SISTEMUL FISCAL - anumite caracteristici

Cap. 1 - TRASATURI SI FUNCTII

In orice timp si in orice tip de societate, fiscalitatea este privita ca o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricat cinism fiscal ar dovedi acesta. Existenta si manifestarea ei este justificata deoarece functionarea oricarei societati implica costuri care trebuie sa fie acoperite din resurse suficiente.

Daca resursele proprii pe care statul le poate obtine, care provin, de exemplu din proprietatile publice (domeniile statului) nu sunt suficiente, ceea ce se intampla in general, atunci trebuie prelevate impozite. De fapt, impozitele platite de catre persoane fizice si persoane juridice pot fi considerate remuneratii ale serviciilor de orice natura pe care le asigura statul sau institutiile sale.

Fiecare stat, din antichitate si pana astazi, si-a adoptat propriul sau sistem fiscal, mai mult sau mai putin perfectionat, dupa cum acesta a cunoscut o mai mare sau mai mica putere economica si militara. Sunt astfel cunoscute sistemele fiscale ale Chinei, Mesopotamiei, Indiei, Egiptului si Romei in antichitate, aparute si perfectionate in stransa legatura cu nevoile razboaielor purtate de aceste state pentru expansiuni teritoriale, sau in interior pentru mentinerea ordinii si frontierelor.

Sistemul fiscal este, in mod normal, expresie a vointei politice a unei comunitati umane organizata, fixata pe un teritoriu determinat si dispunand de o autonomie suficienta pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezinta sa se doteze cu o intreaga serie de reguli juridice, si, in special, fiscale.

Orice sistem fiscal prezinta anumite caracteristici:

a)      Exclusivitatea aplicarii care presupune faptul ca el se aplica intr-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem bugetar;

b)      Autonomie tehnica, adica un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic daca este un sistem fiscal complet, ceea ce inseamna ca contine toate regulile de asezare, lichidare si incasare necesare pentru, punerea sa in aplicare.

Aceasta autonomie are loc chiar daca continutul unui sistem fiscal dat a fost elaborat sub influenta directa a altui sistem fiscal, sau daca el evolueaza in aceeasi directie cu acesta din urma.

Daca un sistem fiscal a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului in care se aplica, se va putea vorbi de autonomie fiscala completa sau de suveranitate fiscala.

Statul suveran din punct de vedere politic si fiscal poate, deci, sa exercite o putere fiscala absoluta in cadrul teritoriului sau. De asemenea, in situatia speciala, un stat poate sa decida ca pe teritoriul sau sa coexiste doua sau mai multe sisteme fiscale care sa se bucure de o autonomie mai mult sau mai putin intinsa si intretinand intre ele relatii definite, daca este cazul prin conventii sau acorduri de drept intern (este cazul statelor federale). In schimb, statul nu poate sa exercite nici o putere in afara teritoriului sau.

Sistemele fiscale, in decursul istoriei, au evoluat urmarind, ca:

prin numarul si marimea impozitelor sa satisfaca necesitatile de fonduri ale statului;

sa simplifice si sa inlesneasca munca de colectare a impozitelor;

impozitele sa fie tolerate de contribuabili;

sa creasca numarul contribuabililor pentru a micsora povara fiscala individuala.

Impozitele finanteaza activitatea statului. Totusi impozitele sunt si instrumente prin intermediul carora statul redistribuie venitul si avutia si, in plus sunt o parte integranta a politicii fiscale a statului fiind utilizate la stabilizarea cererii agregate.

In acest sens, o trasatura a sistemului fiscal si mai ales a functionarii acestuia ar trebui sa fie respectarea principiului individualitatii impozitelor.

De asemenea, sistemul fiscal trebuie sa se caracterizeze prin nediscriminare. Acest principiu semnifica faptul ca impozitele trebuie sa fie stabile, urmarind reguli care sunt aceleasi pentru toti. Orice masura fiscala direct sau indirect discriminatorie adresata unui grup social este incompatibila cu principiile generale ale unei societati libere.

Sistemul fiscal trebuie sa fie animat de dezinteresul unei impuneri cat mai echitabile. Echitatea impunerii presupune diferentierea sarcinii fiscale de la o persoana la alta in functie de: marimea absoluta a materiei impozabile, natura si provenienta veniturilor si altele.

De asemenea, sistemul fiscal, prin procesul asezarii urmarind impozitele, da posibilitatea statului sa exercite in anumite limite un control asupra economiei, influentand dezvoltarea sau restrangerea activitatilor unor ramuri economice.

Pe linia evolutiei sistemelor fiscale trebuie aratat ca, mai aproape de zilele noastre, aceasta evolutie a avut urmatoarele coordonate:

a)      trecerea de la impozitele analitice la impozitele sintetice;

b)      adoptarea de noi proceduri de asezare, urmarire si percepere a impozitelor;

c)      cresterea randamentului fiscal.

