Supravegherea starii de sanatate a personalului expus profesional la radiatii si a populatiei; monitorizarea radioactivitatii mediului

SUPRAVEGHEREA STARII DE SANATATE A PERSONALULUI EXPUS PROFESIONAL LA RADIATII SI A POPULATIEI; MONITORIZAREA RADIOACTIVITATII MEDIULUI

Efectele nocive asupra oamenilor al radiatiilor depind de tipul si energia radiatiei, precum si de durata de iradiere. Aceste efecte au fost clasificate in: 1. nestocastice - apar in timp scurt, pana la cateva zeci de zile, dupa o iradiere puternica, depind de doza absorbita si conduc la inbolnaviri grave, la deces; 2. stocastice - apar dupa un timp lung, pe seama acumularilor unor iradieri slabe la intervale lungi; 3. teratogene - se manifesta asupra fetusului, in special in primele luni de sarcina, in urma iradierii mamei.

Din  punct de vedere al riscului radiologic determinat de activitati nucleare, populatia tarii se imparte in urmatoarele grupe: 1) populatia in ansamblul ei, reprezentand persoanele expuse la efectele indirecte rezultate din activitatile nucleare; 2) persoane din populatie care locuiesc sau lucreaza permanent in jurul unor obiective sau unitati nucleare si care pot fi supuse la o doza provenind din iradierea externa si contaminarea interna peste valoarea maxima admisa pentru populatie, in ansamblul ei; 3) personal expus profesional la radiatii nucleare, cuprinzand persoane care: a) desfasoara o activitate permanenta sau temporara intr-un obiectiv nuclear; b) lucreaza cu surse de radiatii nucleare; c) prin natura activitatii pe care o desfasoara, permanent sau temporar, pot fi supuse la o doza provenind din iradierea externa si contaminarea interna, peste valoarea maxima admisa pentru persoane din populatie.

Pentru personalul expus profesional pericolul de iradiere, masurile de protectie se asigura prin: protectia individuala, care consta intr-un ansamblu de masuri tehnice, de dotare si organizatorice, destinate sa asigure personalului respectiv, cel mult doza maxima admisa de lege.

Pentru protectia personalului din instalatie in cazuri de urgenta radiologica, in planurile de interventie trebuie prevazute urmatoarele masuri: alarmarea personalului; spatii de adunare capabile sa asigure o protectie adecvata cailor respiratorii; evidenta personalului si constituirea de echipe speciale pentru salvarea si cautarea, daca este cazul, a persoanelor disparute; identificarea zonelor periculoase si asigurarea controlului acestora; asigurarea cu alimente si bauturi, in regim supravegheat etc.

Masuri speciale de protectie pentru apararea sanatatii populatiei si a personalului expus profesional impotriva radiatiilor ionizate sunt prevazute in Normele fundamentale de securitate radiologica, precum si in Normele de securitate radiologica privind protectia operationala in mineritul si prepararea minereurilor de uraniu si toriu.

CADRUL LEGAL AL FOLOSIRII ENERGIEI NUCLEARE PE PLAN INTERNATIONAL

1. Cooperarea internationala in domeniul aplicatiilor pasnice ale energiei nucleare

Accelerarea consumului energetic la nivel mondial, precum si constientizarea faptului ca resursele de combustibili clasici (petrol, gaze naturale, carbune) sunt limitate, au determinat, intr-o prima faza, ca energia nucleara sa devina speranta omenirii in suplimentarea rezervelor energetice.

Si astazi, de exemplu, in Comunitatea Europeana exista tari ca Franta si Belgia care se bazeaza pe electricitatea de origine nucleara in proportie de peste 50% si tari care au anuntat ca nu intentioneaza sa mai permita construirea de noi unitati nucleare pe teritoriul lor, ca Suedia si Germania. Desi fiecare stat are propria sa strategie energetica, estimarile de ansamblu pentru Europa indica o contributie majora a energiei nucleare in continuare. In anul 2000, cca. 35% din energia electrica produsa in Comunitatea Europeana a fost de origine nucleara.

In S.U.A., Canda si in Europa, energia nucleara este legata acum si de generarea de hidrogen, pentru punerea la punct de vehicule nepoluante; se contureaza o noua generatie de reactori avansati, destinati perioadei de dupa anii 2020-2030.

