Teoria delimitarii proprietatii publice si a proprietatii private

Teoria delimitarii proprietatii publice si a proprietatii private

1.1. Consideratii introductive

Cercetarea domeniului public si a domeniului privat, prin raportare la notiunile de proprietate publica si proprietate privata, ocupa un loc aparte intre subiectele in permanenta divergenta intre autorii de drept civil si cei de drept administrativ, care au contribuit la formarea unei practici administrative neuni­tare si la dezvoltarea unei jurisprudente diversificate, lipsite de coeziune si claritate.

Reintroducerea in legislatia de dupa 1990 a notiunilor traditionale de domeniu public si domeniu privat, pastrate in Codul civil roman, si consacrarea constitutionala expresa doar a celor doua forme de proprietate, publica sau privata, stau la fundamentul unei doctrine in care predomina in mod paradoxal si opiniile autorilor de drept civil.

Formarea unei viziuni unitare si cu privire la chestiunile derivate ce se ridica, se directioneaza spre o problema esentiala, si anume la corelatia dintre proprietatea publica si domeniul public, ambele privite ca exceptii, fata de proprie­tatea privata si domeniul privat, care constituie regula.

Am aratat, in capitolul precedent, faptul ca elementele regimului juridic aplicabil proprietatii private se regasesc in art. 44 si art. 136 alineat final din Constitutie, iar cele ale regimului juridic aplicabil proprietatii publice in art. 136 alin. 2 - 4 din Constitutie.

1.2. Prevederile constitutionale referitoare la proprietatea

publica si proprietatea privata

In cele ce urmeaza, vom analiza in detaliu dispozitiile constitutionale referitoare la proprietatea publica .

Vom incepe prin a sublinia faptul ca art. 136 din Constitutia din 1991, revizuita si republicata in 2003, contine, asemanator cu varianta sa initiala, patru cate­gorii de dispozitii, si anume:

- dispozitii privind structura de baza a sistemului proprietatii;

- dispozitii privind pozitia generala a statului fata de proprietatea publica si titularii acesteia;

- dispozitii privind regimul juridic aplicabil proprietatii publice;

- dispozitii privind principiul fundamental al proprietatii private.

Constatam, deci, ca art. 136 din Constitutia republicata, dupa ce consacra cele doua forme de proprietate (publica sau privata), precizeaza ca proprietatea publica este ga­rantata si ocrotita prin lege si stabileste titularii dreptului de proprietate publica, enumera exemplificativ bunuri apartinand proprietatii publice, mentionand expres carac­teristica fundamentala a acestora de a fi inalienabile si faptul ca ele pot fi date in administrare regiilor autonome sau institutiilor publice, pot fi concesionate ori inchiriate si pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica, pentru ca, in final, sa consacre principiul inviolabilitatii proprietatii private , in conditiile legii organice.

Pe de alta parte, suntem nevoiti sa reamintim ca, dupa cum pe deplin intemeiat s-a aratat in doctrina, Constitutia din 1991 a rezolvat vechea disputa privind titularii dreptului de proprietate publica. Ea a prevazut faptul ca proprietatea publica nu poate apartine decat statului, fie ca este vorba despre proprietatea publica de interes national sau a unitatilor administrativ-teritoriale, fie ca este vorba despre proprietatea publica de interes judetean, municipal, orasenesc sau comunal.

Proprietatea publica are ca obiect bunurile la care se refera alin. 3, din art. 136 din Constitutia republicata, unele fiind nominalizate, altele putand fi identificate printr-un criteriu generic, astfel:

- interesul public pentru bogatiile subsolului, criteriu introdus cu ocazia

revizuirii;

- interesul national pentru apele cu potential energetic valori­ficabil;

- altele urmand a fi stabilite prin lege organica.

La o prima examinarea comparativa a celor doua texte, cel vechi si cel nou, se constata o restrangere a sferei bunurilor enumerate de Constitutie, pe de-o parte, si o reformulare a denumirilor unora dintre bunurile mentionate in forma initiala a Constitutiei, pe de alta parte.

In al doilea rand, s-a stabilit necesitatea caracterului organic al legilor care stabilesc bunurile proprietate publica, fapt mentionat expres cu ocazia revizuirii. Ne amintim, insa, dupa cum corect se remarcase in doctrina, ca din coroborarea art. 135 alin. 4, cu art. 72 alin. 3, lit. k), (devenit art. 73 alin. 3, litera m, dupa republicare), potrivit caruia regimul general al proprietatii si al mostenirii sunt de domeniul legii organice, se subintelegea, deja, acest lucru.

