Regimuri domeniale speciale

Regimuri domeniale speciale

Doctrina dreptului administrativ apreciaza faptul ca problematica regimurilor domeniale speciale intereseaza mai ales sub aspectul modalitatilor de restrangere a exercitarii dreptului de proprietate privata asupra unor bunuri apartinand unor persoane fizice sau juridice, in conditiile art. 53 din Constitutia republicata.

O analiza doctrinara ampla cu privire la  cele mai importante regimuri domeniale, consacrate legislativ, o gasim in Tratatul de drept administrativ al prof. Antonie Iorgovan, actualizata cu fiecare noua editie, in raport cu numeroasele schimbari legislative ce au intervenit adeseori in aceasta materie.

Suntem obligati sa recunoastem ca, desi modificarile legislative sunt frecvente, fie pe fondul binecunoscutei incon­secvente a legiuitorului, fie datorita necesitatii de a acoperi vidul legislativ existent, ideile de forta si  mesajul pe care prezentarea unor regimuri domeniale speciale (al fondului funciar, al protectiei mediului, al patrimoniului public cultural,  al frontierei de stat etc.) urmareste sa-l transmita, isi pastreaza pe deplin valabilitatea si actualitatea.

Ne referim, in primul rand la identificarea unui regim de paza si protectie apli­cabil unor bunuri proprietate privata, pentru anumite considerente, in vederea conservarii si transmiterii lor viitoare, formulare utilizata ca atare, chiar si in unele acte normative.

Ideea unor limitari aduse dreptului de proprietate privata a fost dezvoltata in doctrina, chiar si de specialisti in drept civil. Astfel intr-unul dintre primele studii consacrate proprietatii dupa intrarea in vigoare a Constitutiei se mentioneaza necesitatea ca printre limitarile aduse dreptului de proprietate privata, in raport cu unele interese de ordin general, sa fie pastrata obligatia generala a tuturor detinatorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora si protectia solului. Sunt sustinute si explicate masurile ce pot fi luate de catre autoritatea administrativa, reprezentanta statului sau unitatilor administrativ-teritoriale prin care se exercita continu­tul concret al dreptului de paza si protectie, impotriva proprietarilor de terenuri care nu isi indeplinesc aceasta obligatie. Autorul cita, in acest context, un articol din lege care prevedea ca proprietarii de terenuri care nu isi indeplinesc obligatiile amintite urmau sa fie somati, in scris, de autoritatile administratiei publice locale, iar cei care, din motive ce le erau imputabile, nu dadeau curs somatiei in termenul stabilit prin aceasta, urmau sa fie sanctionati anual cu plata unei sume de bani, in raport cu categoria de folosinta a terenului.

Trebuie sa recunoastem ca, Legea fondului funciar a consacrat principiul prevenirii si, respectiv, combaterii proceselor de degradare si  poluare a solului, determinate fie de fenomene naturale, fie de activitati economico-sociale, stabilind obligatii in sar­cina unor autoritati publice, atat in ceea ce priveste intocmirea studiilor si proiectelor lucrarilor de protectie si ameliorare a solului, cat si in ceea ce priveste executia acestor lucrari. In viziunea legiuitorului, detinatorii de terenuri participa si ei la acest proces, avand, in acest sens, o obligatie publica si, drept urmare, prerogativele dreptului de proprietate re­clama respectarea unor reguli de ordine publica.

In acest sens, pentru terenurile care prin degradare si poluare si-au pierdut, total sau partial, capacitatea de productie pentru culturi agricole sau silvice, legiuitorul a prevazut constituirea unor perimetre de ameliorare, iar detinatorii de terenuri incluse in aceste perimetre au obligatia de a le pune la dispozitia autoritatilor, in vederea aplicarii masurilor si lucrarilor prevazute in proiectul de ameliorare, pastrand dreptul de pro­prietate. Pe de alta parte, legea stabileste ca includerea de catre primarie a unui anumit teren in aceasta categorie se poate face numai cu acordul proprietarului, iar in ipoteza in care proprietarul nu este de acord, primaria va face propuneri motivate prefecturii pentru a decide. In mod evident, avem de-a face aici cu un regim de paza si protectie instituit asupra unor terenuri apartinand unor persoane fizice in vederea conservarii si transmiterii lor generatiilor viitoare.

Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar a adaugat inca doua alineate acestui articol, prin care a fost reglementata expres posibi­litatea de a se ajunge la masura extrema, cea a exproprierii pentru cauza de utilitate publica, in cazul in care proprietarul refuza sa adopte o pozitie favorabila derularii proiectului de ameliorare a solului, fapt ce demonstreaza atentia acordata de legiuitor acestor probleme.

