sisteme izolate,

- sisteme inchise

- sisteme deschise

Sistemele biologice fac parte din categoria sistemelor deschise, avand schimburi energetice si materiale cu natura inconjuratoare.

Legaturile dintre elementele componente ale unui sistem, precum si dintre acesta si celelalte sisteme inconjuratoare, sunt de natura materiala, energetica si informationala.

Sistemele biologice caracterizeaza prin:

1. Caracter istoric, adica sunt rezultatul unei evolutii intimp.

2. Caracter informational, care consta in capacitatea de a primi si da informatii din si in mediul inconjurator, de a le prelucra saude a le stoca in vederea integrarii cat mai depline a ecosistemului in cadrul naturii..

3. Integralitate:calitatea sistemului de a reuni intr-un tot componentele sale, subordonate functiei intregului. Este o insusire deosebit de importanta pentru ecologie, sistemul integrator poseda insusiri noi, proprii, pe care nu le regasim in componentele sale luate separat.

Exemplu, o populatie are insusiri noi, diferite de ale organismelor componente: longevitate nedefinita, structura genetica, structura pe varsta si sexe, densitate, dinamica energetica etc. Cu cat partile componente sunt mai diferentiate, mai specializate in indeplinirea unor functii din viata intregului, cu atat interdependenta va fi mai mare, organizarea sistemului mai complexa, iar integralitatea mai pronuntata.

4. Echilibrul dinamic este acea stare a sistemului care se caracterizeaza printr-un flux permanent de materie si energie prin sistem, dar cu pastrarea integralitatii lui, cu mentinerea unei stari stationare. Ca urmare a echilibrului dinamic, un sistem biologic (individ, populatie, biocenoza, ecosistem) se mentine cu aproximatie intre acelesi limite, cu mici fluctuatii in timp si spatiu.

5. Autoreglarea consta in proprietatea oricarui sistem biologic de a-si controla si corecta activitatea proprie in sensul mentinerii existentei sale in timp si spatiu.

Este posibila datorita unei anumite organizari a sistemelor biologice care permite receptionarea informatiilor din mediu, prelucrarea lor, elaborarea de raspunsuri la

stimulii primiti, in asa fel incat sa-si asigure autoconservarea intr-un mediu care tinde mereu sa dezorganizeze sistemul. Asemenea raspunsuri adecvate devin posibile datorita conexiunii inverse (feed-back), prin care raspunsul sistemului este comunicat centrului de comanda si comparat cu ordinul emis.

6. Heterogenitatea – ne arata ca toate sistemele biologice sunt alcatuite din elemente ce prezinta deosebiri fie in compozitia lor, fie in modul de functionare, deci se refera la diversitatea elementelor lor componente. Datorita heterogenitatii se stabilesc mai usor corelatii care permit cresterea eficientei autocontrolului sistemului. Cu cat heterogenitatea este mai mare, cu atat ecosistemul este mai complicat si mai stabil.

Sistemele biologice cuprind 4 niveluri de organizare, si anume:

- nivelul individual,

- nuvelul populational

- nivelul biocenotic

- nivelul biosferic.

Biosfera (ecosfera) cuprinde ansamblul nivelurilor de organizare a materiei vii, fiind reprezentata prin invelisul viu si spatiile vitalizate ale scoartei.