Progresele obtinute in tehnica fiscala au permis o crestere puternica a presiunii fiscale. Acestea au fost si sunt posibile numai in masura in care sistemul fiscal se sprijina pe o serie de principii de impunere. Este vorba de unele principii moderne, care s-au adaugat canoanelor sugerate de Adam Smith (echitate, certitudine, eficienta, randament, comoditate) dintre care amintim:

neutralitate

efect stimulator/nestimulator

flexibilitate

redistribuire operativa a venitului si avutiei.

La aceste principii economistul francez Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pe anul 1988, propune unele principii legate, in principal, de personalitatea subiectului impozabil:

individualitatea

nediscriminarea

impersonalitatea

legitimitatea

lipsa de atribuire.

In stiinta economica moderna, pricipiul justetei impunerii formulat de Adam Smith cunoaste doua interpretari: principiul beneficiului si principiul capacitatii de plata (al echitatii fiscale).

a) Principiul beneficiului

Acest principiu leaga plata impozitelor si taxelor de beneficiile pe care contribuabilii le primesc in seama cheltuielilor publice. Aplicarea lui in practica presupune stabilirea simultana a veniturilor din impozite si a destinatiilor acestora in bugetul statului. Altfel spus, impozitele sunt privite ca o plata a bunurilor publice pentru care contribuabilii opteaza. Beneficiile astfel obtinute trebuie exprimate intr-o forma baneasca.

Dificultatile apar la evaluarea beneficiilor cheltuielilor publice in domeniul sanatatii, educatiei, al serviciilor sociale. Persoanele carora li se adreseaza in mod direct aceste servicii nu sunt unicii beneficiari, evaluarea avand si o componenta subiectiva. De exemplu, este greu de masurat satisfactia unui parinte ai carui copii primesc o educatie buna.

Principiul beneficiului are aplicare in cateva domenii strict delimitate. Contributiile la asigurarile sociale reflecta concret acest principiu.

b) Principiul echitatii fiscale

Echitatea fiscala, ca act de justitie sociala in materie de impozite, presupune ca fiecare persoana sa contribuie la formarea resurselor publice in functie de veniturile pe care le realizeaza si de starea sa sociala. Distributia presiunii fiscale independent de beneficiile pe care contribuabilii le au de pe urma cheltuielilor statului este o conditie a indeplinirii functiei de redistribuitie a veniturilor si a averii.

Echitatea fiscala implica respectarea cumulativa a urmatoarelor cerinte:

stabilirea unui minim neimpozabil, respectiv legiferarea scutirii de impozit a unui venit care sa asigure satisfacerea nevoilor de trai strict necesare;

determinarea sarcinii fiscale in functie de puterea contributiva a ficarui platitor, adica tinand seama de marimea veniturilor sau averii care fac obiectul impunerii, precum si de situatia personala a acestuia;

asezarea sarcinii fiscale prin compararea acesteia intre persoane si categorii sociale;

cuprinderea tuturor categoriilor sociale in sfera de aplicare a impozitelor, a tuturor veniturilor si averii, conform legislatiei in vigoare.

Un rol deosebit in respectarea echitatii fiscale il are felul impunerii utilizate. Practica fiscala cunoaste impunerea in suma fixa si cea in cote procentuale. Numai in cazul celei de a doua forme de impunere se poate vorbi de o manifestare reala a repartitiei echitabile a presiunii fiscale.

Impunerea in cote procentuale se materializeaza in impozite progresive, proportionale si regresive. Cota de impunere la impozitele progresive creste, constant sau variabil, pe masura sporirii materiei impozabile, in timp ce ponderea impozitelor regresive in veniturile contribuabililor este invers proportionala cu dimensiunea venitului. In cazul impozitelor proportionale, raportul dintre venitul sau averea persoanei si cuantumul sumei datorate este constant, aplicandu-se aceeasi cota indiferent de marimea obiectului impozabil.

Diferenta dintre aceste tipuri de impozite este ilustrata in figura urmatoare:

Conform acestei relatii, impozitele si taxele pot fi un instrument pentru impulsionarea vietii economice, fara eforturi suplimentare din partea statului si fara reducerea cheltuielilor bugetare. Prin manipularea parghiilor de natura fiscala pot fi induse producatorilor si consumatorilor anumite comportamente.

Dupa cum am aratat, in societatea contemporana, rolul si obiectivele politicii fiscale sunt mult mai complexe. Prin urmare, si cerintele de care se tine seama in fundamentarea unui sistem fiscal sunt numeroase.