Consemnam si faptul ca, imediat dupa adoptarea Constitutiei au  fost statornicite, prin noua lege a ocrotirii mediului inconjurator, numeroase sarcini si ingradiri ale dreptului de proprietate privata. Este ceea ce s-a si intamplat, prin adoptarea legii privind protectia mediului prin care s-au consacrat unele regimuri domeniale speciale, urmarindu-se, in ansamblu, reglementarea protectiei mediului, obiectiv de interes public major. In acest sens, legea prevede ca protectia solului, a subsolului si a ecosis­temelor terestre, prin masuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare si ame­najare a teritoriului, este obligatorie pentru toti detinatorii, indiferent cu ce titlu.

Suntem obligati sa observam ca, legea instituie reguli de protectie atat pentru bunurile proprietate publica, cat si pentru cele apartinand proprietarilor  particulari. In acest sens, se stabilesc o serie de obligatii, in scopul asigurarii protectiei calitatii solului, pentru detinatorii de terenuri cu orice titlu, precum si o serie de obligatii, pentru detinatorii, cu orice titlu, ai padurilor, vege­tatiei forestiere din afara fondului forestier si pajistilor.

In acelasi timp, legea stabileste un regim domenial pentru ariile protejate, inte­lese ca zone delimitate geografic, cu elemente naturale rare sau in procent ridicat, desemnate sau reglementate si gospodarite in sensul atingerii unor obiective specifice de conservare, cuprinzand parcuri nationale, rezervatii ale biosferei, monumente ale naturii si altele. Astfel, detinatorii de suprafete terestre sau acvatice limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii sau pe ale caror terenuri s-au identificat ele­mente susceptibile de a fi ocrotite, sunt obligati sa respecte statutul acestora pentru a asigura transmiterea  lor generatiilor viitoare. Si in acest caz, in egala masura, poate fi vorba despre proprietari particulari, carora legiuitorul le impune o serie de reguli de paza si protectie, consacrand un regim domenial special anumitor categorii de bunuri.

In fine, aceeasi precizare referitoare la necesitatea transmiterii anumitor cate­gorii de bunuri generatiilor viitoare o intalnim si in reglementarea consacrata protejarii patrimoniului cultural national mobil. Prin aceasta reglementare se prevede ca, se instituie regimul juridic al bunurilor apartinand patrimoniului cultural national mobil, denumit in continuare patrimoniul cultural national, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea activitatilor specifice de protejare: evidenta, expertiza, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare si punere valoare, in vederea accesului democratic la cultura si transmiterii acestor valori generatiilor viitoare .

Se cuvine sa precizam ca, potrivit legii, patrimoniul cultural national mobil este alcatuit din bunuri cu valoare excep­tionala istorica, arheologica, documentara, etnografica, artistica, stiintifica, tehnica, literara, cinematografica, epigrafica, reprezentand marturii materiale ale evolutiei mediului natural si ale relatiilor omului cu acesta, ale potentialului creator uman si ale contributiei romanesti la civilizatia universala, precum si bunuri culturale care fac parte din colectiile publice care figureaza in inventarele muzeelor, arhivelor si fondurilor bibliotecilor, in inventarele cultelor ecleziastice si ale institutiilor ecleziastice.

Legiuitorul precizeaza ca bunurile culturale mobile  pot fi proprietate publica sau privata a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale sau proprietate privata a persoanelor fizice si a persoanelor juridice de drept privat.

Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural national mobil se grupeaza in urmatoarele categorii:

- bunuri mobile de importanta deosebita, avand o valoare exceptionala, care beneficiaza de o protectie speciala, ce formeaza tezaurul patri­moniului cultural national;

- bunuri mobile de importanta istorica, documentara, artistica, etnologica, stiintifica si tehnica, care beneficiaza de protectia acordata prin prevederile unor acte normative, ce formeaza fondul patrimoniului cultural natio­nal;

- bunuri culturale mobile care, nefiind clasate in cele doua categorii, formeaza patrimonial mobil comun.

Incadrarea unui bun cultural intr-una dintre categoriile mentionate se face pe baza metodologiei stabilite de catre Ministerul Culturii si Cultelor. Pentru incadrarea unui bun intr-una din aceste categorii este necesara declansarea procedurii de clasare .

Statul garanteaza proprietatea asupra bunurilor care constituie patrimoniul cultural natio­nal si asigura protectia si conservarea acestora. Exercitarea dreptului de proprietate si a altor drepturi reale, precum si a dreptului de administrare asupra unui bun din patrimoniul cultural national este supusa reglementarilor legale.

