Lucrare chorala despre (post)structura spatiului in teoria deconstructiei

Lucrare chorala

despre (post)structura spatiului in teoria deconstructiei

Lecturi fenomenologice

Atunci cand vorbeste despre legitimitatea demersului sau de a numi "platonism" ceea ce el insusi extrage din textele lui Platon, in mod interesat pentru a-i servi propriei interpretari, Derrida recunoaste implicit grilele de lectura potrivite deconstructiei, adica instrumentele pe care el insusi le-a creat pentru a citi si a interpreta (sau pentru a se legitima).

Interpretarea lui Derrida la Timaios[1] este un model pentru ceea ce inseamna o lectura deconstructiv(ist)a . Dialogul devine o inlantuire de fictiuni, lipsite de structura fixa si de centru, intr-un sir permanent de permutari, conform cu interesul lectorului. Putem asemana conceptul de chora pe care Derrida il extrage din Timaios, conceptului de Raum la Heidegger, operand deja o (meta)interpretare. Daca la Heidegger este evidenta fenomenologia interpretarii, la Derrida, aceasta fenomenologie ne ramane de cautat.

Textul insusi al lucrarii lui Derrida respecta aceasta structura a-centrica despre care vorbeste, fidel negarii (permanent intalnite in deconstructie) a binaritatilor de tipul text-metatext, teoretic-metateoretic, limbaj-metalimbaj, utilizare-mentionare etc si fidel modelului de structura asa-zis mito-morfa: Derrida cauta in textul lui Platon (ca si in cel al lui Saussure, in privinta lingvisticii, ca si in cel al lui Lévi-Strauss, in privinta antropologiei) si asigura propriului sau text ceea ce el insusi sustine ca fiind absenta centrului, a originii in determinarea structurii.[4] Astfel, potrivit lui Derrida, structura mitului, asa cum o preia de la Lévi-Strauss, este una a-centrica. "Temele se dedubleaza la infinit. Atunci cand crezi ca le-ai putut desparti unele de altele si le tii separate, iti dai seama ca se lipesc la loc, solicitate de afinitati neprevazute." Absenta centrului in ceea ce priveste discursul, coincide cu absenta subiectului sau a autorului, ceea ce accentueaza caracterul mitic al discursului, caracterul sau mito-morfic.

O prima consecinta a acestei a-centritati este jocul semnificatiei: aceasta vacantare a spatiului care, in discursul clasic, revenea centrului permite permutari si mobilitati permanente, o amanare a denotarii si a referintei la infinit, in cele din urma, o deschidere a discursului. In termenii teoriei lui Derrida, aceasta absenta a centrului este diferanta, adica acea urma, amanare, vacantare, origine, absenta originara, ceea ce lipseste si ceea ce, in acelasi timp, determina, ca absenta, sensul. Ceea ce, nefiind, creeaza conditiile de posibilitate ale celor ce sunt, ca sens, ca reprezentatie, ca semn, ca prezenta.[6]

Acest joc al absentei-care-creeaza-prezenta este fundamental deconstructiei si este responsabil de ceea ce Rorty numeste "aceasta splendida nehotarare difuza", responsabila pentru o supraabundenta a semnificatiilor in interiorul aceleiasi structuri. Derrida incearca asadar sa apropie conceptul de chora propriei sale constructii, conceptului sau de urma. Urma, la fel chorei, nu este altceva decat conditia de posibilitate a existentei oricarei entitati din ordinul ontologicului. Aplicandu-i aceasta reductie fenomenologica, de care Derrida nu se ocupa in mod explicit in scrierile sale, dar care ne este acum necesara, ajungem la determinarea anacronismului, urma si chora nu sunt niciodata prezente depline, ci intotdeauna absente care determina prezentul (prezentabil), punerea in scena (in abis, mise-en-abime) nefiind inca decat origini exterioare ale identitatii.