In cel de-al treilea rand, remarcam faptul ca, sub aspect tehnico-juridic, legiuitorul constituant a utilizat trei procedee pentru a contura sfera bunurilor proprietatii publice: enumerarea concre­ta, formularea generica si norma de trimitere.

In al patrulea rand, credem ca, din analiza dispozitiilor constitutionale rezulta un alt aspect important, si anume caracterul de exceptie al proprie­tatii publice. Cu alte cuvinte, constituanta a vrut sa transmita faptul ca proprietatea publica vizeaza doar o sfera mai limitata de bunuri care, fiind scoase din circuitul civil obisnuit, formeaza domeniul public, sintagma care, fara a fi utili­zata expres in Constitutie, este, de asemenea, subinteleasa.

Fara indoiala ca apelarea la consacrarea constitutionala a doua forme de proprietate, publica sau privata, in absenta oricarei mentiuni cu privire la notiunile mai sus amintite, dar, mai ales enumerarea exemplificativa a unor bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietatii publice cu posibilitatea de a fi stabilite si altele prin lege organica, au dus la necesitatea corelarii celor doua categorii de notiuni.

1.3. Dezbaterile din doctrina privind delimitarea notiunii

de domeniu public - proprietate publica

Specialistii s-au vazut nevoiti sa raspunda la o intrebarea esentiala, care constituie inca obiect de controversa si in prezent. Ea se refera la delimitarea continutului notiunii de domeniu public in raport cu sfera bunurilor apartinand proprietatii publice, si, implicit, la stabilirea relatiei dintre aceste doua notiuni, fie in sensul stabilirii identitatii dintre cele doua notiuni, fie, in ipoteza admiterii unei distinctii intre ele, in sensul stabilirii raportului de la intreg la parte.

Raspunsul la aceasta intrebare nu a putut face niciodata abstractie de analiza notiunilor colaterale - domeniu privat si, respectiv, proprietate privata. Tot astfel, el nu a putut evita nici examinarea altor aspecte cu semnificatie in materie, cum ar fi, spre exemplu, identificarea unui criteriu general de domenialitate sau a regimului juridic distinct aplicabil, derogatoriu de la dreptul comun, in cazul bunurilor proprietate publica, respective a domeniului public.

Subliniem si noi, in acest context, relativitatea notiunii de domenialitate pu­blica, teoria domeniului reprezentand una dintre acele zone in care se manifesta, in modul cel mai pregnant, „subrezenia” conceptelor si constructiilor juridice, „condamnate” sa evolueze in functie de realitatile sociale pe care trebuie sa le exprime.

Cu toata varietatea de opinii exprimate dupa anul 1990 dar si pana la adoptarea legii speciale in materie, in anul 1998, dincolo de diferentele de nuanta, credem ca in ce priveste problema corelatiei celor doua notiuni, pot fi identificate urmatoarele teze:

ESEU: Dezvoltare regionala - test grila ESEU: Politicile de solidaritate, politici sociale si coeziunea europeana

• teza conform careia cele doua notiuni sunt echivalente, imbratisata atat de autori de drept administrativ cat si de autori de drept civil;
• teza conform careia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publica, evocata de ambele categorii de specialisti, care apreciem ca poate fi asimilata cu prima pozitie;
• teza existentei unui raport de la intreg la parte, in sensul ca notiunea de domeniu public este mai larga decat cea a proprietatii publice, ea incluzand, pentru anumite consideratii, pe langa toate bunurile proprietate publica, si o serie de bunuri proprie­tate privata, fundamentata in dreptul administrativ;
• teza existentei unui raport de la intreg la parte, in sens invers, considerandu-se ca notiunea de proprietate publica este mai larga decat cea a domeniului public, ea incluzand si domeniul privat, fundamentata in dreptul civil;
• teza necesitatii identificarii unui sens larg al notiunii de domeniu public, corespunzator celei de-a treia pozitii mentionate si a unui sens restrans al notiunii de domeniu public, corespunzator celei de-a doua pozitii, care sustine echivalenta celor doua notiuni.

