Invatamantul romanesc din Transilvania

RATIO EDUCATIONIS (1777)

O ampla investigatie istoriografica al carei rezultate au fost publicate recent[1] releva, pe baza analizei literaturii europene de specialitate a problematicii invatamantului, ca de regula istoriile invatamantului se rezuma, de regula, la scolarizarea elitelor, adica a acelor parti ale comunitatilor care ocupa postura de lider si care a ajuns, in cursul timpului, in aceasta situatie datorita unui joc social foarte precis. Dar acest tip de abordare a exclus, de cele mai multe ori, dimensiunea culturala a intregii comunitati, a majoritatii 'mute', din afara elitei.

Pe de alta parte, accesul la cultura, in ultima instanta alfabetizarea indivizilor, a fost multa vreme o chestiune relativ inutila din punct de vedere social. Intr-adevar, timp de mai multe secole la rind, elita sociala medievala din Europa nu a avut nevoie sa cunoasca alfabetul. Caci precaritatii organizarii aparatului admninistrativ al statului medieval i-a fost suficienta o elita intelectuala redusa numeric, definita in in scrisul istoric occidental ca elita a elitelor, constituita la modul absolut din clericii stiutori de carte care reprezentau, ei insisi, chiar in interiorul Bisericii, o elita intelectuala, adica acea elita intelectuala a elitelor nobiliare amintita mai inainte.

Evident, ulterior situatia s-a schimbat, sub presiunea evolutiei intelectuale pe de o parte a Bisericii crestine, pe de alta parte a statului care, ajuns in faza sa clasica, a avut nevoie de propriile sale cadre intelectuale pentru a-si constitui aparatele administrativ-birocratice. Cresterea exploziva a cererii de cadre cultivate a avut loc in general in cursul secolului al XVI-lea, sub presiunea Reformei luterane care a obligat, in primul rind Biserica Catolica, la masuri drastice de scolarizare a cadrelor proprii. Mai apoi, schimbarile din sistemul economic european impus de marile descoperiri geografice, de constituirea statelor clasice europene cu aparatele lor birocratice stufoase si, nu in ultimul rind, de revolutia industriala, au generalizat cererea de cadre cultivate si in viata seculara. Pe de alta parte, aceasta veritabila revolutie culturala europeana din secolele XVI - XVII a impus coborarea necesitatilor culturale de la nivelul social inalt al elitei sociale, spre nivelele sociale inferioare, mai cu seama in rindul populatiei urbane ocupate in sferele activitatii comercial - industriale. Nevoia de cadre cultivate nu a ocolit nici societatea rurala, raporturile acesteia cu aparatul birocratic de stat, dar si cu lumea urbana pretinzand, prin extensie, alfabetizarea macar a unei parti a elitei rurale inferioare - primari, notari, jurati, administratori domeniali etc. - responsabile de administrarea societatii rurale. La aceasta se mai adauga si spectaculoasa intelectualizare a cadrelor Bisericii de la sate impusa de disputele teologice cu Reforma luterana si, mai tirziu, extensia disputelor si in relatiile dintre Biserica occidentala si cea rasariteana.

Acest cadru extrem de general in care s-a situat istoria culturii si, implicit, a invatamantului este receptat de istoriografie ori ca unul restrictiv, ori ca unul festivist, de spectacol.[2] Omului de la sfarsitul mileniului al II-lea d. C., obisnuit cu sistemul scolar actual, generalizat practic in toata lumea, in care initiativa statului este primordiala daca nu chiar exclusiva, ii vine greu sa priceapa ca situatia de acum s-a impus, chiar si in vestul continentului nostru, incepand cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, dar mai degraba de la mijlocul secolului al XIX-lea, cand sistemul de scolarizare - inca departe de a fi generalizat ca in zilele noastre - bazat pe Biserica nu a mai rezistat solicitarilor, de acum inainte ea rezumandu-se numai la mentinerea scolilor necesare pregatirii cadrelor proprii. Din acel moment, statul a fost obligat sa se implice direct in organizarea unor retele scolare de toate nivelele. Iar aceasta hotarare a fost un raspuns la presiunea sociala a generalizarii scolarizarii intregii populatii.