Principiilor lui Adam Smith li se pot adauga urmatoarele precizari:

impozitele si taxele trebuie articulate intr-un sistem flexibil, sensibil la modificarile de politica fiscala si economica;

mecanismele fiscale sunt concepute astfel incat sa elimine cazurile de evaziune;

ajustarea nivelului impozitelor poate fi un instrument de interventie economica, cu conditia ca populatia sa raaspunda la respectivele modificari in sensul dorit de autoritati. Corect utilizat, un astfel de instrument poate sluji atingerii unor obiective ca ocuparea fortei de munca sau stabilizarea nivelului preturilor;

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

politica fiscala trebuie sa fie consecventa celorlalte aspecte ale politicii guvernamentale.

O alta abordare a echitatii fiscale vizeaza echitatea fiscala orizontala si, respectiv, verticala.

Echitatea fiscala orizontala exprima egalitatea persoanelor aflate in circumstante similare in fata obligatiei de a plati impozite.

Totusi, sistemele fiscale contemporane asigura respectarea echitatii fiscale orizontale cu anumite corectii, legate in special de situatiile personale ale contribuabililor. Aceste corectii sunt necesare si in cazul in care statul urmareste protejarea unor ramuri sau sectoare de interes national. Astfel, in marea majoritate a statelor, legea prevede scutiri sau reduceri de impozite in cazul anumitor categorii sociale (handicapati, someri, persoane care au in grija copii minori etc.), precum si in cazul veniturilor provenite din agricultura, si din sectorul constructiilor de locuinte.

In cazul Romaniei contemporane, un exemplu sugestiv al echitatii fiscale orizontale il reprezinta impozitarea globala a veniturilor persoanelor fizice, potrivit careia persoanele care obtin aceleasi venituri, de exemplu 100 milioane lei/an din diverse surse, prin globalizare sa plateasca acelasi impozit in valoare absoluta. Dar, prin derogare de la acest principiu, persoanele fizice beneficiaza de deduceri diferite, in functie de situatia lor personala (pentru deficiente fizice personale, sau pentru persoanele pe care le au in intretinere).

Echitatea fiscala verticala implica tratament fiscal diferentiat pentru contribuabili aflati in circumstante diferite. Se ia in calcul, deci, capacitatea acestora de a-si onora obligatiile de natura fiscala. Persoanele care realizeaza venituri mai mari sau detin o avere mai mare platesc impozite mai ridicate.

Astfel, in cazul impozitarii globale a veniturilor persoanelor fizice, contribuabilii care obtin un venit global mai mare sunt impozitati cu o cota de impunere mai mare.

Prin urmare, echitatea fiscala verticala este un instrument in procesul de redistribuire a veniturilor si a averii. Justificarea teoretica a acestui proces este asigurata de teoria utilitatii marginale, conform careia utilitatea ultimei unitati din venit scade invers proportional cu venitul.

Statele opteaza pentru preponderenta echitatii fiscale orizontale sau a celei verticale, acorda o importanta precumpanitoare unuia sau altuia dintre principii, dar in acest proces decizional esentiale sunt datele legate de situatia economica si sociala a tarii: gradul de dezvoltare a industriei si agriculturii, forta sectorului financiar bancar, nivelul de trai al populatiei, starea monedei nationale, obiectivele la nivel micro si macroeconomic prevazute pentru perioada urmatoare.

Cap. 2 - CONTINUTUL SI ROLUL IMPOZITELOR IN ECONOMIA DE PIATA

In literatura economica, cea mai cuprinzatoare definitie a impozitelor este:

Taxele sunt o forma a impozitelor avand caracteristic faptul ca plata lor este ocazionata de prestarea unor servicii de catre stat prin institutiile sale. Dimensiunea lor nu este fundamentata pe costuri, ele fiind calculate prin aproximare, fapt ce le diferentiaza de tarife.

Plata impozitelor are caracter obligatoriu si definitiv, neimplicand o contraprestatie din partea statului. Obligativitatea deriva si din faptul ca sarcina fiscala este impusa tuturor persoanelor fizice si juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit.

Impozitele, ca denumire generica a contribuabililor banesti la formarea veniturilor statului, sunt elementul fundamental al sistemului fiscal, in interdependenta cu alte componente:

mecanismul fiscal, respectiv metodele, tehnicile si procedeele utilizate in procesul de urmarire si percepere a impozitelor;

aparatul fiscal, factorul subiectiv in asigurarea perceperii impozitelor si taxelor prin aplicarea actelor normative in materie.

Pe linga aceasta functie de alimentare a fondurilor statului, impozitele si taxele reprezinta un instrument de interventie in plan economic si social. Politica fiscala este interdependenta cu strategiile macro si microeconomice ale autoritatilor, contribuind la articularea unei politici globale coerente si viabile.