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, adoptata relativ tarziu in raport cu multitudinea de probleme aparute in practica legate de delimitarea domeniului public de cel privat, precum si in raport cu dispozitiile constitutionale care o enumera printre materiile legii organice, nu a permis nici ea clarificarea deplina a problemelor, nu putine si extrem de variate, care se ridica in aceasta materie. Acest lucru s-a intamplat deoarece legiuitorul s-a multumit in cuprinsul ei sa utilizeze aleatoriu, cand notiunea de domeniu public, cand notiunea de proprietate publica, rar a exista o regula sau un principiu anume in acest sens.

Mai recent, in doctrina administrativa s-a sustinut ca Legea nr. 2/3/1998 nu poate fi insa considerata un veritabil Cod domenial, asa cum exista el in multe state democratice, deoarece, prin denumire si continut, ea nu reuseste sa faca pe deplin distinctia necesara intre notiunile de domeniu public si proprietate publica.

Contrar acestor pozitii radicale, noi credem ca, din interpretarea legii, s-ar contura un punct de vedere unitar, fara a putea nega relativitatea ideii de domenialitate publica si pana la urma, chiar a sferei de cuprindere a domeniului public, in permanenta evolutie in raport cu realitatile economice, sociale si politice pe care trebuie sa le exprime. Acest lucru s-ar putea intampla daca, in esenta, s-ar opta, in cele din urma, intre cele doua pozitii ireconciliabile, cea care pune semnul identitatii intre cele doua notiuni si cea care stabileste un raport, de la intreg la parte, intre acestea, fara a mai pune insa in discutie modul in care acest raport este inteles.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia „dreptul de proprietate publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public”. Plecand de la continutul acestei dispozitii, un autor defineste proprietatea publica ca fiind dreptul de proprietate al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale - comune, orase si judete - asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura ori destinatia lor, sunt de uz sau de interes public.

Acelasi autor este de parere, in ce priveste corelatia proprietate public - domeniu public, desi uneori in doctrina se afirma ca notiunile de proprietate publica si domeniu public sunt echivalente, ca acest lucru nu este real, deoarece se confunda dreptul subiectiv civil (dreptul real de proprietate publica) cu bunurile care constituie obiectul acestui drept.

Remarcam si faptul ca, intr-o monografie consacrata integral analizei institutiei proprietatii asupra imo­bilelor in Romania, un alt autor apreciaza ca acelasi regim al proprietatii publice stabilit prin art. 135 din Constitutie (devenit art. 136 dupa revizuire) il gasim si in legea speciala adoptata in acest sens, respectiv Legea nr. 213/1998, care dezvolta intr-o maniera de lege organica, regimul juridic al proprietatii publice si, respectiv, al bunurilor ce formeaza domeniul public. Spre deosebire de proprietatea privata, afirma autorul, proprietatea publica se raporteaza la o sfera mai restransa de bunuri, de regula scoase din circuitul civil si inglobate in notiunea de domeniu public. Bunurile ce formeaza obiectul dreptului de proprietate publica alcatuiesc dome­niul public si se numesc bunuri domeniale, deosebite de celelalte bunuri, care apartin particularilor si care formeaza circuitul civil.

Intr-un curs universitar aparut in 2000 se precizeaza ca, in ce priveste Legea nr. 213/1998, aceasta foloseste notiunea de domeniu public pentru a desemna bunurile care fac obiectul proprietatii publice, dreptul de proprietate neputand fi disociat de bunurile la care se refera, si, in plus, in conceptia Codului civil, drepturile fiind considerate a fi ele insele bunuri.

Punand in discutie felurile proprietatii in raport de titular, prof. Ion Filipescu isi dezvolta analiza, avand in vedere, pe de-o parte, situatia de pana la Legea nr. 213/998 si, pe de alta parte, filozofia proprietatii publice si regimul juridic aplicabil acesteia, potrivit acestei legi. Pornind de la premisa ca bunurile care formeaza obiectul proprietatii publice alcatuiesc domeniul si se numesc bunuri domeniale, spre deo­sebire de restul bunurilor care formeaza domeniul civil si care apartin particularilor, cunoscutul specialist apreciaza ca bunurile care alcatuiesc domeniul nu trebuie con­fundate cu res communes adica bunuri neapropriabile ca: aerul, lumina sau apa marilor. Din art. 135 pct.(3) si pct.(4) din Constitutie (art.136 dupa revizuire), crede reputatul specialist, rezulta ca unele bunuri fac exclusiv obiectul proprietatii publice, iar toate celelalte bunuri pot face obiectul proprietatii private. In consecinta, sustine acesta, proprietatea publica poate fi de domeniu public, adica bunurile aratate de art. 135 pct. (4) din Constitutie, respectiv art. 136 alin. 3, din Constitutia republicata, ori de domeniu privat, respectiv toate celelalte bunuri care sunt obiect al proprietatii publice.