Intorcandu-ne putin in timp, pentru a examina situatia sistemelor de organizare a retelelor scolare din intreaga Europa, constatam ca, pana la Reforma luterana, cu exceptia unor scoli comunitare urbane de nivel primar, specifice mai ales marilor orase occidentale, absolut toti stiutorii de carte au trecut numai prin scoli organizate si sustinute de Biserica, indiferent ca este vorba de nivele inferioare sau de cele superioare. In Evul mediu european scolile comunitare elementare au fost, toate, creatii ale comunitatilor religioase, ale parohiilor sau ale unor ordine calugaresti, indiferent ca este vorba de mediul urban ori rural, iar cadrele didactice preoti.[3] Toate universitatile europene infiintate in Evul mediu - inclusiv in Europa Centrala si Orientala - au trebuit sa aiba girul Bisericii, chiar daca fundarea lor este legata de initiative ale principilor teritoriali.[4] A venit insa in momentul in care societatea europeana a trecut in epoca sa moderna, cand scolarizarea in segmentul sau elementar, primar, devine aproape obligatorie, si cand Biserica nu a mai putut face fata problematicii dezvoltarii unei retele scolare care sa cuprinda intregul teritoriu al unui stat. A fost momentul preluarii de catre stat a sarcinii de scolarizare a intregii populatii, care a avut posibilitati administrative si materiale mult mai ample decat Biserica, ei ramanandu-i doar sarcina pregatirii cadrelor proprii.

Evident, transferul de la Biserica catre stat a responsabilitatilor legate de reteaua scolara nu s-a putut face nici dintr-o data si nici lin, fara anumite tensiuni si chiar neajunsuri momentane. In Europa centrala, care in acel moment istoric de trecere facea parte din Imperiul austriac, transferul s-a realizat, in principal, prin reglementari de stat adaptate necesitatilor provinciale. Reglementarea care ne intereseaza pe noi este cunoscuta sub numele de Ratio educationis,[5] a fost emisa in 1777 si efectul ei s-a extins, in mod formal, numai asupra Ungariei. Dar un rezumat al ei, Norma Regia (1781 a fost aplicat si in Transilvania ca provincie a imperiului habsburgic. Aceste reglementari separate pentru Ungaria si pentru Transilvania au fost impuse de stadiul de relativa intarziere a invatamantului din cele doua provincii fata de alte regiuni ale imperiului 6]

Desigur, procesul de trecere a invatamantului de sub patronajul Bisericii sub cel al statului s-a facut in timp. Pana la Ratio educationis si Norma Regia regimul reformist terezian a mai incercat si alte masuri de modernizare a sistemului educational, cu deosebire in sensul uniformizarii structurilor proiectelor didactice si de apropiere a lor de realitatea vietii cotidiene. De altfel, primele incercari de reforma a educatiei au fost initiate de Curtea imperiala inca in 1727 si 1748 in Austria Inferioara, in 1747 in Tirol si in 1751 in Stiria si Moravia. Cu toate ca reformele sistemului educational din intregul Imperiu austriac s-au grupat in epoca de la mijlocul secolului al XVIII-lea, actiunea de reformare nu a intarziat prea mult fata de statele vest-europene, cu deosebire de Franta unde problema scolara a ajuns in atentia opiniei publice pe la 1750, cand a si avut loc o dezbatere fundamentala care a vizat conectarea invatamantului francez la realitate si reorganizarea lui pe criterii de utilitate.[7]

Reformele scolare preconizate de Curtea imperiala austriaca, in ambianta iluminista a epocii si cu participarea unor personalitati de marca de talia consilierului imperial Gerhard van Swieten, au inceput cu modernizarea Universitatii din Viena, unde au fost reorganizate catedrele de medicina (dupa un model olandez), teologie, filosofie, stiinte juridice etc., dupa experientele pozitive din sistemul apusean de invatamant. Sistemul de organizare al Universitatii din Viena a devenit apoi oarecum obligatoriu pentru celelalte universitati din imperiu si a vizat, pe de alta parte, scoaterea invatamantului superior de sub controlul si influenta Ordinului iezuit care a profesat un regim didactic limitativ si desuet, al caror principii fusesera stabilite inca in timpul Razboiului de 30 de ani. Iar pentru ca golul eventual care ar fi aparut in cazul inlaturarii iezuitilor de la conducerea chestiunilor scolare sa fie preantampinat, a fost infiintata Comisia Aulica de Studii in care au fost cooptati specialisti de marca din invatamantul superior. Acest for aulic a reprezentat instrumentul esential al politicii de centralizare si uniformizare a sistemului de invatamant din intregul imperiu.

