Baia lui schneider

BAIA LUI SCHNEIDER

Localizare si cai de acces. Intrarea se afla la o altitudine de aproximativ l 100 m, pe versantul stang al Vaii Secii, in zona de obarsie a acestui mic afluent al Izvorului Baii bazinul Somesului Mare). Localitatea cea mai apropiata este cunoscuta statiune balneara Valea Vinului, situata la 8 km de Rodna si la 49 km de Nasaud. Un drum de picior urca de aici pret de 3,5 km in lungul flancului apusean al Dealului Popii, paralel cu firul Vaii Secii, pana la intrarea ingusta a pesterii.

Date istorice. Cercetata mai amanuntit si cartata de C. Goran si O. Busuioceanu in 1973, aceasta cavitate este cunoscuta de multa vreme de rodneni. Numele de "baie" se leaga de o poveste de demult, potrivit careia, pe vremuri, un miner ar fi gasit aici aur. Evident, aceasta nu este decat o ilustrare a credintei - pastrata pe alocuri si astazi in popor - ca pesterile ascund multe bogatii nestiute ; dar, daca ne gandim la valoarea stiintifica si estetica a cavitatilor subterane, o asemenea credinta este intru totul indreptatita !

Descriere. Baia lui Schneider se infatiseaza sub forma unei galerii relativ ingusta si usor descendenta in primele doua treimi, apoi larga si ascendenta in sectorul sau terminal. Fiind dezvoltata in ansamblu in lungul unei linii de fracturare a calcarelor marmureene in care este sapata, aceasta galerie are o desfasurare liniara si nu comporta decat foarte putine diverticole, dintre care cel mai important prelungeste, la un nivel superior dar pe aceeasi directie, extremitatea sa. Pe podea zac numeroase blocuri mari, marturii ale trecutelor framantari tectonice pe care le-a suferit muntele.

Principala caracteristica a pesterii si, in acelasi timp, punctul ei major de atractie, o constituie abundenta cristalizarilor acciculare de aragonit. Un acoperamant de braduleti centimetrici, albi, delicati si fragili imbraca mari suprafete de piatra pe pereti si tavan, trezind admiratia vizitatorilor si punand semne de intrebare cercetatorilor. Din nefericire, multe din aceste gingase alcatuiri cristaline au fost sacrificate de acei pseudoturisti care, nestiind sa respecte si sa pretuiasca natura, lasa in urma lor doar semnele regretabile ale unor degradari de cele mai multe ori ireversibile, in cazul de fata, alterarea cadrului natural este cu atat mai grava cu cat Baia lui Schneider este una din foarte putinele pesteri ale Romaniei in care carbonatul de calciu nu cristalizeaza in forma bine cunoscuta de calcit, ci in cea mult mai rara de aragonit.

Poliile (polje) sunt cele mai mari depresiuni carstice, atingand lungimi si latimi de mai multi kilometri; sunt inconjurate de masive calcaroase, au fundul plat sau neregulat pe care se pastreaza unele cursuri de apa ce se pierd (intra in circuitul subteran) la contactul cu versantii abrupti in sorburi (ponoare). Vatra poliilor mari este formata din rocile impermeabile aflate la baza stratelor de calcare ale masivului.

Originea poliilor este diversa - pot rezulta prin: prabusirea tavanului salilor unor pesteri foarte mari; in urma coboririi tectonice a unui bloc calcaros dintr-un masiv in lungul unor linii de falie; prin unirea si adancirea mai multor uvale etc.

Sunt polii fara curs de apa permanent dar si polii in care acestea exista. In perioadele cu precipitatii bogate raul se revarsa acoperind partial sau total vatra poliilor. La poliile rezultate prin prabusirea pesterilor exista martori de eroziune (humuri) si sectoare de pesteri inca active.

Poduri naturale si arcade - marturii ale prabusirii unor sectoare din pesteri (Podul de la Ponoare, arcadele din cheile Runcului, Piatra Craiului etc.)

Vai dolinare - sunt vai rezultate prin unirea dolinelor pe diferite aliniamente de curgere subterana.

Cheile - sunt sectoare inguste de vale dezvoltate in calcare. Versantii abrupti se intersecteaza la nivelul albiei. Rezulta prin adancirea cursurilor de apa in masivul calcaros (dizolvarea se imbina cu eroziunea mecanica) sau prin prabusirea tavanului salilor si galeriilor prin care exista un curs de apa activ, acesta aparand astfel la exterior. In versantii cheilor se disting goluri ale intrarilor in pesteri, guri ale retelei de tuburi de dizolvare din interiorul masivului calcaros, mase de blocuri prabusite etc.