In domeniul politicii macroeconomice, experienta Statelor Unite ale Americii a demonstrat ca teoria conform careia scaderea impozitelor duce la cresterea economica si prin aceasta la marirea volumului intrarilor fiscale si deci, la scaderea deficitului bugetar, este, de fapt, un cerc vicios. Scaderea impozitelor da nastere la deficit bugetar, ceea ce implica cresterea ratelor dobanzilor, ca urmare a nevoii de finantare a deficitului, si marirea datoriei publice.

Acest fapt subliniaza importanta mecanismelor fiscale si imperativul ca acestea sa fie utilizate cu maxima atentie din partea statului. Se poate afirma ca viabilitatea pe termen mediu a micsorarii impozitelor este mai degraba consecinta si nu cauza a relansarii economice.

Exista totusi un lant intre scaderea fiscalitatii si cresterea economica, demonstrat de economistul american Laffer. Schematic, teoria sa se prezinta astfel:

Gradului de                 Sumelor Consumului Dezvoltarea

Fiscalitate ramase si investitiilor economica

firmelor si

persoanelor fizice

Conform acestei relatii, impozitele si taxele pot fi un instrument pentru impulsionarea vietii economice, fara eforturi suplimentare din partea statului si fara reducerea cheltuielilor bugetare. Prin manipularea parghiilor de natura fiscala pot fi induse producatorilor si consumatorilor anumite comportamente.

Dupa cum am aratat, in societatea contemporana, rolul si obiectivele politicii fiscale sunt mult mai complexe. Prin urmare, si cerintele de care se tine seama in fundamentarea unui sistem fiscal sunt numeroase. Principiilor lui Adam Smith li se pot adauga urmatoarele precizarii:

impozitele si taxele trebuie articulate intr-un sistem flexibil, sensibil la modificarile de politica fiscala si economica;

mecanismele fiscale sunt concepute astfel incat sa elimine cazurile de evaziune;

politica fiscala trebuie sa fie consecventa celorlalte aspecte ale politicii guvernamentale.

2.1. Clasificarea impozitelor

Prin punerea in aplicare a pricipiilor fiscale, apar o serie de aspecte de ordin economic si social de care statul sa tina seama in fundamentarea unui sistem fiscal.

Orice masura fiscala trebuie sa aiba in vedere trei aspecte:

Randamentul impozitelor: capacitatea acestora de a asigura nivelul de resurse financiare necesare realizarii obiectivelor publice de importanta majora cu cheltuieli de gestionare cat mai mici;

Eficienta (eficacitatea) fiscala: raportul dintre cheltuielile de natura fiscala ale statului si efectele obtinute, masurate prin marimea veniturilor din impozite si taxe. Analiza rezultatului final al optiunii pentru anumite cheltuieli fiscale exprima orientarea economica si sociala a unei tari;

Echitatea fiscala: inglobarea in criteriile de aplicare a impozitelor a situatiei personale a contribuabililor. Mentionam ca notiunea de lustitie fiscala nu este un concept absolut, el depinzand de contextul politic, economic, social al fiecarui stat.

La asezarea unui impozit se stabilesc urmatoarele coordonate:

obiectul impunerii: venituri, avere, cheltuieli;

modalitati de asezare a impozitului: in sume fixe, in cote proportionale, progresive sau regresive;

categorii sociale sau socio-profesionale supuse impunerii;

metode de evitare si prevenire a dublei impuneri economice si juridice si a fenomenului de evaziune fiscala.

Numarul si felul impozitelor care alcatuiesc sistemul de impunere depind de situatia concreta din fiecare tara. Nu exista o "reteta" de imbinare a diferitelor impozite, fiecare stat avand libertatea de a-si fundamenta propriul sistem fiscal. Impozitele existente in practica sunt diferite ca forma si continut. Exista, insa, criterii diverse cu ajutorul carora ele pot fi grupate in mai multe categorii.

O clasificare riguroasa, academica, este realizata de lucrarile din domeniul finantelor publice. Profesorul Iulian Vacarel si colectivul (1994)1) utilizeaza urmatoarele cinci criterii de grupare a impozitelor:

1. Trasaturile de forma si fond

Dupa acest criteriu, impozitele se clasifica in impozite directe si impozite indirecte.

Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina persoanelor fizice si juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozitare prevazute de lege. Cum, in general, subiectul si platitorul sunt una si aceeasi persoana, putem aprecia ca acest tip de impozitare are o incidenta directa asupra subiectului platitor.

Ioan Talpos nuanteaza conceptul de incidenta directa, aratand ca aceasta are un caracter definitiv in cazul impozitelor suportate de persoanele fizice, respectiv un caracter de prima instanta in cazul impozitului pe profiturile intreprinderilor. Diferenta provine din faptul ca producatorii si comerciantii au capacitatea ca, prin mecanismul preturilor, sa transfere obligatia fiscala in sarcina altor persoane.