Constituirea Comisiei Aulice de Studii a declansat actiunile de modernizare a sistemului de invatamant. Inceputul a fost facut prin inlaturarea iezuitilor de la Colegiul Pazmaneum si seminariile de la Trnava si Buda, mai apoi trecerea fundatiilor iezuite sub controlul Comisiei Catolice, ceea ce a insemnat primul pas spre dezmembrarea ordinului care s-a si produs in anul 1773. In perioada imediat urmatoare, interventiile statului in domeniul educatiei au sporit considerabil incepand chiar cu anul 1767. In 1770 a intrat in viogare Norma Studiorum, o programa pentru invatamantul superior bazata pe criteriile aplicate la Universitatea din Viena in sensul sporirii caracterului laic al activitatii pedagogice. Dupa desfiintarea Ordinului iezuit, al caror bunuri, in treacat fie spus, au fost folosite exclusiv pentru reforma invatamantului, a fost limitata treptat si activitatea didactica a celorlalte ordine calugaresti, dar fara a fi fost indepartate din invatamant in intregime.

Referat: Crizantema din hartie - materiale necesare Referat: PROIECT DE ACTIVITATE - in lumea fermecata grupa mijlocie

Aprofundarea reformei sistemului scolar din imperiu a fost marcata de publicarea, la 6 decembrie 1774, a programului intitulat Allgemeine Schulordnung für die deutschen Normal-, Haupt-, und Trivialschulen in der sämtlichen königlichen Erblanden. Acest document juridic fundamental a stat la baza tuturor reglementarilor scolare particulare provinciale de tipul Normal Patent, emis in 1744, care a fost destinat sa insoteasca Regulamentul iliric din 1771 si care ar fi trebuit sa stimuleze dezvoltarea scolilor ilirice si a permite copiilor ortodocsi sa aiba acces la scolile germane. De altfel, acest program a stat si la baza lui Ratio educationis. Tot pentru Banat a fost emis, in anul 1774, Regulile Directive, care a prescris organizarea tematica, controlul si fondurile invatamantului elementar din aceasta provincie, care a schimbat complet sensul si ritmul dezvoltarii activitatii pedagogice din zona, fiind urmat, in anul 1776, de Schul Patent (Patenta scolara), care s-a referit la inspectii, infiintarea si dotarea unor noi scoli triviale, disciplinele predate si salarizarea invatatorilor. In fine, republicarea in anul 1777 a Regulamentului iliric a reconfirmat schimbarile introduse in invatamant de reglementarile anterioare, acordandu-le o si mai mare forta. Dupa aceasta serie consistenta de reglementari reformatoare ale invatamintului, un alt ordin imperial care a dispus, in acelasi an 1777, obligativitatea frecventarii scolilor primare, ne pare astazi desuet. Dar faptul ca, in locul celor 373 de scoli care ar fi trebuit infiintate in zona de granita a Banatului, in virtutea noilor reglementari, directorul scolar ortodox Teodor Iancovici a putut infiinta doar 83,[8] semnaleaza slabul entuziasm al populatiei scolare fata de institutia scolara si justifica necesitatea amintitului ordin imperial din anul 1777.

Dupa ce partile civile ale Banatului timisan au fost incluse in Ungaria, intreaga zona de vest, asa numitul Partium (Partile - comitatele - anexate) a intrat, in intregime, sub incidenta reglementarii din 1777, Ratio educationis. Acest document fundamental pentru dezvoltarea invatamantului in jumatatea estica a Imperiului austriac, a prevazut nu numai masuri de administratie scolara si stabilea sursele necesare pentru constituirea bazei materiale a invatamantului, ci a fixat si continutul programei analitice - pe trei cicluri de studii - precum si dispozitii privind metodica si regulamentele ce urmau sa fie aplicate in scoli. Dar dincolo de structura sa si de aspectele didactico-organizatorice vizate, Ratio educationis a precizat, cu fermitate si claritate, tutela statului asupra intregii retele scolare, precum si laicizarea procesului de invatamant ce a decurs din aceasta tutela. Insa Ratio educationis a mai adus cu sine si deschiderea spre rezultatele pozitive ale sistemului de invatamant occidental, preluarea unor aspecte moderne din pedagogia altor ordine decit cel iezuit, si chiar si din pedagogia protestanta. Pragmatismul lui Ratio educationis a constat si in noua clasificare a disciplinelor scolare - necesare, utile si facultative - precum si in diferentierea ciclurilor scolare in functie de conditia sociala a populatiei scolare. In fapt, Ratio educationis a tintit integrarea in scoala si a paturilor defavorizate, mai cu seama la palierele inferioare, nivelul primar devenind, cu aceasta ocazie, obligatoriu. In plus, caracterul laic al invatamantului preconizat de Ratio educationis este indicat de indiferenta legii fata de confesiunea elevului, cat si de includerea limbii germane in categoria disciplinelor necesare, care a urmarit nu numai mult clamata unificare prin limba a unui imperiu multinational, ori - horribile dictu - deznationalizarea grupurilor etnice negermanice ci, in intentia legiuitorului, ar fi facilitat integrarea individului in oricare grup social a ansamblului statal multietnic austriac.

