Paradigme ale stresului

Paradigme ale stresului

Pentru a intelege mai bine ce este stresul (general si ocupational/organizational) s-au elaborat patru paradigme: paradigma stresului ca reactie (ca raspuns al organismului), paradigma stresului ca stimul (ca agent stresor), paradigma stresului ca relatie dintre stimul si reactie, si paradigma stresului ca tranzactie intre organism (persoana) si mediu .

Paradigma stresului ca reactie a organismului

Potrivit acestei paradigme, stresul se defineste ca fiind "raspunsul fiziologic sau psihologic al individului / organismului la un stresor din mediu, stresorul fiind un eveniment sau o situatie externa potential vatamatoare" .

Abordarea sub aspectul reactiei considera stresul ca fiind o variabila dependenta, un raspuns la un stimul deranjant, amenintator, un raspuns intern . Originile definirii stresului ca reactie pot fi identificate in medicina, si, de obicei, stresul este studiat dintr-o perspectiva fiziologica . Cel care a adus contributii remarcabile la formularea si impunerea acestei paradigme Hans Selye . "Agentii stresori care actioneaza asupra individului produc uzura somato-psihica a acestuia, corelata cu mari dificultati de adaptare" . Pentru a se apara de invazia acestor agresori si pentru a-si stabili homeostazia, organismul face un efort de adaptare . El trece, practic, prin trei faze:

faza de alarma: mobilizarea initiala la contactul cu agentul nociv; creierul emite un mesaj biochimic spre toate aparatele si sistemele corpului; creste respiratia, tensiunea arteriala, pupila se dilata, muschii se incordeaza; se petrece, practic, detectarea agentul stresor de catre organism si pregatirea de a-i face fata .

- faza de rezistenta: in care actioneaza mecanismele de adaptare menite a reduce efectul nociv al stresului; individul se opune, se lupta cu stresul, glandele cu secretie interna se reincarca cu energie, sangele isi capata fluiditatea, postura, mersul, redevin normale .

- faza de epuizare: agentul stresor nu a fost neutralizat; are loc epuizarea resurselor organismului de lupta impotriva stresului; organismul se uzeaza, imbatraneste prematur, sistemul ce lupta cu stresul este total depasit si invins .

Acestea sunt cele trei tipuri de reactii la agentii stresori pe care Selye le-a unit sub denumirea de sindrom general de adaptare . Activitatea sindromului general de adaptare supune organismul la solicitari foarte mari . Cu cat acest sindrom este mai frecvent reactivat, cu cat reactivarea este de mai lunga durata, cu atat efectele vor fi mai nefavorabile .

Selye compara cele trei faze succesive ale sindromului general de adaptare cu succesiunea celor trei mari etape ale existentei umane: copilaria (in care rezistenta este scazuta), maturitatea (cand organismul este adaptat si rezistenta este intensa) si batranetea (cand adaptarea scade neintrerupt, survine epuizarea si moartea) .

Selye arata ca a folosit cele trei elemente din denumirea sindromului descris din urmatoarele considerente: sindrom - deoarece manifestarile lui sunt coordonate si chiar, in parte, dependente unele de altele; general - pentru ca nu este produs decat de agenti care au efecte generalizate asupra diverselor parti ale organismului; adaptare- pentru ca stimuleaza si ajuta achizitia si mentinerea stadiului de rezistenta .

Atat Selye cat si alti cercetatori au constientizat ca, sindromul general de adaptare:

- nu se refera numai la agenti patogeni care genereaza reactiile de adaptare ale organismului;

nu este compus doar din reactii de natura biologica;

nu se manifesta doar din reactii specifice .

In cartea sa, Stress in Health and Disease, Selye propune diferentierea intre eustres si distres .

Eustresul desemneaza nivelul unei stimulari psihoeuroendocrine moderate, optime, care mentine echilibrul si tonusul fizic si psihic al persoanei, starea de sanatate si induce o adaptare pozitiva la mediu . Este indispensabil pentru viata si pentru mentinerea functiilor mentale si fizice, necesare desfasurarii activitatii umane . Deci, stresul este "bun", agreabil, cu valoare curativa pentru persoana, motivand si mobilizand resursele individuale, necesar in motivatie, crestere, dezvoltare si schimbare .

Distresul reprezinta stresul ce depaseste o intensitate critica, provocat de supraincarcari, suprastimulari intense si prelungite, care depasesc resursele fiziologice si psihologice personale, rezultand scaderea performantei, insatisfactie etc . Este deci, stresul "rau", dezagreabil pentru individ .

Proiect: Infiintarea filialelor si sediilor secundare ale societatii comerciale pe actiuni Lucrare: Analiza rentabilitatii

Paradigma stresului ca stimul

Din perspectiva acestei paradigme stresul reprezinta stimulul exterior potential vatamator, fiind o variabila independeta . Tema centrala a modelului stresului ca stimul o reprezinta identificarea agentilor stresori si apoi gruparea, clasificarea lor .

Ratiunea acestei abordari sta in faptul ca forte externe actioneaza asupra organismlui intr-o maniera distructiva .

Definitiile stresului ca stimul isi au originea in fizica si inginerie, analogia constand in faptul ca stresul poate fi definit ca o forta exercitata, care antreneaza in consecinta o cerere sau o reactie la incarcare, creand astfel o distorsiune . Daca toleranta organismului este depasita, pot sa apara defectiuni temporare sau definitive . Individul este in permanenta bombardat cu potentiale surse de stres (de obicei numiti stresori), iar un eveniment aparent minor poate rupe echilibrul delicat intre modalitatea de control a stresului si anularea completa a comportamentelor de control al stresului .