Impozitele directe pot fi grupate in impozite reale si impozite personale.

Impozitele reale (sau obiective) se aseaza asupra materiei impozitabile brute, fara a se tine cont de situatia subiectului impozitului.

Impozitele personale (sau subiective), in opozitie cu cele reale, se fundamenteaza in stransa legatura cu situatia sociala a contribuabilului, promovand principiile de echitate fiscala. Aceste impozite se aseaza asupra veniturilor si asupra averii. Datoreaza impozit pe venit atat persoanele fizice, cat si cele juridice. Impozitele pe avere se instituie in stransa legatura cu dreptul de proprietate si cunosc trei forme de asezare: asupra averii propriu-zise, asupra circulatiei averii si asupra sporului de avere.

Impozitele indirecte vizeaza cheltuielile, deci se percep cu prilejul vanzarii unor bunuri si prestarii de servicii. Prin lege, calitatea de subiect al impozitului este atribuita unei alte persoane fizice sau juridice decat suportatorul acestuia.

In functie de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupeaza in: taxe de consumatie, venituri aferente monopolurilor fiscale, taxe vamale, taxe fiscale, de timbru, consulare si de inregistrare.

Taxele de consumatie au doua forme: taxe de consumatie pe produs, cunoscute sub denumirea de accize, si taxe generale asupra vanzatorilor, practicate sub forma impozitului pe cifra de afaceri bruta sau neta (TVA).

Veniturile aferente monopolurilor fiscale reprezinta diferenta intre pretul de vanzare al unor produse precizate prin lege (sare, tutun, alcool, carti de joc etc.) si costul acestora. Monopolurile fiscale pot fi depline sau partiale, dupa cum sunt asezate asupra circuitului produselor.

Taxele vamale se percep, in conditii specifice, in cazul importurilor, exporturilor sau tranzitului de marfuri.

Taxele de timbru, consulare si de inregistrare sunt prelevari facute cu ocazia unor servicii de catre institutiile de stat.

Schematic, aceasta clasificare a impozitelor se prezinta astfel:

2. Obiectul impozitarii

Din punct de vedere al acestui criteriu, impozitele sunt clasificate in:

impozite pe venit

impozite pe avere

impozite pe cheltuieli

3. Scopul urmarit prin instituirea lor

In functie de scopul lor, impozitele sunt:

impozite financiare

impozite de ordine

Impozitele financiare sunt instituite in scopul constituirii fondurilor publice.

Impozitele de ordine urmaresc influentarea comportamentului consumatorilor intr-o anumita directie. In aceasta categorie intra accizele pe tutun si bauturile alcoolice, precum si taxele vamale anti-dumping.

4. Frecventa perceperii la buget

Dupa frecventa realizarii lor, impozitele formeaza doua categorii:

impozite permanente sau ordinare

impozite incidentale sau extraordinare

Spre deosebire de impozitele ordinare, care se incaseaza periodic (de regula anual), impozitele extraordinare se instituie si se percep in mod exceptional in legatura cu aparitia unor obiecte impozabile ce se deosebesc esential de cele obisnuite.

5. Institutia care administreaza si gestioneaza impozitele

Tinand cont de diferentele de ordin administrativ dintre statele de tip federal si statele unitare, putem grupa impozitele si dupa acest criteriu.

Schematic, aceasta clasificare se prezinta astfel:

2.2. CRITERIILE UNUI SISTEM FISCAL OPTIM

Sistemul fiscal indeplineste trei functii esentiale, care sunt adesea contradictorii. Importanta relativa care le este acordata evolueza in functie de aprecierea care se face asupra capacitatii unei economii de piata de a asigura optimul in mod spontan. Dezbaterea asupra fiscalitatii optime reflecta tocmai aceasta apreciere; criteriile utilizate sunt cel mai adesea de natura conflictuala. Doua dintre ele domina dezbaterea: criteriul eficientei si criteriul echitatii.

Functiile sistemului fiscal

Sistemul fiscal asigura trei functii, destinate realizarii urmatoarelor obiective:

o functie de finantare a cheltuielilor publice, urmarind obiectivul de venit bugetar.

o functie de redistribuire a veniturilor si a patrimoniilor, in conformitate cu un obiectiv de echitate.

o functie de stabilizare a activitatii economice sau de corectie a dezechilibrelor, cu scopul obtinerii eficientei economice.