Ratio educationis din 1777 a fost legea fundamentala care a inaugurat in Europa centrala conceptul de sistem scolar de stat. Pentru ca, incepand cu aceasta reglementare, cele trei academii regale (Trnava, Kosice si Györ), opt arhigimnazii (Buda, Bratislava, Banska Bistriča, Györ, Pécs, Kosice, Oradea si Ungvar), 29 de gimnazii superioare si 27 de gimnazii inferioare devin osatura sistemului mediu si superior al invatamantului de stat din teritoriile apartinatoare odinioara coroanei Sf. Stefan, pe care in epoca ulterioara, mai cu seama in cursul domniei lui Iosif al II-lea, s-a construit intreaga retea scolara moderna a jumatatii de est a Imperiului austriac care s-a mentinut pana in 1918.[9] In grija Bisericilor au ramas numai reteaua scolilor primare, parte din scolile normale care au pregatit invatatorii si seminariile episcopale.[10] Dar modul de structurare a acestora, disciplinele si programul de studiu, manualele, atributiile personalului didactic, obligatiile comunitatilor religioase de sustinere a scolilor, procedurile de desemnare a educatorilor etc., au fost si ele stabilite de aceasta reglementare. In general, prevederile din Ratio educationis a avut un succes mai mare chiar si in Transilvania, desi ar fi trebuit ca, in principiu, invatamantul de aici sa se orienteze dupa Norma Regia, care a avut un caracter ceva mai moderat si mai confesional decat Ratio educationis, permitand totusi o mai mare libertate de miscare invatamantului organizat pe baze confesionale.[11] Nu intamplator, atat scolile protestante cat si cele romanesti ardelene au reusit sa-si prezerve mici autonomii in materie de educatie si sa evolueze in paralel cu noile regulamente scolare ale regimului tereziano-iosefin, intr-o atmosfera relaxata de Edictul de toleranta ce fusese publicat in Transilvania la 8 noiembrie 1781. Un caz aparte l-au constituit protestantii din Ungaria si mai ales Transilvania care, inecand Curtea imperiala cu proiecte scolare proprii, au reusit sa amane - mai cu seama cei din Transilvania - preluarea programului didactic din Ratio educationis in institutiile lor de invatamant pana la sfarsitul domniei lui Iosif al II-lea.[12]

Accentul pus pe scolarizarea paturilor sociale inferioare, urbane sau rurale, este atestata de faptul ca, in timpul regimului iosefin, modernizarea ciclurilor mediu si superior nu a fost extins, ci chiar redus. In schimb, majoritatea resurselor materiale ale statului au fost concentrate de suveranul reformator in invatamantul elementar. In Transilvania cei care au beneficiat din plin de efectele pozitive ale reformei sistemului scolar au fost tocmai romanii care au primit cele mai multe aprobari de deschidere a unor scoli noi,[13] mai cu seama in zona Muntilor Apuseni, care a fost o zona economica speciala, in administrarea directa a Oficiului montanistic din cadrul Tezaurariatului statului. In 1786 Iosif al II-lea a semnat un ordin prin care a dispus infiintarea de scoli in toate satele mari 14]

