Relatia profesor-elevi in cadrul lectiei

Relatia profesor-elevi in cadrul lectiei

„Relatia profesorului cu elevii reprezinta o constructie reciproca, dinamica, ce se repliaza permanent, in functie de circumstante si scopuri educative. Ea este rezultatul unei „opere” comune ce se definitiveaza in timp, prin implicarea ambelor parti. Relatia cu elevii nu trebuie sa se reduca doar la un aspect formal, administrativ, fiind reglementata de coduri deontologice sau normative institutionale; aceasta se va adecva si personaliza neincetat, se va dimensiona si relativiza la specificul grupului scolar sau la membrii acestora”. (Cucos, Constantin, 2002, p.331).

Este evident ca procesul didactic angajeaza relatii reciproce complexe ce influenteaza direct si decisiv reusita pregatirii si educarea tinerilor. Succesul unui profesor depinde in mod clar de natura relatiilor pe care le stabileste cu elevii sai.

Constantin Cucos, prezinta trei tipuri de relatii profesor-elev: relatii de tip democratic, relatii de tip laisser-faire si relatii de tip autocratic.

1.     Relatia de tip democratic. Este un tip de relatie care privilegiaza cooperarea, elevul fiind inteles ca o persoana autonoma, responsabila fata de propria formare. Elevul este implicat activ in actul de instruire, profesorul se lasa interogat, interpelat. Profesorul este mereu prezent, dar se lasa ajutat, completat de elevi, care devin astfel coresponsabili de calitatea procesului instructiv-educativ.

2.     Relatia de tip laisser-faire. In acest caz, predominante sunt interesele si dorintele elevilor. Se porneste de la premisa ca exista in mod natural o tendinta a copilului de a se dezvolta spre bine, fara nici o dirijare din afara. Initiativa invatarii revine aproape exclusiv elevului. In acest caz, activitatea profesorului se restrange foarte mult, el fiind receptat ca un supraveghetor si insotitor al initiativelor elevilor.

3.     Relatia de tip autocratic. Rolul principal revine profesorului, el fiind cel care are intotdeauna dreptate (magister dixit). Elevul este obligat sa se conformeze, sa asculte si sa recepteze pasiv. Nu este permisa exprimarea libera, cercetarea independenta, exprimarea personalitatii. Profesorul manifesta un comportament dominator si coercitiv. Curiozitatea elevilor este asimilata cu obraznicia si abaterea de la disciplina, care trebuie sanctionate.

Pentru a fi optima, relatia profesor-elev trebuie sa fie echilibrata, bazata pe empatie si certe cunostinte psihopedagogice din partea profesorului. Autoritatea, care este o dimensiune pozitiva in educatie, nu se impune, ci se castiga printr-o pregatire deosebita si o implicare controlata. Relatiile conflictuale, tensionate, trezesc la elevi sentimente de frustrare, apatie, plictiseala, revolta.

Profesorul este responsabil de climatul psihosocial al lectiilor, de aceea pe langa competentele de natura stiintifica si metodica necesare in predarea unor discipline, sunt indispensabile anumite abilitati de a stabili relatii adecvate cu elevii. Pentru a fi un bun mediator, pentru a neutraliza tensiunile care pot sa apara la un moment dat, dar si pentru a intari coeziunea grupului, el trebuie sa cunoasca bine grupurile de elevi cu care lucreaza, nivelul lor de pregatire, preocuparile, relatiile din cadrul grupului,

Cunoasterea diferentiata a elevilor este foarte importanta. Il fereste pe profesor de actiuni uniformizante, stereotipe, obligandu-l sa se corecteze, functie de semnalele primite de la elevi.

Practica didactica moderna presupune transformarea profunda a relatiilor profesor-elevi. Profesorul nu mai are rolul predominant, el devine un partener de dialog care stimuleaza elevul sa aiba initiative, acorda sprijin, incurajeaza progresele, isi corecteaza demersul functie de reactia elevilor, isi adapteaza permanent stilul de lucru. Aceasta presupune modificari in metodologia lectiei, deplasarea accentului de la expunerea profesorului la activitatea de descoperire a elevilor prin privilegierea activitatilor de grup; este stiut faptul ca grupul dispune, in general, de un repertoriu mai vast de solutii decat unul sau altul dintre membri sai. Activitatile comune au efecte ameliorative asupra comportamentului si a modului de a gandi a participantilor, facilitand invatarea unor norme, atitudini, conduite dezirabile cu rol major in dezvoltarea personalitatii lor.