In decursul timpului, importanta relativa a acestor functii diferite a evoluat in stransa legatura cu rolul statului in viata economica. Dezbaterea asupra fundamentelor si obiectivelor impozitului isi are originea inca de la nasterea economiei politice, cand A. Smith enumera principiile sale de impozitare. Pana la inceputul secolului XX si chiar pana la criza din anii 30, aceasta dezbatere ramane centrata pe problema determinarii bazei de calcul a impozitarii. Functia sa primordiala era, la vremea aceea, de finantare a activitatii statului, redusa la indeplinirea sarcinilor sale decurgand din vechile prerogative regale; deci, obiectivul esential consta in gasirea mijlocului cel mai eficient de a acoperi cheltuielile bugetare.

Dupa criza anilor '30 si al doilea razboi mondial, sub influenta ideilor keynesiene, creste interventia statului in economie, in paralel largindu-se rolul impozitului. Instrument privilegiat de finantare a cheltuielilor publice, el devine si un instrument de politica economica si sociala, destinat sa satisfaca obiectivele de stabilizare macro-economica si de redistributie pe care le urmareste statul.

Dar aceste functii sunt mult mai controversate. Incepand cu anii 70, impozitul devine tinta atacurilor impotriva interventionalismului excesiv al statului si un element central de dezbatere, opunand principiile liberalismului celor ale interventionalismului. Aceasta opozitie traspare in analiza controverselor legate de fiecare din functiile sistemului fiscal, care trebuie sa satisfaca unele exigente, care determina criteriile care vor fi punct de pornire pentru evaluarea sa.

a) Functia de finantare a cheltuielilor publice

Nivelul prelevarilor obligatorii este in mare parte legat de suma totala a cheltuielilor publice, pentru care prelevarile sunt sursa esentiala de finantare. Dar aceasta nu reprezinta unica sursa; existenta deficitelor publice necesita recurgerea la alte mijloace de finantare, cum ar fi contractarea de datorii sau crearea de disponibilitati banesti.

Examinarea ratelor de prelevari obligatorii si a partii deficitelor publice in PIB in cadrul fiecarei tari - daca s-a tinut cont de dobanzile varsate la rambursarea datoriei - arata prelevarea totala exercitata de catre stat pentru a-si finanta cheltuielile. Rate ale prelevarilor obligatorii scazute, cum sunt de exemplu cele inregistrate in Italia si Grecia, trebuie sa fie corelate cu amploarea deficitelor lor publice.

De asemenea, trebuie sa se ia in considerare veniturile de capital care sunt de natura fiscala si care rezulta din vanzarea de catre stat a anumitor bunuri si servicii. Totusi, ele nu reprezinta decat o parte mica din resursele publice. Participarea sectorului public la economia de piata, care este la originea acestui aspect, apartine pricipiului echivalentei.

Suma totala a cheltuielilor publice raportata la PIB reflecta impartirea sarcinilor intre sectorul public si cel privat. Pentru un mare numar de bunuri si servicii, aceasta rezulta dintr-o optiune a societatii. Ecartul existent intre Statele Unite si Japonia, de pe alta parte si tarile Uniunii Europene, pe de alta parte, este o ilustrare a acestui fapt. Suma totala a cheltuielilor publice si a prelevarilor obligatorii, net mai scazuta in primele doua tari, se asociaza cu o finantare privata importanta a productiei anumitor bunuri, cum ar fi sanatatea, educatia si protectia sociala.

b) Functia de redistribuire

Se pot distinge doua reguli de echitate:

una, de consens, exprima pur si simplu faptul ca sarcina platii impozitului trebuie sa fie repartizata echitabil

cealalta, avand un caracter mai conflictual, atribuie impozitului un rol de corectare a repartizarii veniturilor primare, cu scopul de a face mai echitabil. Definirea acestei functii depinde, prin urmare, de opinia care exista despre caracterul just sau nejust al repartizarii care decurge din mecanismul pietei si a celei a drepturilor de proprietate. Aceasta apreciere se bazeaza pe o judecata de valoare pe care economistii au refuzat mult timp sa o integreze in campul lor de analiza.

c) Functia de corectare a dezechilibrelor

Impozitul este un instrument de politica economica: el poate sa joace un rol de incitare, de disusiune sau de stabilizare.

Aceasta functie este justificta de ipoteza ca functionarea spontana a pietei nu permite realizarea unui optim colectiv. De aceea, fiscalitatea poate fi utilizata pentru corectarea esecurilor inregistrate de piata, internalizand - de exemplu - efectele externe; aceasta analiza este una tip micro-economic. Ea poate, de asemenea, sa contribuie la realizarea echilibrelor globale in cadrul unei politici bugetare keynesiene; analiza efectelor sale este, in acest caz, de tip macro-economic.

Abordarea micro-economica este conforma unei viziuni libere asupra interventiei statului, care - in cadrul functiei sale de alocare - suprima obstacolele care stau in calea unei bune functionari a pietei.