In ciuda aparentelor laicizarii invatamantului, Bisericile au jucat si pe mai departe un rol esential in structurarea retelei scolare. Curtea imperiala a facut presiuni mari pentru a angrena comunitatile religioase atat in intemeierea scolilor, cat si in sustinerea lor. Directoratele scolare inaugurate in Transilvania in 1782, unul la Sibiu pentru ortodocsi si unul la Blaj pentru greco-catolici, au fost compuse din persoane apropiate sau chiar din interiorul celor doua Biserici romanesti: Dimitrie Eustatievici (1785-1795), Radu Tempea (1795-1808), Gheorghe Haines (1808-1814) si Moise Fulea (1814-1848), respectiv Gheorghe Sincai (1782-1794), Gheorghe Tatu (1794-1796), Vasile Nemes (1797-1807) si Benedict Fogarasi (1807-1830). In Partium, directoratul scolar greco-catolic a avut in frunte pe canonicii Simeon Maghiar (1785-1792), Ioan Corneli (1792-1806), Ioan Molnar (1806-1808), Mihai Benei (1808-1815) si din nou Ioan Corneli, cu un interimat al lui Mihai Borbola, iar directoratul ortodox banatean, primul infiintat, a fost condus de Daniel Lazzarini (1770-1773), Teodor Iancovici (1773-1782), Avram Mrazovici (1783-1786) si Vasile Nicolici (1787-1803), la care se mai adauga activitatea din zona granicereasca a lui Grigore Obradovici (1795-1812).[15]

Fireste, simpla existenta a acestor directorate nu au rezolvat problemele scolii romanesti, desi daruirea si insistenta conducatorilor acestora si-a spus de multe ori cuvantul. Una din piedicile dezvoltarii retelei scolare a fost chiar subordonarea multipla a a acestor foruri scolare. De exemplu, asupra lui Teodor Iancovici si-au exercitat autoritatea mitropolia de la Karlowitz, episcopiile din zona Banatului, Directoratul scolar de la Oradea, Consiliul Locumtenential, Comisia de studii, Cancelaria Aulica si chiar Prefectura armelor, toate interesate in dezvoltarea scolilor, dar fiecare evitand o angajare hotarata din punct de vedere material. Problema cea mai gingasa a constituit-o salarizarea dascalilor, expediata in sfera de responsabilitati a parohiilor care au eludat-o de multe ori, ceea ce a dus, in numeroase cazuri, la parasirea posturilor sau chiar inchiderea scolilor. Din acest motiv, Curtea imperiala a fost nevoita sa inceapa, in 1783, o campanie sistematica de dezvoltare a scolilor primare romanesti, in primul rind ortodoxe, care a avut ca rezultat constituirea unor noi institutii de invatamant, cu deosebire in comitatele Solnocul Interior si Mijlociu, 25 de dascali fiind platiti din fondurile statului. In ciuda acestor realitati, invatatorul a devenit, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, un personaj aparte din societatea rurala, delimitat de comunitate prin nivelul ridicat al pregatirii, prin salarizare si stabilitatea functiei, ajungand sa constituie baza unei elite tot mai consistente.[16]

In perioada post-iosefina retractarea reformelor sale nu au afectat invatamantul in mod direct. Ratio educationis si Norma Regia au fost mentinute, dar ambele au fost emasculate, inlocuindu-se prevederile criticate ca urmarind germanizarea cu altele care au urmarit maghiarizarea. Totusi in Transilvania efectele antireformatoare propuse de furia restauratoare a nobilimii nu au afectat scolile cu aceeasi intensitate ca in Ungaria. Dieta din 1791-1792 a suspendat Comisia scolara si a trecut scolile in subordinea consistoriilor, institutiile scolare recapatandu-si caracterul confesional si intrand in posesia bunurilor detinute anterior. In programele scolare au fost mentinute disciplinele noi si utile ca logica, statistica, stiintele camerale si politice din scolile de nivel mai inalt, iar proiectele mult prea novatoare dar care vizau revenirea la o programa scolara mult prea desueta au fost ingropate, datorita razboaielor cu Franta, in arhivele Curtii imperiale. Iar imparatul Francisc I, caruia i-au fost inaintate tot felul de proiecte mai mult sau mai putin fanteziste, in aprecierea acestoraa dat dovada de moderatie, cumpatare si echilibru. Abia in 1805 a fost elaborata o noua reglementare, Ratio Educationis Publicae, imediat contestat de comitatele nobiliare dar care, in final, au fost nevoite sa il accepte.