Cu toate masurile de prevedere luate in dezvoltarea energiei nucleare pentru protejarea mediului, masuri despre care pana la jumatatea celei de a doua decade a secolului XX se afirma ca sunt deosebit de eficace, accidentul de la Cernobal (1985), a avertizat oamenii de stiinta, factorii politici si intreaga omenire asupra pericolelor deosebit de grave pe care le pot prezenta pentru om si intreg mediu inconjurator centralele atomoelectrice.

Sunt semnificative, dar nu suficiente, documentele adoptate in acest domeniu pe plan international, mai ales cele din initiativa Agentiei Internationale pentru Energie Atomica.

Dintre aceste documente, supunem analizei urmatoarele:

- Conventia de la Paris asupra raspunderii civile in domeniul energiei nucleare, 29 iunie 1960; Conventia de la Viena asupra raspunderii civile in materie de pagube nucleare, 21 mai 1963 si Protocolul lor comun de aplicare.

- Conventia privind notificarea rapida a unui accident nuclear si Conventia cu privire la asistenta in caz de accident nuclear sau urgenta radiologica[1].

Astfel, Conventia privind notificarea rapida a unui accident nuclear se aplica in cazul oricarui accident care implica instalatii sau activitati ale unui stat parte sau ale unor persoane fizice sau juridice aflate sub controlul sau jurisdictia sa, in urma caruia se produce sau este pe cale sa se produca o degajare de substante radioactive si care a avut sau poate avea drept consecinta o degajare transfrontiera internationala, susceptibila sa aiba semnificatie din punct de vedere al securitatii radiologice pentru un alt stat (art. 1).

- La 3 martie 1980, a fost semnata la Viena, Conventia privind protectia fizica a materialelor nucleare[2].

Importul si exportul materialelor nucleare vizate de Conventie, se pot face numai daca  statul importator sau, dupa caz exportator, a primit asigurarea ca vor fi protejate in timpul transportului nuclear international, potrivit nivelurilor enuntate in Conventie.

2. Controlul armelor si a diferitelor forme de energie si substante de distrugere in masa.

a) Armele nucleare

Daca folosirea in scopuri pasnice a energiei nucleare creeaza, asa dupa cum am vazut, pericole potentiale cu privire la viata si sanatatea oamenilor, a mediului inconjurator, confectionarea si folosirea unor arme sau mijloace de distrugere in masa, in cazul unui conflict intre state, constituie un pericol inestimabil cu privire la insasi existenta omenirii.

Rezolutia 1653 (XVI) a Adunarii Generale O.N.U. a declarat ilegala folosirea armelor nucleare, pentru ca depaseste campul de razboi si provoaca umanitatii “suferinte si distrugeri oarbe”, fiind un pericol nu numai contra unui inamic sau a unor inamici, ci impotriva umanitatii in general.

: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini : Pestera martel

Astfel, potrivit art. 1 din Tratatul privind interzicerea experientelor cu arma nucleara in atmosfera, in spatiul cosmic si sub apa[3], fiecare stat parte se obliga sa interzica, sa previna si sa nu efectueze nici un fel de explozii experimentale cu arma nucleara si nici alte explozii nucleare in orice loc aflat sub jurisdictia sa sau sub controlul sau: a) in atmosfera; dincolo de limitele ei, inclusiv spatiul cosmic; sub apa, inclusiv apele teritoriale si marea libera si, b) in orice alt mediu, daca o asemenea explozie este insotita de caderi radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdictia sau controlul caruia se efectueaza o asemenea explozie.

- Tratatul privind spatiul exterior, 27 ianuarie 1967, deschis spre semnare concomitent la Londra, Moscova si Washington, dezvolta principiile ce guverneaza activitatile pasnice ale statelor in spatiul exterior.

- Tratatul privind interzicerea armelor nucleare in America Latina[4], incheiat la 14 februarie 1967 la Tlatelolco, Ciudad de Mexico, in aplicarea recomandarii Adunarii Generale O.N.U. din Rezolutia nr. 1911 (XVII) din 27 noiembrie 1963.

