Spatiul social si structura organizatorica

          1. spaTiul social

          considerat (pe nedrept) doar suport existential pentru faptul diurn, spatiul social a fost arareori adus in sfera epistemicului. Definind ceea ce este tendential in registrul umanului la nivel comunitar, legitatile sociale, constituie esenta; legitati care se creeaza prin eforturi de vointa, iar prin forta lor devin sursa de coeziune sociala (D. Draghicescu).

          Sfera legislativa, prin particularizarea conceptiei despre "contractul social" (J. J. Rousseau) este o expresie a unei forme superioare de libertate si o etapa relativ tarzie in trecerea de la biologic via psihologic, la social cu specificul sau normativ au facut cariera in scrieri de mare exigenta pentru autori francezi si englezi. Relatiile sociale constituie un element fundamental pentru structurarea ontologica a existentei sociale: nu exista societate decat umana, unde raporturile natural-biologice au fost eclipsate prin instrumentalizarea unor raporturi precum acestea. Relatiile sociale definesc totalitatea raporturilor orientate motivat axiologic, care particularizeaza zona unor proiecte existentiale elaborate constient intr-un limbaj accesibil, admis unanim ca forma de comunicare interindividuala (Herder: Sufletul poporului). Aceasta zona reprezinta spatiul social definit si ca ontologie "regionala" (Husserl) a existentei, respectiv ca existenta sociala, ca galaxie a universului social infinit de complex in permanenta diversificare.

          Dimensiunea sociologica a spatiului social, nuantata explicativ prin distinctia dintre comunitate si societate indica rezervele de expansiune a spatiului social prin socializarea progresiva a altor "regiuni ontologice" (Fr. Tonnes). Individul este elementul constitutiv al corpului social cu acelasi rol pe care il joaca un corp material - corpul social reprezinta o reunire supusa pe de o parte actiunilor reciproce iar pe de alta parte actiunilor exterioare (Spiru Haret).

          Problematica fundamentala a spatiului social integral este ca "noile forme de legitimitate" a functionarii sistemelor sociale compatibile cu diversitatea reala a valorilor imanente conditiei umane sa fie permanent supuse competitiei pentru performanta.(J. Naisbitt) Relatiile sociale reprezinta fundamentul generic al spatiului social, de aceea ele sunt de  o importanta maxima pentru  institutiile moderne. Spatiul social este structurat in micro si macro structuri, insa trebuie facuta distinctie intre "sociogrup" (grupul structurat si orientat in functie de executarea unei sarcini) si                 " psihogrup"(grupul structurat si orientat in functie de membrii care constituie grupul).

          Din punctul de vedere al structurii, grupul comporta straturi solidificate (care adera total la valorile instituite) si straturi periferice (formate din membrii cu tendinte ambivalente), in timp ce din punctul de vedere al raportarii la spatiul social global devine operationala distinctia dintre unitati organice, puternic integrate, si unitati aparente, artificiale, rezultate din presiunile conjuncturale si constrangerile exterioare. Legile obiective, actionand in societate prin intermediul intereselor si aspiratiilor oamenilor, structurate sub actiunea unor structuri culturale (modele de comportament) certifica ipoteza conform careia relatiile sociale, producerea si reproducerea lor, implica intotdeauna un fundament cultural. Sistemul simbolic de natura culturala reprezinta filtrul care conditioneaza decisiv raporturile dintre macrosistemul social si individ.

          Relatia sociala este deci rezultatul obiectivarii unei nevoi umane resimtita si codificata in conventiile sociale unanim admise. Institutiile au aparut ca urmare a protectiei normative a relatiei sociale. Caracteristica oricarei institutii este aceea ca se impune indivizilor printr-o constrangere exterioara ( . ) ea indica stadiul in care o societate intelege sa se mentina si prin aceasta sa se mentina (Mihai Ralea, 1988). Orice calitate a fazei institutionale a societatii comporta un set de sanctiuni necesare coordonarii aspiratiilor spre realizarea unor scopuri comune. "Pachetul de relatii (J. Piaget) cristalizate in structura, prin institutionalizare, a dobandit imunitate fata de agresiunile hazardului, promovand tipuri de comportament specific uman in masura sa contribuie la micsorarea entropiei sociale prin crearea unui fond socializant, corespunzator particularizarii fiecarei institutii." Ca principal laborator de socializare pentru individ, institutia constituie, astfel, un laborator de experimentare a actiunilor in interiorul spatiului prin socializarea acestuia cu valorile si insemnele conditiei umane.