Privitor la dreptul de proprietate publica, in temeiul Legii nr. 213/1998, si acest specialist, asemenea celorlalti autori deja mentionati, il defineste ca fiind acel drept de proprietate care apartine statului sau unita­tilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau naturii lor, sunt de uz sau de interes public, facand parte deci din domeniul public al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.

Sub forma unei concluzii finale, prof. Ion Filipescu este de parere ca: „In sfarsit, ar mai rezulta ca dreptul de proprietate publica exista asupra bunu­rilor ce fac parte din domeniul public. Dreptul de proprietate publica poate fi al sta­tului, al judetelor, al comunelor, al oraselor, al municipiilor. Dreptul de proprietate publica are ca obiect nu domeniul public, ci bunurile care alcatuiesc domeniul public

In acest moment si loc al demonstratiei, am putea ca insumand ambele pozitii mai sus mentionate, cea conform careia dreptul de proprietate publica are ca obiect bunurile care alcatuiesc domeniul public si cea conform careia domeniul public este format din bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publica, opinam ca ne indreptam logic spre ideea identitatii sferei celor doua categorii de bunuri, cea reprezentand proprietatea publica cu cea reprezentand domeniul public.

Astfel, art. 2 din lege mentioneaza atributele dreptului de proprietate publica exer­citat de stat sau unitatile administrativ-teritoriale, referindu-se la bunurile domeniului public, introducand pentru prima data aceasta notiune in text. In continuare, in art. 3 alin. 1, considerat a fi cel mai relevant pentru a putea imbratisa un punct de vedere unitar in problema corelatiei proprietate publica - domeniu public, identificam trei categorii de bunuri care alcatuiesc domeniul public, si anume:

• in primul rand, este vorba de cele prevazute la art. 135 alin. 4, din Constitutie, devenit art. 136 alin. 3, dupa republicare;
• in al doilea rand, este vorba de bunurile stabilite in anexa la lege;
• in al treilea rand, mai pot fi adaugate orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale prin modurile prevazute de lege.

Observam ca legea face distinctie intre domeniul public al statului, domeniul public judetean si domeniul public comunal sau orasenesc. Numai ca, in raport cu aceasta modalitate de prezentare a sferei bunurilor domeniului public, legiuitorul utilizeaza sintagma domeniu public, pentru a se referi, mai intai, la bunurile care, potrivit art. 135 alin. 4, din Constitutie (devenit art. 136 alin. 3, dupa republicare), apartin proprietatii publice si numai apoi sunt avute in vedere bunurile enumerate cu caracter exemplificativ, in anexa la lege. Este vorba, in acest caz, despre indeplinirea criteriului stabilit tot in art. 135 alin. 4, din Constitutie (devenit art. 136 alin. 3, dupa republicare), de identificare a altor bunuri apartinand proprietatii publice, prin norma de trimitere „alte bunuri stabilite de lege”. In fine, se stipuleaza ca mai pot apartine domeniului public si bunurile care indeplinesc crite­riile de domenialitate publica, mentionate expres de legiuitor. Constitutia s-a referit, dupa revizuire, la criteriul interesului public cu privire la bogatiile subsolului si al interesului national, cu privire la apele cu potential energetic valorificabil.

Este de constatat, pe de alta parte, ca in ceea ce priveste titularii bunurilor care alcatuiesc domeniul public, legiuitorul organic intra din nou intr-o perfecta consonanta cu dispozitiile art. 136 alin. 2, teza a doua din Constitutia republicata, mentionand cine sunt titularii dreptului de proprietate publica - statul sau unitatile administrativ-teritoriale - si facand trimi­tere la modurile de dobandire prevazute de lege.

Consemnam aici, faptul ca, desi legea are ca obiect de reglementare, conform titlului sau, proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, si, in conse­cinta, lista din anexa ar fi trebuit sa fie intitulata „lista cuprinzand unele bunuri care apartin proprietatii publice a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale”, ea se intituleaza „lista cuprinzand unele bunuri care alcatuiesc domeniul public al statu­lui si al unitatilor administrativ-teritoriale”.