Tratatul interzice transferul din statele producatoare spre orice alt destinatar a armelor nucleare sau orice alt material exploziv; incurajarea sau incitarea, sub orice forma, a vreunui stat care nu poseda arme nucleare, sa fabrice sau sa obtina, in orice mod arme nucleare sau dispozitive explozive nucleare.

b) Armele bacteriologice (biologice)

Aceste arme deosebit de periculoase constau in utilizarea organismelor vii sau a produselor lor toxice pentru cauzarea mortii, unei incapacitati sau vatamarii omului, animalelor ori unor distrugeri ale recoltelor.

Intr-un Raport al secretarului general O.N.U. din 1969, aceste arme au fost calificate drept “arme de distrugere in masa” deoarece, folosite impotriva unor regiuni intinse sau unor orase mari provoaca pierderi imense de vieti omenesti, fara nici o discriminare. Acest caracter al lor a fost recunoscut si prin Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire la interzicerea folosirii in razboi a gazelor asfixiante, otravitoare si alte gaze, precum si a mijloacelor bacteriologice de razboi.

Aceasta regula, a fost ulterior confirmata de Conventia cu privire la interzicerea perfectionarii producerii si stocarii armelor bacteriologice (biologice), din 10 iulie 1972, intrata in vigoare la 26 martie 1975.

Conventia interzice dezvoltarea, productia, stocarea sau achizitionarea prin alte mijloace ori retentia agentilor biologici sau toxinelor in moduri si cantitati ce nu justifica utilizarea lor in scopuri pasnice, precum si de arme, echipamente sau mijloace menite sa foloseasca asemenea agenti sau toxine in scopuri privind ostilitatile sau conflictele armate.

c) Armele chimice

Inca din anul 1874, in Declaratia adoptata la Bruxelles asupra legilor razboiului, se interzice “folosirea otravurilor”. Acest document nu a fost ratificat insa de nici un stat, ramanand fara forta juridica.

A urmat, Declaratia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop raspandirea de gaze asfixiante sau vatamatoare, de la Haga din 1899. Documentul a fost semnat in 1900 de 28 de state[5].

La Geneva, in 1925, se incheie Protocolul referitor la interzicerea folosirii in razboi a gazelor asfixiante, toxice sau similare si a mijloacelor bacteriologice de lupta[6], care interzicand folosirea gazelor asfixiante, toxice sau similare, precum si orice lichide, substante sau procedee analoge, se refera, in ceea ce priveste gazele, la tratatele anterioare.

Rezolutia Adunarii Generale O.N.U. nr. 2603 (XXIV) din 1969, declara ca fiind contrare regulilor dreptului international consacrate in Protocolul de la Geneva din 1925, folosirea oricaror agenti chimici, gazosi, lichizi sau solizi care au efecte toxice asupra oamenilor, animalelor si plantelor.

Dupa foarte multi ani de negocieri, la 13 ianuarie 1993 se semneaza la Geneva Conventia privind interzicerea dezvoltarii, producerii, stocarii si utilizarii armelor chimice si distrugerea acestora[7].

d) Armele incendiare

Armele incendiare au fost considerate initial arme conventionale, dar ulterior, prin perfectionarea lor, au capatat caracteristicile armelor de distrugere in masa.

In doctrina au existat unele opinii dupa care, folosirea armelor incendiare nu ar trebui interzisa, ci doar supusa unor restrictii care sa le asigure utilizarea numai impotriva obiectivelor militare neinsufletite; opinia dominanta de interzicere a armelor incendiare, care intrunesc trasaturile armelor de distrugere in masa, si-a gasit reflectarea in mai multe rezolutii ale Adunarii Generale O.N.U., incepand cu anul 1974.[8]

Ca urmare a Conferintei O.N.U. din 1979, pentru problema armelor inumane, in anul 1980, a fost incheiata Conventia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producand efecte traumatice excesive sau care ar lovi fara discriminare[9]. Conventia are caracterul unui tratat-cadru, stand la baza incheierii unor acorduri separate.

e) Armele laser care produc orbirea

Armele lase care produc orbirea apartin categoriei armelor interzise in virtutea Dreptului international umanitar.

Protocolul IV anexat la Conventia Natiunilor unite asupra armelor clasice din 1980, interzice folosirea si transferarea tuturor armelor laser concepute special sa produca orbirea permanenta. Este prima oara, dupa 1968, cand au fost interzise gloantele explozive, ca o arma este declarata ilegala inainte de a fi folosita pe campul de lupta.

