Conservarea naturii

Omul intervine in activitatea tuturor ecosistemelor naturale prin extragerea, de cele mai multe ori excesiva, a resurselor naturale, prin introducerea in circuitele biogeochimice din natura a unor substante care in mod obisnuit nu circula in mediul natural, prin raspandirea unor deseuri greu reciclabile sau nedegradabile pe cale naturala.

Pentru producerea unor cantitati mari de bunuri materiale, au fost create numeroase ecosisteme artificiale, fara a cunoaste limitele optime si maxime ale exploatarii acestora. Prin folosirea unor noi surse de energie (energia nucleara) sau prin formarea de ecosisteme artificiale (lacuri de baraj si acumulare) s-a produs o intensificare a fluxului energetic global, fara a cunoaste efectele globale posibile.

Prin toate aceste actiuni, omul deregleaza functionarea ecosistemelor naturale, implicit subsistemul societatii umane, perturba echilibrul ecologic la nivelul biosferei. Restabilirea echilibrului in biosfera este posibila prin ocrotirea naturii si a resurselor sale, prin utilizarea rationala si durabila a acestora (N. Botaniuc si A. Vadineanu , 1982).

Ideea ocrotirii naturii este veche si poate fi sesizata inca din antichitate. Imparatul indian Asoka (264-226 i.Hr.) a dispus prin lege protectia pestilor, animalelor terestre si a padurilor, infiintand niste teritorii protejate, similare cu actualele rezervatii.

Pliniu cel Batran mentioneaza in lucrarea sa “Historia naturalis“ ca in provincia Thessalia din Imperiul Roman era in vigoare o lege care prevedea pedeapsa capitala pentru cel care ar omori o barza, legat de faptul ca berzele starpeau serpii veninosi din preajma asezarilor umane.

Marele han mongol Kubilay (1214-1294) interzicea supusilor sai vanarea pasarilor si mamiferelor in perioada de reproducere, prefigurand astfel perioadele de prohibitie din zilele noastre. In Evul Mediu, multi regi, principi si duci au emis legi si reglementari care protejau anumite zone si vanatul pe teritoriilor lor. Wladyslaw Jagiello (1351-1434), in Polonia, a interzis vanarea bourului (Bos primigenius) si a promulgat o lege a vanatului. Sigismund al III-lea (1566-1632) a declarat zone protejate toate teritoriile din Polonia unde mai traia inca bourul.

In Moldova, Stefan cel Mare (1457-1504) s-a ingrijit de protejarea vanatului, constituind teritorii protejate, numite “braniste”, unde a impus un regim riguros de administrare in ceea ce priveste cositul, pasunatul, vanatul, pescuitul, taiatul lemnelor si recoltarea oricarui produs natural.

In Romania, la sfarsitul secolului al XIX-lea, botanistul D. Grecescu si medicul I. Bernath sesizeaza autoritatilor necesitatea pastrarii unor peisaje de mare valoare stiintifica si estetica, neinfluentate de activitatea umana. Initiativa este sprijinita de botanistul D. Brandza, directorul de atunci al Gradinii Botanice din Bucuresti.

In primii ani ai secolului al XX-lea tot mai multe personalitati stiintifice, in frunte cu geograful S. Mehedinti, militeaza pentru ocrotirea peisajelor din Carpati. Din 1903, ornitologul J. Lichiordopol incepe o actiune energica de protectie a pasarilor rapitoare, explicand rolul lor in pastrarea echilibrului in natura.

In 1907, P. Antonescu, la Congresul international de agricultura de la Viena, ridica problema protejarii peisajelor si a unor monumente de reala valoare istorico-stiintifica din Romania. La aceasta initiativa se alatura Gr. Antipa, I. Prodan, A. Popovici-Baznosanu, care recomanda ocrotirea speciala a unor specii de plante si animale.

In 1920, se infiinteaza, din initiativa scriitoarei Bucura Dumbrava, prima asociatie din Romania care militeaza pentru ocrotirea naturii, intitulata “Hanul drumetilor”. Aceasta asociatie se transforma ulterior in “Societatea de turism si protectia naturii” care isi propune constituirea de rezervatii si parcuri nationale in Romania.

(in micrograme)