Treptele antitetice - reprezinta portiuni de albii vechi ale raurilor ce strabat un masiv calcaros. Ele au ramas suspendate deasupra albiei actuale adancita in amonte de un sorb insemnat. In profilul longitudinal al vaii se separa albia actuala, sorbul, peretele abrupt din aval de sorb, albia veche seaca ramasa in aval suspendata (sunt frecvente in Podisul Padis din Muntii Apuseni).

- Endocarstul este rezultatul dizolvarii la care se asociaza precipitarea chimica, prabusirea blocurilor si eroziunea mecanica a cursurilor subterane. Rezulta mai multe forme cu dimensiuni variabile.

Pesterile (Grotele) constituie cea mai reprezentativa forma dezvoltata in interiorul unui masiv calcaros. Sunt rezultatul imbinarii tuturor proceselor mentionate, dar cu un accent deosebit pe dizolvarea efectuata prin circulatia apei din precipitatii in orizontul superior al masei de calcar si pe eroziunea cursurilor de apa subterane. Au dimensiuni variabile (lungimi de la cativa metri la zeci de kilometri, diferente de nivel in functie de numarul de etaje) care au rezultat in urma evolutiei. In pesterile mari (fig. 41) se separa:

- salile - spatii largi cu inaltime mare in care se intalnesc numeroase blocuri prabusite dar si o multime de forme de precipitare.

- galeriile - coridoare inguste sapate de cursurile de apa active aflate, sub presiune, in lungul unor linii de crapaturi slab inclinate; au lungimi variabile si inaltimi sub 2 m; se disting marmite de eroziune sapate in pereti, acumulari de pietris, nisip carate de cursul de apa.

- formele de precipitare a calciului din solutia supraconcentrata sunt numeroase si au pozitie diferita. Unele se afla pe tavanul salilor (stalactite - sub forma unor conuri cu varful in jos; au pe centru un canal de scurgere a solutiei; draperii - concretiuni ondulate dezvoltate din tavan la contactul cu peretii salilor etc.) sau pe podea (stalagmite - concretiuni sub forma de con cu varful in sus; coloane rezultate din unirea stalactitelor cu podeaua sau cu stalagmitele; domuri si stalagmati - stalagmite mult amplificate ca volum; goururi - mici bazinete pe podea delimitate de ziduri mici de precipitare in care exista apa si bucati de calcar rotunjite numite perle de pestera etc.); cruste de calcit acumulate pe pietre dar mai ales pe acumulari de nisip si pietris.

2.1.2. Relieful calcaros - este alcatuit din forme care sunt comune si altor roci dar care capata unele trasaturi aparte in masivele calcaroase. Intre acestea sunt: platourile interfluviale ciuruite de doline, uvale; versantii abrupti cu denivelari de sute de metri cu rauri de pietre, poale de grohotis, conuri de grohotis; vaile in general inguste cu caracter de chei; umerii de eroziune si terasele care pun in evidenta adancirea sacadata a raurilor etc. Aici pot fi incadrate si depresiunile de contact dezvoltate intre masive calcaroase si regiuni cu roci sedimentare sau metamorfice. Dizolvarea care se propaga in calcare se combina cu eroziunea fluviatila si alte procese care actioneaza pe suprafetele de contact. Dupa o indelungata evolutie rezulta depresiuni alungite incadrate de versanti alcatuiti din cele doua categorii de roci; sesul depresiunii este neted, iar in spatiul dezvoltat pe calcare prezinta doline, sorburi etc. (ex. depresiunile Ponoare, Zaton din Podisul Mehediniti).

2.1.3. Relieful carstic si climatul. Evolutia carstificarii depinde de caracteristicile climatice (indeosebi de regimurile de temperatura si de precipitatii), gradul de acoperire cu vegetatie etc.

In regiunile cu climat cald si umed (ecuatorial, tropical musonic). Aici temperaturile ridicate, precipitatiile mari, acizii rezultati din descompunerea materialului vegetal foarte bogat asigura apei un grad avansat de agresivitate. Ca urmare, evolutia endocarstului este rapida rezultand sisteme de pesteri polietajate, turnuri conice cu dimensiuni mari, polje, vai adanci si impadurite etc. Regional au denumiri variate- carst mamelonar (magoten karst) in Cuba, Mexic, Indonezia, Kegelkarst, carst cu pinacles (China etc.).