Profesorul este responsabil de punerea in functiune a unui nivel adecvat al motivatiei. S-a constatat ca optimul motivational difera de la o persoana la alta, iar supramotivarea poate avea aceleasi efecte negative ca si submotivarea, adica pot, in egala masura sa descurajeze si sa demobilizeze. De aceea este bine sa stabilim obiective precise, posibil de atins si sa evitam formularile abstracte, indemnurile generale, controlul aversiv.

Crearea unui mediu educativ de factura formativa care sa stimuleze dezvoltarea motivatiei cognitive si dorinta de a stapani si utiliza strategii de rationament formal, este o sarcina prioritara a profesorului. In acest context, Vasile Preda, in Didactica moderna, p.79, prezinta o experienta realizata de C. Navarre. Acesta a dat unor adulti o problema ce se putea rezolva prin trei registre de competenta: la nivelul operatiilor concrete, la un nivel intermediar si la nivelul operatiilor formale. A constatat ca numai un procent de 8-14% au facut apel la operatiile logico-matematice pentru a rezolva problema. Preferinta pentru un registru rezolutiv inferior se explica, in opinia autorului, prin insuficienta dezvoltare a motivatiei cognitive. Pornind de aici, este recomandabil sa avem in vedere aceste aspecte deosebit de importante:

1.     Utilizarea competitiei, a intrecerilor ca situatii didactice motivogene.

Aceasta are rolul de a scoate elevii din starea de pasivitate si de a spori atentia pentru propria contributie, stiind ca aportul lor este judecat de ceilalti. Un rol deosebit il au aici concursurile, intrecerile intre clase, olimpiadele. Chiar si in cadrul unei clase putem adopta diverse modalitati: fie o tema comuna, dar care sa difere prin numarul de cerinte, fie teste de cunostinte care lasa libertatea elevilor de a opta pentru anumiti itemi suplimentari, cu un grad sporit de dificultate.

2.     Dezvoltarea motivatiei cognitive in interrelatie cu capacitatea de traire si

intelegere a semnificatiilor valorice (stiintifice, filosofice, morale, economice) ale cunostintelor. Exprimarea optiunilor valorice se exerseaza prin intermediul unor sarcini bine alese si bine gandite de profesor. Un rol deosebit au aici dialogul, dezbaterea, controversa, crearea unor situatii de predare-invatare in cadrul carora elevii sa traiasca sentimentul succesului.

Elevii pot fi educati pentru initiativa si responsabilitate, pentru cooperarea cu profesorul, pentru formularea unor opinii si interpretari personale, numai daca profesorul isi asuma grija promovarii unor relatii de tip democratic cu acestia, daca este preocupat de imaginea pe care o ofera elevilor, de calitatile sale morale si intelectuale.

Autori consacrati (Ion Albulescu si Mirela Albulescu, 2000, p. 211) considera ca relatiile profesor-elevi pot fi perturbate de o serie de factori:

capacitatea profesorului de a organiza si realiza optim activitatea, de a structura coerent mesajele, de a dialoga adaptandu-si limbajul la nivelul clasei;

trasaturi de personalitate ale profesorului: prejudecati, stereotipii, ticuri, deprinderi depasite, interese de moment, etc. , care ii pot afecta stilul de lucru;

trasaturi de personalitate ale elevilor: nivelul de inteligenta, competenta intelectuala, cultura generala, motivatie, etc. , care influenteaza receptarea si intelegerea mesajelor;

starea psihofizica a profesorilor si elevilor: sanatate, oboseala, saturatie, etc.;

atmosfera generala din clasa (stare conflictuala sau de cooperare).

Obstacolele intalnite in comunicarea profesor-elevi pot fi inlaturate prin:

proiectarea si organizarea lectiei intr-o deplina concordanta cu obiectivele vizate, anuntarea acestor obiective, utilizarea unor strategii activ-participative, motivarea elevilor;

precizia transmiterii informatiilor, corectitudinea informatiilor, structura argumentativa riguros construita;

accesibilitatea limbajului folosit;

cunoasterea cat mai exacta a asteptarilor grupului si ale fiecarui elev in parte;

cunoasterea particularitatilor de dezvoltarea ale elevilor;

respectarea elevilor, prin acceptarea ideilor, demonstratiilor, argumentelor valide.