Identificarea surselor stresului organizational postuleaza definirea riscului de stres in termenii gradului de expunere la un stimul nociv . De exemplu, cu cat ritmul muncii devine mai alert, cu atat nivelul de stres este mai ridicat .

Conform lui Zlate, paradigma stresului ca stimul (ca agent stresor) contine cateva sugestii importante[3]: - sursele de stres contureaza ideea ca diferentierea stresului din afara muncii (de acasa) de stresul din munca devine superflua . Greenberg arata ca, pentru individ, stresul legat de munca si cel legat de viata par adeseori sa se combine intr-un pattern de adversitate nediferentiat ce devine coplesitor . O asemenea idee este sustinuta de faptul ca stresul total genereaza efecte organizationale negative mai mari decat fiecare dintre agentii stresori luati separat . -  agentii stresori, actionand impreuna, in interactiune unii cu altii, produc efecte distincte . Unul si acelasi agent stresor genereaza efecte diferite la persoane diferite sau chiar la una si aceeasi persoana, insa in momente de viata diferite .

Paradigma stresului ca relatie intre stimul si reactie

Aceasta paradigma postuleaza faptul ca stresul este mult mai mult decat un simplu stimul sau o simpla reactie, el fiind consecinta relatiei dintre aceste doua variabile . Esentiala devine interactiunea dintre stimul si reactie, stresul aparand ca variabila moderatoare .

Asa cum arata Zlate in cartea sa " aceasta paradigma arata ca stimulii potentiali stresanti pot conduce la tipuri diferite de reactii stresante la indivizi diferiti si chiar la unul si acelasi individ in momente diferite, in functie de evaluarile lor cognitive asupra situatiilor stresante si mai ales de resursele disponibile in vederea adaptarii la situatia stresanta"[4] .

Ea este descrisa ca structurala si cantitativa, statica, de tip cauza-efect, corelatie sau interactiune de tip statistic intre doua variabile, chiar daca aceasta relatie este mediata de o a treia . Ea nu poate explica aproape deloc complexitatea procesuala a stresului, chiar daca nu minimalizeaza rolul variabilelor moderatoare in explicarea stresului lor, nu reuseste sa surprinda mecanismele care stau la baza interactiunii intre stresori si efectele produse de ei .

Paradigma stresului ca tranzactie intre persoana si mediu

Cel care a adus o contributie magistrala la conceptualizarea noii paradigme a fost Richard S . Lazarus, care, singur sau impreuna cu unii dintre colaboratorii sai, a publicat numeroase lucrari in care fundamenteaza paradigma tranzactionala a stresului .

Aceasta paradigma are in vedere, in primul rand, persoana si mediul, ambele interpretate in unitatea si integralitatea lor, si nu doar anumiti factori de mediu sau anumiti factori de personalitate aflati in interactiune unii cu altii . In al doilea rand, stimulii si raspunsurile nu mai apar ca elemente separate care isi mentin distinctivitatea cand intra in raporturi cauzale, ci, dimpotriva, sunt definiti/definite relational .

Intre organism si mediu (persoana si situatie) au loc tranzactii permanente in care individul invata sa se apere contra stresului, deoarece acesta este periculos pentru sanatatea lui .

Intr-o situatie stresanta apare necesitatea instalarii unei schimbari in functionarea individului menite sa contribuie la gestionarea situatiei respective . Rezulta ca stresul este starea dinamica a individului ce presupune perturbarea homeostaziei, pe de o parte, si reinstaurarea ei, pe de alta parte . Trei elemente sunt esentiale: starea cognitiva dinamica, distrugerea balantei functionarii normale si solutionarea perturbarii .

Stresul este nu doar un factor ce tine de individ sau de mediu, ci este incadrat mai degraba intr-un proces permanent in care individul tranzactioneaza in diferite medii, evalueaza factorii stresori si isi propune sa treaca peste situatiile stresante .

Sunt doua mecanisme prin intermediul carora sunt realizate tranzactiile dintre persoana si situatia stresanta: evaluarea cognitiva si copingul, ce apar in calitate de variabile mediatoare ale relatiei respective si ale rezultatelor ei imediate sau de lunga durata .

Evaluarea cognitiva este un proces continuu ce are loc de-a lungul tranzactiei dintre persoana si mediu si presupune categorizarea unui eveniment in vederea stabilirii semnificatiei lui pentru sanatate .

Copingul este definit ca reprezentand eforturile cognitive si comportamentale in continua schimbare, in vederea gestionarii cerintelor interne si/sau externe evaluate de persoana ca depasindu-i resursele .

In conceptia lui Lazarus si a colaboratorilor sai, copingul este orientat catre proces, si nu atat prin personalitate, el indeplinind functia de reglare a emotiilor negative si functia rezolutiva ce consta in intreprinderea unor actiuni in vederea rezolvarii problemelor generatoare de emotii negative"[5] .

Din perspectiva paradigmei tranzactionale a stresului, stimulii nu au puterea de a determina tensiuni decat daca sunt perceputi de individ ca o amenintare la bunastarea sa . Gradul de amenitare perceputa poate fi diminuat sau chiar eliminat daca persoana evalueaza ca strategiile de coping de care dispune sunt potrivite pentru a face fata amenintarilor . Si invers, daca un stimul nu este apreciat la inceput ca fiind amenintator, el poate deveni amenintator daca resursele de coping detinute de individ se dovedesc a fi nepotrivite pentru a face fata constrangerilor mediului .

In paradigma tranzactionala fiecare construct este definit relational si inseparabil unul de altul, relatia dintre persoana si mediu fiind reciproca, bilaterala .