Notiuni generale privind administratia publica - dreptul administrativ - ramura a dreptului public

NOTIUNI GENERALE PRIVIND ADMINISTRATIA PUBLICA - Dreptul administrativ - ramura a dreptului public

1. Dreptul administrativ - ramura a dreptului public

Dreptul administrativ este o ramura a dreptului public.

Structurarea in cele doua mari ramuri ale dreptului, cel privat si cel public, s-a realizat inca din antichitate. Distinctia a fost magistral exprimata de Ulpian, „Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum est quod ad singulorum utilitatem pertinent”, ceea ce inseamna de fapt ca „Dreptul public este cel care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat - la interesele fiecaruia”.

La baza acestei distinctii sta deci interesul ocrotit prin norma de drept. Atunci cand acest interes e relativ la viata cetatii, suntem in sfera dreptului public. Cand norma de drept e privitoare la individ, ne aflam in domeniul dreptului privat.

Dreptului public ii sunt specifice o serie de trasaturi, care il particularizeaza in raport cu dreptul privat. Obiectul lui de reglementare vizeaza atat autoritatile administratiei publice de natura statala sau autonoma locala, personalul care le deserveste, cat si relatia dintre stat si cetatean. Inclusiv relatia dintre stat si unitatile administrativ-teritoriale, ca proprietare de bunuri, si persoanele fizice sau juridice. De aici, particularitatea dreptului public de a se constitui sub influenta unor factori extra-legali, care tin de traditia istorica, de stilul politic si de ideologiile specifice.

Dreptul administrativ face parte din ramura dreptului public, care a aparut, dupa cum exprima prof. univ. Emil Molcut, inaintea altor ramuri ale dreptului public. Caci inaintea oricaror altor preocupari si activitati, omul a trebuit sa o puna pe cea privind modul in care isi organizeaza comunitatea, cum se apara impotriva dusmanilor, acestea fiind dimensiuni ale activitatii administrative.

Autoritatilor de natura administrativa care s-au cristalizat de-a lungul timpului, pe teritoriul tarii noastre, li s-a aplicat un anumit gen de norme juridice, care nu a apartinut, categoric, numai dreptului public, asa cum subliniaza si prof. univ. Antonie Iorgovan, referindu-se insa strict la perioada Evului Mediu, careia i s-au aplicat „reglementari specifice dreptului feudal romanesc (dreptul tarii, pravilele si dreptul domnesc), care contineau, in egala masura, norme de drept public si de drept privat”.

Pentru ca, despre un drept administrativ, in sensul modern al termenului, putem vorbi abia odata cu Regulamentele Organice, despre care profesorul Anibal Teodorescu aprecia ca ar constitui, alaturi de dreptul francez, principala sursa a dreptului administrativ roman. Alti autori au considerat, inca din secolul XIX, ca Regulamentele organice au reprezentat primele Constitutii romanesti, opinie impartasita si de reprezentanti ai doctrinei contemporane.

2. Obiectul dreptului administrativ

Asa cum se exprima prof. univ. Antonie Iorgovan in valorosul tratat al domniei-sale, discutiile cu privire la continutul si sfera administratiei publice se afla intr-o dependenta categorica de cele care privesc obiectul dreptului administrativ.

Un autor francez exprima ideea ca „administratia si dreptul administrativ nu pot, nici din punct de vedere pedagogic, nici din punct de vedere teoretic, sa fie definite de o maniera autonoma”.

in literatura juridica s-au conturat trei mari curente:

Cel care promoveaza teza „unicitatii” potrivit careia administratiei publice ii este aplicabila o singura ramura de drept, dreptul administrativ.

Cel de-al doilea curent este cel al „pluralitatii” potrivit caruia administratiei publice ii sunt aplicabile doua categorii de norme juridice:

a) norme ale dreptului public;

b) norme ale dreptului privat. Acestea din urma, in functie de autori, erau privite ca avand aceeasi importanta sau, dupa caz, o semnificatie mai redusa, fiind „conduse” de nomele dreptului administrativ⁶. Aceasta deoarece atata vreme cat prin administratia publica intelegem, in final, o activitate in regim de putere publica, logic, nu este de conceput ca normele dreptului public, care contureaza acest regim, sa nu dea „impulsuri”pentru continutul si sfera rezervata reglementarii normelor de drept privat, garantand, totodata, executarea actelor de drept privat ,

In fine, acela potrivit caruia dreptul administrativ se aplica nu numai
administratiei publice, ci si activitatilor de natura administrativa realizate de alte organe de stat. Este vorba despre administratia-mijloc de realizare a competentei evocata de Scoala de la Cluj in binecunoscuta disputa cu Scoala de la Bucuresti.

Referat: Conventie de aplicare a acordului schengen Eseu: Comportamentul politic asimilat grupurilor

3. Scopul administratiei

Omul este o fiinta sociala. El nu poate sa produca tot ceea ce are nevoie pentru existenta sa. Diviziunea sociala a muncii presupune diversitatea modurilor de satisfacere a intereselor personale si generale.

Nevoile umane pot fi indeplinite atat prin implicarea particularilor in prestarea de servicii publice, cat si prin realizarea acestui lucru de administratie.

Exista domenii in care particularii nu pot interveni, spre pilda apararea, serviciile diplomatice etc. In aceasta sfera se regaseste una din ratiunile care justifica interventia administratiei.

Ea semnifica deci sfera interesului public, respectiv acele necesitati care sunt vitale atat pentru colectivitate, in ansamblul sau, cat si pentru fiecare membru al acesteia si care nu pot fi satisfacute de initiativa privata.