Pe acest fond ambiguu, in doctrina se sustine ca reglementarea actuala obliga la identificare sferei bunurilor apartinand proprietatii publice cu sfera bunurilor apar­tinand domeniului public, fiind vorba in mod implicit, de notiuni cu inteles identic. Acestei prime constatari, trebuie sa-i alaturam si cea de-a a doua, aceea ca, numeroase dispozitii continute in acte normative in vigoare, ne obliga la a accepta ideea unor regimuri domeniale speciale, aplicabile unor bunuri proprietate privata, dar care nu intra in sfera bunurilor domeniului public si asupra carora statul sau unitatile administrativ-teritoriale exercita acel drept de paza si protectie, expres reglementat.

Bazati pe concluziile de mai sus, ajungem la concluzia necesitatii acceptarii tezei unui sens larg si a unui sens restrans a notiunii de domeniu public. Astfel, in sens restrans domeniul public se identifica cu sfera bunurilor proprietate publica, in timp ce, in sens larg, sfera domeniului public include, pe langa toate bunurile proprietate publica, si unele bunuri apartinand proprietatii private care, pentru anumite considerente, se afla sub paza si protectia statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale, fiind supuse, pe langa regulile dreptului privat, si unui regim de drept public.

Suntem obligati sa deducem ca, in sfera larga a bunurilor proprietate privata, identificam o serie de bunuri care, in anumite situatii si cu anumite conditii, pot intra sub un regim dome­nial special, fara a se caracteriza insa prin inalienabilitate, caracteristica principala a bunurilor domeniului public, ci doar printr-o restrangere a exercitiului dreptului de proprietate, conform art. 53 din Constitutia republicata. La fel de adevarat este si ca acest principiu prezinta un caracter relativ, guvernantii putand in orice moment sa decida dezafectarea unui bun din domeniul public si includerea lui in domeniul privat, daca acest lucru se apreciaza ca ar putea fi in interesul guvernarii.

Pe de alta parte, in raport cu domeniul public, domeniul privat al statului sau unitatilor adminis­trativ-teritoriale reprezinta regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor apartinand acestuia fiind exercitat de autoritatile administratiei publice centrale sau locale.

Cu toate acestea chiar in conditiile legislatiei in vigoare, semnificatia notiunii de domeniu public ramane intacta in considerarea regimului juridic special aplicabil, derogatoriu de la dreptul comun.

Legea nr. 213/1998 cuprinde si dispozitii relevante, cum este cea din art. 4, din care rezulta ca domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea acestora si care nu fac parte din domeniul public fiind supuse regimului dreptului comun.

1.4. Aspecte privind modalitatile de dobandirea bunurilor

ce apartin proprietatii publice

Pentru inceput, vom consemna faptul ca in Capitolul II din lege se stabileste regimul juridic aplicabil proprietatii publice, enumerand modalitatile de dobandire a dreptului de proprietate publica, si anume: pe cale naturala; prin achizitii publice efectuate in conditiile legii; prin expropriere pentru cauza de utilitate publica; prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvern, de Consiliul judetean sau de Consiliul local, dupa caz, daca bunul in cauza intra in domeniul public; prin trecerea unor bunuri din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al aces­tora, pentru cauza de utilitate publica, precum si prin alte moduri prevazute de lege.

In referire la dobandirea pe cale naturala a bunurilor, doctrina administrativa actuala are in vedere, in primul rand, bunurile enumerate in art.136 alin. 3, din Constitutia revizuita si republicata, fiind vorba despre un mod de dobandire prevazut si de art. 476 din Codul civil roman, care enumera printre bunurile ce alcatuiesc proprietatea publica porturile naturale sau artificiale .

In al doilea rand, proprietatea publica poate fi dobandita si prin achizitionarea de bunuri, precum si prin realizarea de obiective de in vestitii de natura celor care fac parte din proprietatea publica.

In cel de-al treilea rand, exproprierea se realizeaza in conditiile prevazute de art. 44 alin. 3, din Consti­tutia revizuita si republicata si ale legii speciale in materie.

In al patrulea rand, bunurile mobile sau imobile pot deveni proprietate publica si prin acte de donatie sau legate, in masura in care acestea privesc bunuri susceptibile de a face parte din aceasta proprietate, acceptarea acestora putand fi realizata de catre Guvern, Consiliul judetean sau Consiliul local, dupa caz, dupa cum donatia sau legatul s-au facut in favoarea statului, judetului sau comunei.

In ceea ce priveste formularea „alte moduri prevazute de lege”, credem ca pot fi incluse aici rechizitiile si confiscarile.