In regiunile desertice tropicale - evolutia este slaba datorita lipsei apei; apar doar platouri si diverse lapiezuri.

In regiunile mediteraneene - cu un sezon umed (iarna) si unul cald si uscat (vara) - relieful carstic este reprezentat prin pesteri, uvale, polje; este un carst golas (holocarst), polietajat (Grecia, Italia, Franta, Croatia, Slovenia etc.).

In regiunile temperate apar unele diferente intre nuanta oceanica umeda si racoroasa, cu vegetatie bogata si cea continentala mai uscata si cu variatii de temperatura mai mari. Carstul este de tip tranzitoriu mai evoluat in spatiul cu influente oceanice. Se adauga merocarstul (un carst incipient intrucat calcarele sunt acoperite de roci sedimentare necarstificabile si de vegetatie) si carstul fosil (ascuns), prezent in stratele de calcare aflate in regiunile de platforma la adancimi mari (ex. in Dobrogea de sud, carstul din formatiunile mezozoice ce a fost acoperit de depozite sarmatiene).

In regiunile polare si subpolare temperaturile coborate asigura o capacitate ridicata de retinere a dioxidului de carbon. Aici insa sezonul cald este scurt si nu permite dezghetul decat a unui orizont nu prea gros din masele calcaroase. Ca urmare, carstificarea desi exista este redusa ca amploare.

2.1.4. Evolutia regiunilor carstice. Ea difera de la o regiune la alta fiind conditionata de marimea masei de calcar, climat (indeosebi regimul precipitatiilor), acoperirea cu vegetatie. De aceea nu se poate concepe un model unitar al evolutiei carstice. Exista in geomorfologie o teorie a ciclului carstic imaginata de W.M.Davis. El separa patru faze evolutive care se remarca prin anumite forme de relief.

Faza de tinerete - cu forme de relief de suprafata; se incheie cand se contureaza o circulatie interna care conduce la captarea raurilor de suprafata.

Faza de maturitate - cu o puternica dezvoltare a endocarstului paralel cu cea a exocarstului; se incheie cand evolutia carstica atinge contactul dintre masa de calcar si rocile impermeabile de dedesubt;

Faza de batranete - pesterile se prabusesc, cursurile de apa revin la suprafata, se desfasoara polje imense cu humuri;

Faza de stingere - o prelungire a fazei precedente cand se ajunge la o suprafata de eroziune la nivelul rocilor necarstice; pe ea din loc in loc se mai pastreaza martori calcarosi, ce amintesc de masivul de la care s-a plecat. Ea poate fi privita ca o imagine generalizata a multor situatii.

2.1.5. Relieful dezvoltat pe sare si gips

Sarea si gipsul sunt roci sedimentare omogene chimic si in mare masura si fizic (exista orizonturi subtiri de argila si de sare impura), cu plasticitate ridicata si usor solubile. Sunt legate indeosebi de cutele diapire situandu-se la adancimi variabile. In crearea reliefului, dizolvarea este procesul principal, dar frecvent ea se asociaza cu actiunile altor agenti - spalarea in suprafata, siroirea, excavatiile antropice. Acestea pot sa premearga dizolvarii (cand sarea si gipsul se afla la adancime) sau pot fi simultane (rocile se afla la suprafata).

In prima situatie apa ajunge cu greu la stratele de sare sau gips unde provoaca dizolvari pe spatii restranse. Stimularea patrunderii apei se face prin realizarea de crapaturi in masa de roci acoperitoare (indeosebi prin seisme, explozii in cariere) sau in urma exploatarii in subteran a sarii. Prabusirea stratelor de roci de deasupra ocnelor parasite favorizeaza scoaterea la zi a sarii. Din acest moment dizolvarea si alte procese actioneaza concomitent. Scoaterea la zi a masivelor de sare ori a stratelor de gips se realizeaza si in urma unor alunecari de teren, curgeri noroioase, eroziunii in suprafata (cand grosimea depozitelor acoperitoare este redusa).

Prin dizolvarea sarii si gipsului rez

Conditii de vizitare. Pestera foarte usor accesibila, a carei cunoastere se afla la indemana oricarui turist si, in mod deosebit, a celor care isi petrec concediul in statiunea Valea Vinului. Vizitarea ei nu necesita decat mijloace de iluminare.

Bibliografie. M. Bleahu si col. (l 976), I. Buta si A. Buta (1979).