Aceasta noua reglementare din 1805 s-a inscris in traditia lui Ratio Educationis din 1777, situandu-se in opozitie fata de spiritul nobiliar radical: de exemplu, in scolile de nivel mediu a repus latina in varful procesului educativ, refuzind sa considere limba maghiara drept o prioritate si accentuand valentele confesionale. In esenta, Ratio Educationis Publicae a permis cetatenilor imperiului de alta nationalitate decit cea germana sau ungara sa acceada in toate ciclurile de invatamant si a pus accentul pe insusirea limbilor moderne si pe cateva domenii stiintifice dinamice. In schimb, in Transilvania istorica Norma Regia din 1781 a fost mentinuta, punandu-se capat seriei de reforme scolare din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Totusi, invatamantul transilvanean a intrat in secolul al XIX-lea cu o retea scolara compacta si coerenta, controlata si sprijinita de stat intr-o masura tot mai mare. Iar romanilor le-au ramas deschise toate scolile catolice din Transilvania istorica sau din Partium, precum si gimnaziile si seminarele ortodoxe din aceleasi zone 17] situatia formarii elitei romanesti fiind incomparabil mai buna decat in urma cu un secol.

Note

[1] Remus Campeanu, Elitele romanesti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj, 2000.

[2] Din pacate Jacques Le Goff, in de acum celebra sa carte Intelectualii in Evul Mediu, Bucuresti, 1994, se ocupa numai de nivelul de invatamant superior, al universitatilor, mai usor de urmarit in izvoare si mai spectaculos

[3]Ibidem, p. 81-87

[4] Universitatea din Praga, creata in 1347, are girul bulei papale a lui Clement al VI-lea; cea din Viena a papei Urban al V-lea (1365); Cracovia a papei Bonifaciu al IX-lea (1397-1400). Ibidem, p. 151-153.

[5] Friml Aladár, Az 1777-iki Ratio educationis, Budapest, 1913

[6] R. Campeanu observa, pe buna dreptate, ca regimul habsburgic a preluat, odata cu Transilvania si povara unui invatamant slab organizat, bazat pe traditiile secolelor anterioare. Remus Campeanu, Intelectualitatea romana din Transilvania in veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 1999, p. 23

[7] Ibidem, p. 29, 36

[8] Totusi activitatea scolara a lui Teodor Iancovici a fost extrem de apreciata, in 1782 fiind invitat de tarina Ecaterina a II-a la Petersburg pentru a reforma scolile primare rusesti. Vezi Ioan Wolf, Organizarea scolilor banatene in anii 1770-1800 si activitatea pedagogului Teodor I. Iancovici, in Din istoria pedagogiei romanesti, I, Bucuresti, 1957, p. 57-97

[9] Kosáry Domokos, Művelődés a XVIII. századi Magyarországon, Budapesta, 1983, p. 413-418

[10] Iacob Marza, Scoala si natiune (Scolile de la Blaj in epoca Renasterii nationale), Cluj-Napoca, 1987

[11] Remus Campeanu, Intelectualitatea romana, p. 52

[12] Kosáry, op. cit., p. 431

[13] Remus Campeanu, Intelectualitatea romana, p. 59-63

[14] Ileana Bozac, Pompiliu Teodor, Invatamantul romanesc din Transilvania an secolul al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, in Din istoria pedagogiei romanesti, II, Bucuresti, 1966, passim

[15] Vezi Nicolae Albu, Istoria invatamantului romanesc din Trnsilvania pana la 1800, Blaj, 1944, Lucia Protopopescu, Contributii la istoria invatamantului din Transilvania 1774-1805, Bucuresti, 1966 (cap. Masuri de organizare a invatamantului elementar romanesc),Vasile Popeanga, Un secol de activitate scolara romaneasca in partile Aradului 1721-1821, Arad, 1974, Vasile Bolca, Scoala normala romana unita din Oradea, 1784-1934, Oradea, 1934, Ladislau Gyémánt, Miscarea nationala a romanilor din Transilvania intre anii 1790 si 1848, Bucuresti, 1986

[16] Vezi cap. De la alfabetizare la formarea intelectualitatii din Nicolae Bocsan, Contributii la istoria iluminismului romanesc, Timisoara, 1986

[17] Demonstratia o face copios Remus Campeanu, Intelectualitatea romana, passim

© 2002 Gheorghe Gorun si Editura Logos'94