Pe de alta parte, consemnam faptul ca, legea mentioneaza modalitatile de incetare a dreptului de pro­prietate publica, care intervine in cazul cand bunul a pierit sau a fost trecut in domeniul privat.

In legatura cu pieirea bunului, deoarece legiuitorul nu face distinctie, aceasta poate sa intervina fie dintr-un caz de forta majora, fie din culpa.

In privinta celei de a doua modalitati de incetare, in doctrina administrativa s-au manifestat rezerve fata de dispozitia constitutionala care consacra caracterul inalie­nabil al proprietatii publice, aplicarea textului legal atragand o afectare indirecta a principiului inalienabilitatii. Concluzia rezulta logic, intrucat bunul, care a apartinut proprietatii publice si a fost trecut in domeniul privat, urmeaza a fi supus regulilor dreptului comun, deci ar putea face obiectul unei executari silite, ceea ce ar duce la alienabilitatea sa.

Intr-un alt punct de vedere exprimat in doctrina, se precizeaza ca o asemenea dispozitie incalca prevederile art. 136 alin. 3, din Constitutia revizuita si republicata, care enumera bunurile ce fac obiect exclusiv al proprietatii publice, ori, potrivit unei dispozitii continute in Legea nr. 213/1998, asemenea bunuri pot trece din domeniul public in domeniul privat, ceea ce ar constitui o grava incalcare a Constitutiei. Este adevarat ca potrivit art. 136 alin. 3, din Constitutia revizuita si republicata, si alte bunuri pot fi trecute, prin lege organica, in proprietate publica, dar, in nici un caz, printr-o lege, bunurile ce compun domeniul public nu pot fi trecute in domeniul privat, chiar daca acesta apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale. Consecinta cea mai grava a acestei prevederi ar consta in aceea ca bunurile respective ar putea fi instrainate, ceea ce nu ar fi posibil daca bunul apartine domeniului public.

Doctrina este de acord cu faptul ca, desi temerile evocate mai sus au o logica si o justificare, in realitate, relativitatea principiului domenialitatii publice nu poate fi contestata.

Drept consecinta, s-a subliniat ca trebuie acceptat ca, in anumite conditii si cu respectarea dispozitiilor legii speciale in materie, unele bunuri din domeniul public sa poata fi trecute in domeniul privat, evident cu scopul de a fi instrainate.

In ceea ce priveste faptul ca unele din aceste bunuri sunt mentionare in lista anexa a legii speciale, consideram si noi ca se impune obligatoriu modificarea acesteia printr-un act cu aceeasi forta juridica. Mai mult, daca ar fi vorba despre bunuri care fac parte dintre cele enumerate de art.136 alin. 3, din Constitutia revizuita si republicata, opinam ca ar trebui modificata chiar norma constitutionala sub acest aspect, observatii facute in doctrina in mai multe randuri.

Constatam, insa, ca potrivit legii cadru in materie, trecerea bunurilor din domeniul privat al sta­tului sau al unitatilor administrativ-teritorial in domeniul public al acestora se face, dupa caz, prin hotarare a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului local. Pe cale de consecinta, credem ca, este posibila si situatia inversa, cunoscuta in doctrina interbelica sub denumirea de afectatiune privita ca acea masura administrativa care face ca un bun din domeniul privat sa treaca in domeniul public. Precizam ca dezafectarea este operatia prin care bunurile domeniului public reintra in domeniul privat. Spre exemplu, afectatiunea si dezafectatiunea, in materie de drumuri, poarta numele de cla­sare si declasare.

Procedural, trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale se face prin hotarare a Guvernului, la cererea consi­liului judetean sau a consiliului local si invers, trecerea unui bun din domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale in domeniul public al statului se face prin hotarare a consiliului local sau judetean, dupa caz, la cererea Guvernului.

Legea nr. 213/1998, prevede, expres, de asemenea, posibilitatea ca hotararile de trecere a bunurilor sa poata fi atacate, in conditiile legii, la instanta de contencios administrativ in a carei raza teritoriala se afla bunul.

In fine, mai precizam ca, in capitolul consacrat dispozitiilor finale, legea prevede autoritatile obligate la inventarierea bunurilor din domeniul public si termenele de realizare a acesteia. De asemenea, este stabilita expres competenta instantelor de contencios administrativ de a solutiona litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statu­lui, judetelor, comunelor, oraselor sau municipiilor, apreciata ca binevenita in doc­trina de specialitate.