Abordarea macro-economica are la baza o conceptie keynesista a politicii economice. Impozitul este una dintre variabilele bugetare pe care statul le manipuleaza, urmarind sa obtina stabilizarea conjunturala (politici fiscale destinate favorizarii cresterii economice). In functie de pozitia care se adopta, liberala sau interventionista, aceasta functie a impozitului este mai mult sau mai putin privilegiata.

Cap. 3 - SISTEMUL DE IMPUNERE

3.1. Dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere

Potrivit Constitutiei cetatenii au obligatia sa contribuie prin impozite si taxe la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impunere trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale.

In consecinta, intreaga activitate de impunere, urmarire si percepere a impozitelor, taxelor si contributiilor, consta de fapt, in aplicarea si respectarea intocmai a unor prevederi legale si orice abatere in acest sens insemnand incalcarea legii cu consecinte ce atrag raspunderea celor in cauza.

3. 2. Impunerea

a) Metode si tehnici utilizate

In practica impunerii se utilizeaza metode si tehnici diverse care difera in functie de felul impozitelor sau taxelor, de statutul juridic al platitorului si de instrumentele folosite, ceea ce face ca imprumutul sa imbrace mai multe forme.

Asa, de exemplu, agentii economici persoane juridice, identifica singuri obiectul impozabil, evalueaza baza de calcul si determina sumele de plata la buget, in cazul T.V.A., accizelor si impozitul pe profit.

In situatia in care evaluarea obiectului impozabil se face in functie de realizarile anuale, impunerea poate fi de doua feluri: provizorie - in timpul anului, si definitiva - la finele anului.

Impozitul pe profit, de exemplu, se stabileste provizoriu in timpul anului, luna de luna si se definitiveaza prin recalculare si regularizare pe baza bilantului anual. Tot asa, impozitul pe venitul persoanelor fizice se calculeaza provizoriu in timpul anului, pe masura ce sunt incasate veniturile din diferite surse globalizabile, dar se definitiveaza la final pe baza venitului anual realizat.

Privita dintr-un alt punct de vedere, impunerea poate fi individuala sau colectiva.

Ca exemplu de impunere individuala, se poate cita cea aplicata persoanelor cu activitate individuala, meseriasi, liberi profesionisti, etc. ale caror venituri sunt impuse in mod individual, pe fiecare persoana in parte. In alte situatii, cum este cazul asociatiilor familiale, impunerea castigului realizat se face pentru intreg colectivul asociat.

Tinand seama de modul in care se face evaluarea obiectului impozabil, impunerea poate fi directa, indirecta sau forfetara.

Impunerea directa se face prin evaluarea directa a obiectului impozabil de catre organul fiscal, fie prin constatarea si identificarea intregii baze de calcul, in baza verificarii nemijlocite a resurselor de informare (evidente, documente) si stabilirea, in final, de exemplu, a venitului impozabil realizat de un meserias.

O astfel de impunere se poate realiza si pe baza declararii obiectului impozabil de catre contribuabil, cum este cazul impozitului pe cladiri, a taxei asupra mijloacelor de transport, sub rezerva verificarii ulterioare a exactitatii informatiilor.

La baza impunerii se pot situa si informatii obtinute de la terti, ca, de pilda, unii chiriasi declara chiria platita cand impunerea veniturilor din inchirieri de imobile se face indirect, folosind aceasta informatie.

Tot o impunere indirecta sau forfetara se poate considera in cazul cand obiectului impozabil i se atribuie apriori o anumita valoare in functie de care se stabileste impozitul datorat, ca, de pilda, normele sau baremurile de venituri, impozit forfetar aplicat taximetristilor particulari, etc.

In functie de modul cum se insumeaza elementele de calcul, impunerea poate fi partiala sau globala. Aceste modalitati de impunere se refera, in principal, la contribuabili persoane fizice care realizeaza mai multe venituri din mai multe surse si locuri diferite. Spre exemplu, impunerea venitului din salarii si alte drepturi de personal. In cazul impunerii globale, veniturile realizate din mai multe locuri si surse de aceeasi persoana intr-o perioada de timp (luna, trimestru, an) se insumeaza si se impun global, cotele de impunereaplicandu-se la o baza de calcul cumulat.

b) Instrumentele impunerii

Aceste documente imbraca forme diferite, in functie de felurile impunerii si a metodelor practicate, de natura impozitului si de categoria platitorilor. Unul din instrumentele impunerii cel mai des intalnit este declaratia de impunere.

Declaratia de impunere poate fi initiala sau anuala.

Se intocmesc si se depun la organele financiare declaratii de impunere initiale in momentul dobandirii cladirii, terenului, a mijloacelor de transport auto, terestre si pe apa. Aceste declaratii cuprind, de regula, date cu privire la: identificarea platitorului; numele si adresa platitorului; natura bunului; elementele din care este construit bunul; zona in care se afla si alte elemente care stau la baza calcularii impozitului datorat.

