Noi tendinte si orientari in dezvoltarea metodologiei instruirii

Noi tendinte si orientari in dezvoltarea metodologiei instruirii

Metodologia instruirii este o parte integranta a curriculum-ului scolar. Ea se defineste in raport de finalitatile urmarite, este gandita in stransa unitate cu continuturile si in relatie cu subiectii implicati in activitatea de instruire, precum si cu dotarea didactico-materiala a scolii. Aceasta face ca metodologia procesului de invatamant sa aiba un caracter dinamic, suplu, flexibil, fiind per-manent deschisa la innoire, transformare, perfectionare, inovatie.

In zilele noastre, datorita profundelor mutatii ce au loc in viata sociala, cresterii rolului stiintei si tehnicii in toate domeniile vietii, noilor evolutii ale societatii democratice care au condus la reconsiderarea finalitatilor si conti-nutului educatiei si instructiei, procesul de perfectionare a metodologiei in-struirii se impune ca o necesitate vitala, avand la baza doua idei fundamentale (4, p.45-78):

 Reconsiderarea metodologiei din perspectiva cerintelor umanis-mului modern care impune ideea formarii omului integral dezvoltat, capabil sa se integreze activ, creator si responsabil in societate, apt sa rezolve problemele complexe cu care se confrunta, prin valorificarea plenara a tuturor potentialitatilor de care dispune;

 Reevaluarea metodologiei didactice pe baza valorificarii celor mai importante si recente descoperiri din domeniul psihologiei, stiintelor educa-tiei, sociologiei, teoriei informatiei s.a. pentru a realiza o mai buna adaptare a metodelor utilizate la legile dezvoltarii psihice si a le spori eficienta atat in ceea ce priveste informarea, cat mai ales pe planul formarii personalitatii elevului.

Pornind de la aceste doua ideii de baza, se contureaza urmatoarele directii de perfectionare a metodologiei instruirii (6, p.181-182)

. imbogatirea si diversificarea metodelor de instruire, astfel incat acestea sa se coreleze mai bine cu situatiile de instruire care sunt extrem de va-riate si sa vina in intampinarea diferentelor pregnante care exista intre diferite stiluri de invatare;

. perfectionarea metodelor de comunicare in ideea de a spori gra-dul lor de  eficienta, prin cresterea posibilitatilor de a transmite un volum mai mare de informatii intr-un timp mai scurt, de a opera o mai buna selectie a informatiilor, de a se adresa unor colective mai largi de elevi si a mari capacitatea acestora de a recepta si retine cele transmise;

. intarirea caracterului activ al tuturor metodelor si procedeelor de instruire, in  sensul amplificarii gradului de participare a elevului in activitatea de invatare prin implicarea sa in efectuarea unor studii si cercetari personale, in activitati de investigare a mediului inconjurator, prin sporirea efortului in re-zolvarea sarcinilor de invatare. De aici, necesitatea cresterii ponderii metodelor cunoscute sub denumirea de metode activ-participative care solicita elevului deopotriva efort de gandire, imaginatie, memorie, vointa, ajutandu-l sa de-paseasca stadiul primirii unor cunostinte "de-a gata elaborate" si implicandu-l in procesul de redescoperire a acestora. Concomitent se impune diminuarea ponderii metodelor expozitive, verbale, livresti, relativ pasive care se bazeaza pe receptarea si memorarea cunostintelor transmise de profesor.

S-a conturat in aceasta idee preocuparea pentru convertirea unor metode si tehnici de cercetare stiintifica in metode si procedee de instruire: invatarea prin descoperire, brainstorming-ul, metoda simularii, studiul de caz, metoda modelarii, metoda proiectelor, s.a;

cresterea ponderii metodelor cu un pronuntat caracter for-mativ care pun in valoare si cultiva intregul potential de care dispune elevul. Avem in vedere acele metode care, respectand conditiile interne ale fiecarui individ, contribuie eficient la dezvoltarea capacitatilor si structurilor sale mintale, cultiva interesele si aspiratiile superioare, aptitudinile, creativitatea, spiritul de initiativa, conduc la autonomie spirituala, pregatindu-l astfel pentru integrarea intr-o societate caracterizata printr-un ritm alert al schimbarii;

utilizarea in combinatie mai armonioasa a metodelor abstracte, formale cu metodele experimentale si aplicativ-practice care pun elevul in contact direct cu realitatea, cu problemele vietii si activitatii concrete, efective;

promovarea mai intensa a metodelor care imbina activitatile de invatare individuala cu cele care solicita munca in echipa, activitati de cooperare si a metodelor care intensifica si optimizeaza relatia profesor-elev. Aceasta presupune alternarea sistematica si judicioasa a activitatilor bazate pe studiul individual cu activitatile care solicita cooperare, munca independenta (asaltul de idei, metode de simulare, jocuri cu rol, studiul de caz, realizarea in echipa a unor proiecte, teme de cercetare), in ideea de a intari caracterul social al invatarii;

instrumentalizarea mai puternica a metodologiei, in sensul incorporarii mijloacelor tehnologice noi in procesul de predare-invatare cu scopul optimizarii si eficientizarii sale;

cresterea preocuparii pentru insusirea metodelor de studiu, a metodelor de munca independenta prin care se asigura pregatirea individului pentru autoeducatie, pentru a face fata cerintelor educatiei permanente.