Jocul - abordare psihopedagogica

Jocul - abordare psihopedagogica

,,Jucandu-se, copilul asimileaza realitațile intelectuale care fara joc, raman exterioare inteligenței lui.''  (J. Piaget)

Printre caracteristicile definitorii ale speciei umane se numara, poate in primul rand, educabilitatea. Omul dispune de cea mai lunga perioada de copilarie dintre toate speciile, perioada caracterizata de joc ca activitate principala si de intelect.

Jocul, copilaria prelungita, pe parcursul careia sunt exersate si multiplicate posibilitatile de actiune ale copilului si adeseori imitate comportamentele adultului si educabilitatea, reprezinta premisele si coordonatele fundamentale ale ascensiunii culturale a speciei umane.

Jocul si educatia, prea mult separate din punct de vedere conceptual in prezent, au deci, asa dupa cum precizam anterior, radacini si determinatii biologice comune.

Jocul detine un rol deosebit atat in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului cat si in ceea ce priveste evidentierea timpurie a aptitudinilor si capacitatilor sale. Din acest motiv, analiza riguroasa din punct de vedere psihologic si pedagogic a fenomenului ludic este in acelasi timp utila si necesara. Se au in vedere doua categorii de sarcini fundamentale: valorificarea potentialului educativ al jocului si recuperarea dimensiunii ludice a fenomenului educational.

In joc si prin joc copilul isi asuma un rol, se identifica intr-o oarecare masura cu acesta.

Astfel, prin respectarea regulilor jocului se invata responsabilitatea asumarii unui rol iar odata cu trecerea de la rolul imitat la rolul asumat, prin raportarea la ceilalti, se formeaza si se consolideaza eul copilului, sunt deprinse atitudini si comportamente sociale constituindu-se astfel functia socializatoare a jocului. Fenomenul ludic primeste astfel, in perioada copilariei, functia de generator al mediului social.

Contributii importante cu privire la valentele de ordin instructiv-educativ ale jocului au avut numerosi cercetatori ai acestei problematici cum ar fi Piaget, care, desi interesat in mod particular de geneza si evolutia inteligentei, remarca rolul deosebit pe care jocul il are in dezvoltarea copilului. In acest context sunt identificati doi vectori ai dezvoltarii copilului: vectorul ludic, reunind ansamblul exercitiilor functionale implicate in jocuri si vectorul neludic, care subsumeaza exercitiile prilejuite de invatare.

Analizand jocul ca pol al exercitiilor functionale si in relatie cu dezvoltarea copilului, Piaget evidentiaza existenta a patru tipuri principale de joc: jocul-exercitiu, jocul simbolic, jocul cu reguli si jocul de constructie.

Jocul-exercitiu, caracteristic primilor 2 ani de viata, este asociat registrului senzoriomotor si scopul sau nu depaseste cadrele actiunii intreprinse efectiv. El are o dubla importanta: pe de o parte conduce la dezvoltarea motricitatii si maturizarii organelor efectoare, iar pe de alta parte contribuie la interiorizarea, in sens psihologic, a realitatii obiectuale.(Piaget J.,1973).

Jocul simbolic, deosebit de important in dezvoltarea limbajului si imaginatiei, prezinta si el functia de asimilare a realitatii cu deosebirea ca in acest proces accentul este pus pe reprezentarea si semnificarea de o maniera proprie a lumii fizice. Jocul simbolic se constituie astfel intr-o etapa pregatitoare a demersului ulterior de adaptare la cerintele mediului.

A treia categorie de jocuri, jocurile cu reguli, reprezinta in conceptia piagetiana punctul de start al procesului de socializare progresiva a copilului. Debutand pe parcursul stadiului gandirii preoperatorii, jocul cu reguli faciliteaza depasirea egocentrismului initial al copilului si-l obisnuieste pe acesta cu fiintarea in cadrele spatiului social, fiintare caracterizata in primul rand prin comunicare in vederea structurarii activitatilor de grup si prin reciprocitatea respectarii unor norme comune de conduita.

Jocurile cu caracter psihomotor, jocurile intelectuale si cele sociale se afla intr-o relatie de interdependenta potentandu-se reciproc. Astfel, spre exemplu, jocurile simbolice reprezinta continuarea pe o treapta calitativ superioara a jocurilor de constructie.

Ca exemple de jocuri psihomotorii utilizate in scoala se pot enumera: jocuri de constructie respectiv dezasamblare, de coordonare a miscarilor si de manipulare obiectuala. Ca jocuri intelectuale amintim: jocuri lingvistice, stiintifice, de creativitate si logico-matematice. Dintre cele sociale mentionam: jocuri de competitie, de rol si de cooperare.

Prin natura si specificul sarcinilor implicate jocul ofera copilului oportunitati deosebite atat pentru exersarea diferitelor activitati practice cu finalitate adaptativa cat si pentru potentarea si dezvoltarea unor procese psihice ca inteligenta, imaginatia si creativitatea.

Jocul subsumeaza o serie de functii complementare si convergente ca sens cu cele ale fenomenului educational cum ar fi: functia adaptativa, functia formativa, functia informativa si functia de socializare. Prin joc, copilul nu-si dezvolta insa doar gandirea, memoria, imaginatia si limbajul, ci si sfera afectiv-motivationala. In acest context ne referim mai ales la jocurile de sarcini si caracter competitiv care faciliteaza prin dubla confruntare, a copilului cu sine si cu ceilalti, luarea in stapanire a propriului eu.

Analizand activitatea ludica a copilului putem constata atat manifestarile incipiente ale intereselor, abilitatilor si aptitudinilor acestora, cat si eventualele tulburari si disfunctii survenite in formarea si dezvoltarea personalitatii sale, motiv pentru care consideram ca ignorarea sau tratarea superficiala a jocului ca fundament al actiunilor instructiv-educative constituie o grava eroare pedagogica.