Declaratiile de impunere se intocmesc de persoane juridice care completeaza aceste declaratii cu toate datele cu privire la bunurile si veniturile impozabile, la cheltuielile ocazionate de activitatea producatoare de venit si in ce masura anume realizeaza venitul singur sau cu alti membri din familie.

Din punctul de vedere al raportarii la perioada impunerii, declaratia de impunere poate fi anterioara sau ulterioara perioadei respective.

Declaratia in cazul persoanelor cu activitati individuale are caracter de declaratie anterioara. Tot ca declaratie anterioara se pot mentiona si acele declaratii pe care le depun unitatile platitoare de impozit pe profit sau de T.V.A., declaratii in care contribuabilii anunta organul fiscal cu un timp inainte cu privire la calitatea pe care o au de platitor de impozit pe profit sau T.V.A., dupa caz.

Declaratiile ulterioare pot sa imbrace forme variate. In zona impozitului pe profit si T.V.A., contribuabilul depune declaratia trimestriala pana la data de 25 ale lunii din primul trimestru exprimat cu privire la impozitul pe profit, respectiv 25 a lunii/trimestrului urmatoare cu privire la T.V.A..

c) Alte instrumente ale impunerii

Procesele verbale de verificare indeplinesc si functia de definitivare a impunerii iar in anumite cazuri si pe aceea de instiintare de plata.

Procese verbale intocmesc si organele de control ale aparatului fiscal cu ocazia verificarilor efectuate la sediul platitorului, persoane fizice sau juridice, procese verbale prin care se constata modul de indeplinire a obligatiilor fiscale. Prin aceste documente se stabilesc, cand este cazul, diferentele in plus ce trebuie varsate la buget, sub forma de impozite si taxe. In aceste situatii, aceste procese verbale indeplinesc functia de instrument al impunerii si au caracter executoriu.

In cazul procesului verbal comunicat celor in cauza, acesta tine loc si de instiintare de plata, in unele cazuri insa instiintarea de plata fiind un document separat.

Instiintarile de plata sunt anterioare termenului de plata si ele indeplinesc rolul de atentionare a platitorilor cu privire la obligatiile lor fiscale si cu privire la scadenta acestor obligatii fiscale.

Instiintarile inaintate dupa expirarea termenului de plata au rolul de amenintare a contribuabililor asupra consecintelor intarzierii cu privire la achitarea obligatiilor fiscale. O astfel de trasatura o are si ultima instiintare de plata care se inainteaza contribuabilului debitor inainte de declansarea procedurii de urmarire silita a bunurilor.

3.3. Urmarirea si perceperea impozitelor si taxelor

Perceperea impozitelor si taxelor presupune incasarea efectiva a sumelor datorate de platitor si inregistrarea lor, in ultima instanta, in conturile bugetare deschise la banca sau la trezoreria publica, atunci cand are loc si stingerea efectiva a obligatiilor fiscale. Aceasta operatie se realizeaza pe mai multe cai sau metode de percepere.

In cazul agentilor economici platitori de T.V.A., accize si impozit pe profit, se aplica metoda calcularii si varsarii directe a sumelor datorate la fiecare termen de plata, ei purtand intreaga raspundere pentru exactitatea acestor operatiuni.

In unele cazuri perceperea se face prin stopaj la sursa (retinere si varsare), cum este cazul impozitului pe salarii, cand unitatile platesc salarii si sunt obligate sa retina si sa verse impozitul pe salarii ori impozitul aplicat altor drepturi de autor, situatie in care institutiile prin care sunt realizate aceste drepturi au obligatia sa faca si impunerea si sa verse la buget impozitul in conditiile prevazute de lege.

Astfel, in toate aceste cazuri, organele de control fiscal se implica post factum, efectuand verificari cu privire la determinarea si varsarea exacta a impozitelor respective. Tot prin stopaj la sursa se percepe si impozitul pe dividende.

Alte situatii apar cand interventia organelor fiscale este mai directa si se aplica metoda impunerii si debitarii. Astfel, pentru anumite impozite si taxe, cum sunt impozitele pe veniturile meseriasilor, impozitul pe venitul agricol, impozitul pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport, impunerea se face de catre aparatul fiscal, care inscrie in roluri debitele respective si asigura si perceperea lor prin instiintari de plata si, uneori, prin incasarea directa (agenti fiscali).

O situatie aparte intalnim in cazul taxelor de timbru, cand perceperea se face ante factum, inainte de realizarea prescriptiilor respective de catre organele de drept (notariate, primarii, organe ale politiei, instante de judecata) si prin grija acestora, care poarta intreaga raspundere pentru aplicarea legii fiscale.