"Dar daca Timaios il numeste receptacul (dekhomenon) sau loc (chora), aceste nume nu desemneaza o esenta, fiinta stabila a eidos-ului, de vreme ce chora nu tine nici de ordinea eidos-ului, nici de cea a mimelor, a imaginii eidos-ului care vine sa se imprime in ea - care astfel nu este, nu apartine celor doua genuri de a fi, cunoscute sau recunoscute [ci unui al treilea]."[7] Chora nu este, sustine Derrida. Nu este in ordinul Fiintei pentru ca nu participa la nici un genos, nu este nici sensibila, nici inteligibila. Nu este nici macar ca obiect al discursului pentru ca "discursul" despre chora nu poate apartine decat mythos-ului (si, implicit, "discursului" mito-morfic) si nu logos-ului. Ea este, asadar, acel ceva inzestrat cu functia de a da loc fiintarilor in lume si acel ceva asupra caruia putem aplica, deci, o reductie fenomenologica.

Interpretari aproape ideologice

Astfel, absenta centrala, cea care determina sensul (si identitatea) imaginii, devine urma, diferenta din interiorul identitatii, ceea ce, fiind absent, exterior, nefiind[9], determina ceea ce este. Freud subliniaza caracterul daca nu in mod explicit temporal, cel putin in mod explicit non-spatial al urmei, iar Derrida "spatializeaza" acest model, spatialitate devinind esentiala, fara de care nu se poate, pentru ca sensul nu se poate constitui decat in spatiul de diferenta dintre semne (re-prezentari, puneri in scena) .

Reprezentarea (aducerea in prezent, originata in absenta) "trece deja neobservata ca deschidere/aperitate, (apertura) ca element diafan ce asigura transparenta trecerii la ceea ce se prezinta. Atenti, fascinati, lipiti de ceea ce se prezinta, noi nu putem vedea insasi prezenta sa, pe care ea nu si-o prezinta, nici vizibilitatea vizibilului, audibilitatea audibilului, mediul, "aerul" care dispare astfel, lasand sa apara."[12] Conceptul de "urma", imprumutat atat de la Nietzsche, cat si de la Freud, dar mai ales de la Lévinas, (pentru care urma inseamna "a te referi la Acelasi ca la alteritatea unui trecut care niciodata nu a fost si niciodata nu ar putea fi trait in forma originara sau modificata a unui prezent." ), in orice acceptie a sa, nu poate fi separat de cel de "trecut". Insa acest trecut (al urmei) nu trebuie inteles ca un prezent modificat, asadar, pentru ca insusi prezentul este o re-prezentare a acestei urme. Iata cum absenta face posibila (determina) reprezentarea (prezentabilitatea, re-prezentarea, aducerea in prezent).

Asa cum in postmodernitate, nu exista o natura umana, o natura universala, nu exista nici o natura a spatiului. Cei mai multi dintre exegetii arhitecturii deconstructiei au in vedere, cand e vorba despre specificul acesteia, incompletitudinea, partialitatea, contradictia, convertibilitatea functionala (si morfologica), ambiguitatea spatiului. La toate consideratiile teoretice si speculative din Khora, Derrida face apel atunci cand isi propune sa le aplice, cerandu-le lui Tschumi si lui Einsenman sa construiasca impreuna "o gradina" (asa cum a fost catalogat de catre administratia parcului spatiul construit de ei) in interiorul parcului parizian La Villette: un spatiu a-centric, ascunzandu-si originea si prezenta, o punere in scena a unei absente care ar fi trebuit sa fie centrul si care, asa cum am insistat mai sus, creeaza sensul.

"Destabilizand prezenta si originea, punem la indoiala valoarea pe care arhitectura o acorda reprezentarii si obiectului estetic."[14] Tilul ("perfect", dupa cum crede Derrida) oferit acestui proiect al celor trei de catre Eisenman, a fost cel de "Chora L Works". De ce choral? "O lucrare care interpreteaza in propria sa maniera, intr-o dimensiune discursiva si, in acelasi timp arhitecturala, o lectura a chorei platoniciene. Numele chora este antrenat si de cantecul (coral) si intr-un act coregrafic. Finalul in l: chora l: chora devine mai lichida sau mai aeriana, nu ezit sa spun mai feminina." Si, in acelasi timp, o lucrare care, dupa modelul urmei, al diferantei, nu este prezentabila, reprezentabila, totalizabila, nu se arata niciodata pe ea insasi. Nu lasa loc nici unei revelatii a prezentei, cu atat mai putin a unei adecvari." Asadar o lucrare chorala, comuna, o semnatura plurala si in acelasi timp o ritmicitate salvata a spatiului structurat a-centric.