De asemenea, autoritatile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum si titularii dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural national au obligatia de a le proteja impotriva oricaror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierde­rea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora. Legea prevede expres obligatia autoritatilor competente de a face toate demer­surile potrivit prevederilor si conventiilor internationale la care Romania este parte, pentru redobandirea unor bunuri culturale care au fost exportate ilegal, au fost sustrase din muzee sau colectii ori detinute fara temei legal in strainatate.

Sintetizand cele afirmate anterior, constatam ca legea stabileste o mul­titudine de sarcini in persoana detinatorilor bunurilor aflate in patrimoniul cultural national mobil, justificate de altfel prin ideea interesului public prezent in cauza, prin care permite, chiar de multe ori obliga diverse autoritati publice sa intervina prin diverse mijloace juridice in materia utilizarii si a circulatiei acestor bunuri, fiind con­sacrat, fara dubiu, un drept de paza si protectie, caracteristic domenialitatii publice, in favoarea puterii publice si, pana la urma, in favoarea intregii societati.

Potrivit unui alt act normativ, privind protejarea monumentelor istorice cu modifi­carile si completarile ulterioare: bunurile imobile, constructiile si terenurile situate pe teritoriul Romaniei sau in afara granitelor, proprietati ale statului roman, semnificative pentru istoria, cultura si civilizatia nationala si universala sunt monumente istorice.

Monumentele istorice si zonele lor de protectie sunt evidentiate in planurile urbanistice generale si in toate celelalte documentatii de urbanism si amenajare a teritoriului.

Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile. Monumentele istorice fac parte integranta din patrimoniul cultural national si sunt protejate prin lege. Activitatile si masurile de protejare a monumentelor istorice se realizeaza in interes public.

Prin protejarea monumentelor istorice se intelege ansamblul de masuri cu carac­ter stiintific, juridic, administrativ, financiar, fiscal si tehnic menite sa asigure identi­ficarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenta, conservarea, inclusiv paza si intretinerea, consolidarea, restaurarea, punerea in valoare a monumentelor istorice si integrarea lor social-economica si culturala. Potrivit legii, statul garanteaza si asigura protejarea monumentelor istorice in conditiile stabilite prin lege. Asemeni bunurilor culturale mobile, monumentele istorice apartin fie domeniului public sau privat al statului, al judetelor, oraselor sau comunelor, fie sunt proprietatea privata a persoanelor fizice sau juridice.

Legea stabileste in detaliu o serie de obligatii si drepturi ce revin proprietarilor si titularilor dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice, in scopul protejarii acestora, urmate de sanctiuni in cazul nerespectarii. Astfel, monumentele istorice aflate in proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vandute numai in conditiile exercitarii dreptului de preemptiune al statului roman, prin Ministerul Culturii si Cultelor, sau al unitatilor administra­tiv-teritoriale, prin autoritatile administratiei publice locale, dupa caz, sub sanctiunea nulitatii absolute a vanzarii. Se instituie astfel un drept de preemptiune in trepte, cum a fost calificat in doc­trina, fiind vorba de o dispozitie de dubla protectie a interesului public, ca dimensiu­ne a domenialitatii publice care afecteaza bunul respective.

Concluzionand, vom retine ca ultimul act normativ consacra cateva noutati de regim juridic in privinta modului in care monumentele istorice aflate in proprietate privata se integreaza in circuitul civil, amendand dreptul de dispozitie, ca prerogativa esentiala a dreptului de proprietate, prin impunerea unor norme procedurale speciale in situatia instrainarii lor, norme menite sa inlature posibilitatile de devalizare a patrimoniului cultural national prin alienarea irationala si in scopuri financiare obscure a monumentelor.

Pe de alta parte, consemnam faptul ca, bunurile vizate de legile mentionate, aflate in stapanirea particularilor, isi pastreaza statutul de apartenenta la proprietatea privata, fiind insa grevate de anumite conditii restrictive si imperative totodata, in privinta modalitati lor de protejare, administrare, conservare etc. si mai cu seama in privinta circuitului lor juridic, care se impune a fi atent supravegheat de autoritatile publice.

Intregul set de acte normative la care am facut referire anterior, reprezinta tot atatea exemple ale unor regimuri juridice speciale, instituite si asupra unor bunuri proprietate privata, care, fara a intra in sfera domeniului public (pentru ca ar deveni inalienabile, ori  ele pot fi instrainate doar in conditiile legii, in baza unui drept de preemptiune etc.), sunt supuse unor reguli de paza si protectie, exorbi­tante de la dreptul comun.

Ideea esentiala, a instituirii unor astfel de regimuri domeniale speciale, consfintita nu o data prin lege, este aceea a conservarii si transmiterii lor generatiilor viitoare.