Dupa cum se sustine cu temei in literatura juridica, toate popoarele tuturor timpurilor si-au dorit un nivel de trai decent. insa, mijloacele prin care guvernarea a incercat sa realizeze acest obiectiv au fost, la toate popoarele si in toate timpurile, diferite.

In literatura juridica s-a sustinut de mai toti autorii, necesitatea ca demersul privind semnificatia conceptului de administratie sa tina cont de etimologia cuvantului, care evoca specificul de activitate subordonata al ei. Se are in vedere cuvantul latinesc „minister” care inseamna servitor, supus, care este antonimul lui magister, majus, major, iar, ca pereche, implica un raport de subordonare al primului fata de cel de-al doilea.

Particula „ad” care serveste la formarea cuvantului inseamna a sluji la ceva, sau a fi in subordine fata de cineva.

Pornind de la aceasta etimologie, administratia ne apare ca fiind o actiune ordonata, care consta intr-o combinare de mijloace, pentru infaptuirea in regim de putere publica, a unor valori ordonate de structuri exterioare si superioare.

Administratia publica in sens de organizare desemneaza un ansamblu de organe care realizeaza o activitate specifica, iar in sens de activitate desemneaza activitatea prin care se executa legea sau se presteaza servicii publice, in limitele legii.

Regimul de putere publica - definitoriu pentru administratia publica.

Am stabilit ca scopul administratiei il reprezinta satisfacerea interesului general, a binelui public. Un asemenea scop impune ca autoritatile administrative, pe de o parte sa dispuna de anumite mijloace, iar, pe de alta parte, de anumite prerogative, de o pozitie de superioritate fata de cei administrati.

Daca raporturile dintre particulari se bazeaza pe egalitatea juridica a lor, cele dintre administratie si cei administrati presupun o inegalitate juridica, in sensul caracterului supraordonat al celor care administreaza. „Sub numele de putere publica trebuie inteles un ansamblu de prerogative acordate administratiei pentru a-i permite sa faca sa prevaleze interesul general atunci cand el se gaseste in conflict cu interesul particular”.

Regimul juridic specific administratiei este generat de prerogativele exorbitante pe care le detine administratia si care implica, spre pilda, dreptul de expropriere, dreptul de politie administrativa.

O societate comerciala, care isi desfasoara activitatea in regim de drept privat, in principal dreptul muncii si cel comercial, atunci cand doreste sa-si angajeze personal poate, dintr-un grup de specialisti, dupa criterii proprii, sa se opreasca la unul sau la cati are nevoie. Pe cand administratia, pentru a-si recruta functionarii, este obligata sa organizeze un concurs.

intelegem astfel ca regulile de drept administrativ se caracterizeaza mai intai prin existenta unor drepturi exorbitante recunoscute administratiei, drepturi care sunt calificate ca prerogative de putere publica. Administratia poate sa acorde particularilor drepturi dar, mai ales, poate sa-i incarce cu obligatii, fara consimtamantul acestora.

Regimul de putere publica da administratiei dreptul sa emita sau sa adopte acte administrative care se supun principiului executio ex oficio, astfel incat administratia publica poate sa treaca direct la executarea lor, fara sa mai fie necesara parcurgerea unor proceduri de investire cu formula executorie.

Existenta acestui regim de putere publica nu trebuie inteleasa in sensul ca particularul nu are nici o cale de a se plange de masurile dispuse de administratie, atunci cand acestea au caracter abuziv si vatama drepturi fundamentale si interese legitime ale cetateanului. Prin intermediul contenciosului administrativ cetateanul se poate plange de abuzurile comise impotriva sa de autoritatile publice. O asemenea misiune face ca doctrina si jurisprudenta sa aseze controlul legalitatii actelor administrative pe calea contenciosului administrativ printre mecanismele de infaptuire a statului de drept, alaturi de controlul de constitutionalitate si organizarea unei justitii independente.

4. Ordinea publica si serviciul public

Actiunea administratiei de mentinere a ordinei publice a fost denumita politie administrativa, si ea reprezinta, in genere, o activitate de edictare de reguli, deci o activitate cu caracter preponderent prescriptiv.

Ordinea publica este conceputa a reprezenta un minim de conditii necesare pentru o viata sociala convenabila.

intr-o valoroasa lucrare din doctrina franceza se atrage atentia asupra faptului ca trebuie sa facem diferenta intre sensul dat notiunii de ordine publica prin art. 6 din Codul civil si sensul acesteia in materie de politie administrativa; cuvintele sunt identice, dar este vorba despre doua lucruri fara nici un raport intre ele. Ordinea publica pe care politia tinde sa o asigure se defineste prin urmatoarele:

a)  caracterul sau pregnant material, in sensul de actiune menita sa evite dezordinele vizibile;

b)  caracterul sau public, in sensul ca interventia politiei are loc in masura in care activitatile care se deruleaza cu efecte in exterior;

c)  caracterul sau limitat, in sensul ca se raporteaza la trei aspecte: linistea (mentinerea ordinii pe strada, in locurile publice, lupta impotriva zgomotului); securitatea, in sens de siguranta in caz de accidente umane sau naturale, incendii, inundatii, conflicte armate; salubritatea, prin care se apara igiena publica.

Ca o concluzie, intr-o societate democratica, ordinea publica include respectul drepturilor fundamentale. Exercitiul lor e grav amenintat atunci cand dezordinea se instaleaza.

Subliniindu-se ca serviciul public are ca scop satisfacerea unor nevoi sociale prin mijloace specifice, iar modul de actiune este constituit din prestatii furnizate uzagerilor, doctrina a definit serviciul public ca reprezentand acea activitate desfasurata sau autorizata de un organ public, prin care se realizeaza nevoi sociale de interes public.