          In concluzie spatiul social s-a nascut ca raspuns la nevoile exprimate ale oamenilor de a se grupa iar institutiile nu reprezinta altceva decat un mod de "grupare" a indivizilor dupa anumite norme si criterii.

          2. STRUCTURA ORGANIZATORICA

          Ansamblul coerent de reguli de actiune colectiva care confera protectie normativa cooperarii eficiente a indivizilor specializati (ca urmare a diviziunii muncii) constituie o structura organizationala.

          De obicei, aceste reguli, regulamente sau instructiuni care orienteaza disponibilitatile functional-sistemice ale domeniului, sunt codificate in statute. Disponibilitatile functionale particularizeaza scopuri specifice si obiectiv resimtite la nivel grupal sau individual. In acest sens, in literatura de  specialitate structurarea organizatiilor este raportata fie la realizarea scopurilor anticipate programatic (T. Parsons), fie la formalizarea progresiva a relatiilor interne in vederea cresterii productivitatii (Max Weber), fie la asigurarea solidaritatii (Emil Durkheim) fata de un sistem de valori comune.

          Cercetarile actioniste contemporane considera structurile organizationale ca instrumente ale actiunii sociale si conditii de eficienta ale activitatii umane. Identificand in scop, o componenta structurala a tuturor organizatiilor, un expert roman al problemei, Catalin Zamfir, atrage atentia asupra faptului ca, uneori, alegerea scopurilor se face in raport cu o "schema" menita sa orienteze deciziile si activitatea membrilor dar care aproximeaza situatia reala. Scopurile organizatiilor pot fi temporare (generate de dinamica universului profesional) si permanente (integrand activitatea mai multor generatii).

          Caracteristica esentiala a organizatiilor moderne o constituie faptul ca au scopuri multiple. Realizarea scopurilor, in timp util si la cotele preliminate, este conditionata de adecvarea mijloacelor, metodelor si tehnicilor disponibile. Cand organizatiile functioneaza intr-un spatiu social caracterizat de schimbari rapide si cu arie mare de cuprindere, frecventa acestor schimbari trebuie anticipata in structura scopului pentru a-i creste gradul de implinire.

          In concluzie, o organizatie se distinge de celelalte sisteme sociale prin urmatoarele caracteristici:

existenta unui numar mare de participanti, diferiti ca specializare, corespunzator organigramei interne;

diferentierea functionala a organizatiei, reflectata in pozitii clar formulate pentru fiecare participant;

o activitate orientata explicit spre realizarea unui scop comun;

existenta unui subsistem specializat in munca de proiectare si coordonare a intregii activitati.Pentru a exista o organizatie, este esentiala diferentierea interna a activitatii, cand toti membrii executa acelasi tip de munca indiferent de numarul lor, ei nu alcatuiesc o organizatie.

          Organizatiile, in societatea contemporana, sunt dispuse dupa gradul lor de maturitate functionala pe doua mari nivele:

institutiile

organizatiile

          Institutiile isi bazeaza legitimitatea fie pe valorile traditiei, cumulate in mentalul colectiv, fie pe un sistem de valori deliberat elaborate de un grup. Caracteristica de baza a institutiilor o reprezinta medierea dintre asteptarile membrilor, scopul propus si mediul actiunii umane.

          Organizatiile reprezinta forme concrete de rationalizare a actiunii colective. Ele cumuleaza competente comunitare codificate in modele de comportament participativ. O organizatie eficienta se caracterizeaza printr-o completitudine functionala a tuturor nivelelor organizationale existente, cat si a noilor nivele ce apar.

          Organizatia presupune o structura mai fiabila si solicitari interogative mai riguroase in raport cu membrii recrutati, de obicei, in urma trecerii unor probe. In acest sens societatea moderna, inalt profesionalizata, a dat un profesionist al domeniului: organizatorul (W. Fr. Taylor si H. Fayol).