Protocolul a fost ratificat de 29 de state.

Protocolul pune in lumina, rolul Dreptului international umanitar de a impiedica expunerea soldatilor si civililor la noi si oribile suferinte. Interzicand deopotriva intrebuintarea si transportul armelor laser care produc orbirea, este necesar sa se evite ca aceste arme sa poata fi utilizate in scopuri teroriste sau criminale.

f) Minele antipersonal

Cu privire la aceste mijloace de lupta a fost semnata la Oslo, 1997, Conventia privind interzicerea folosirii, stocarii, producerii si transportului minelor antipersonal si distrugerea lor.

Statele parti se angajeaza ca niciodata, in nici o imprejurare, sa nu foloseasca, sa nu puna la punct, sa nu produca, stocheze, conserva sau transfera catre oricine, direct sau indirect, mine antipersonal.

De asemenea, statele semnatare se obliga sa nu incurajeze sau sa incite, la vreun fel, orice activitate interzisa unui stat parte la Conventie si sa distruga sau sa asigure distrugerea tuturor minelor antipersonal.

PROTECTIA MEDIULUI SI CONFLICTELE ARMATE

Orice forma de purtare a unui razboi, orice fel de conflict armat si orice fel de metode de lupta folosite aduce dezechilibre grave mediului inconjurator, afectand aerul, apa si solul, plantele si animalele si, nu in ultimul rand, viata si sanatatea oamenilor si existenta valorilor materiale si spirituale create de ei. Cu atat mai mult, folosirea armelor nucleare si a celorlalte arme de distrugere in masa, constituie pericole grave la adresa umanitatii si a existentei insasi a planetei noastre. Azi, armele si sistemele de armamente constituie prin insusi existenta lor in timp de pace, un permanent potential pericol de dezechilibre ecologice.

Mediul natural ca atare nu este obiectiv militar si nu ar trebui sa fie afectat de desfasurarea ostilitatilor. Obiectivele militare sunt insa amplasate in mediu si actiunea beligerantilor asupra lor produce in mod automat si efecte ecologice.

PROTECTIA MEDIULUI IN CAZ DE CALAMITATI SI DEZASTRE

Prin dezastre, in sensul Ordonantei Guvernului nr. 47/1994[10], se inteleg: a) fenomene naturale distructive de origine geologica sau meteorologica, ori imbolnavirea unui numar mare de persoane sau animale, produse in mod brusc, ca fenomene de masa. In aceasta categorie sunt cuprinse: cutremurele, alunecarile si prabusirile de teren, inundatiile si fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile si epizootiile; b) evenimente cu urmari deosebit de grave asupra mediului inconjurator provocate de accidente. In aceasta categorie sunt cuprinse accidentele chimice, biologice, nucleare, in subteran, avariile la constructiile hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masa si exploziile, accidentele majore pe caile de comunicatii, accidentele majore la utilaje si instalatii tehnologice periculoase, caderile de obiecte cosmice, accidentele majore si avariile mari la retelele de instalatii si telecomunicatii.

Apararea impotriva acestor dezastre se refera la adoptarea si aplicarea: a) masurilor de prevenire si de pregatire pentru interventie; b) masurilor operative urgente de interventie dupa declansarea fenomenelor periculoase cu urmari deosebit de grave; c) masurilor de interventie ulterioara pentru recuperare si reabilitare.

Apararea impotriva dezastrelor este o activitate de interes national.

Culegerea de informatii si transmiterea deciziilor, in cazul apararii impotriva dezastrelor, se realizeaza prin sistemul integrat de observare, masurare, inregistrare, prelucrare a datelor si transmiterea acestora, in scopul avertizarilor, alarmarilor si luarii masurilor corespunzatoare[11].

Managementul actiunilor de aparare impotriva dezastrelor, implica cunoasterea si analiza activitatilor ce trebuie desfasurate, in astfel de situatii, conform unor proceduri prestabilite. Aceste activitati trebuie sa se desfasoare la toate nivelurile: national, teritorial si local, de catre organele abilitate, in scopul de a asigura: realizarea si aplicarea masurilor/actiunilor de previziune (prognoza), prevenire, protectie si interventie, minimalizare a pierderilor umane si materiale.