Riscul individual de creditare

Riscul individual de creditare

Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare. Din aceasta perspectiva, fluxul de incasari, orice credit comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate al creditorului; el este esential in activitatea bancara deoarece principala functie a unei banci o reprezinta acordarea de credite. Aprecierea justa a riscului de credit este, deci, de o importanta majora pentru banca. Fiind mai usor sa prevenim decat sa vindecam, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai imprtanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare. In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima ca probabilitatea rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, daca are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agentul economic, persoana privata, stat. Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de creditare.

[1]Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este potential purtator de castiguri; acestea se pot grupa in doua categorii: castiguri directe si castiguri indirecte.

Castigurile directe sunt imediate si, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobanda si comisionul incasat de banca. La acestea se adauga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului.

Castigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o crestere a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata. Evident, in contextul general al politicii de credit.

Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de derularea creditului in vederea deciziei de creditare si apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispozitie. Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni : o dimensiune calitativa si una cantitativa.                      Dimensiunea cantitativa a analizei creditului are la baza o serie de activitati specifice de colectare, precum si interpretare a tuturor informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri.

Analiza calitativa presupune adunarea si actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si estimarea seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plata, caracterul debitorului - dorinta sa de a face plata, capitalul - averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important. Se apreciaza ca principalele slabiciuni in aprecierea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, apreciere interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje[2] corespunzatoare a dobanzii percepute. Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente, destinatii, garantii. Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in functie de experienta, interpretarea informatiilor si simtul afacerilor de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de tratare a cererii de creditare: abordarea clasica si cea moderna. In abordarea clasica sunt evaluate si comparate doua elemente: nevoia de finantare si cererea de creditare. Nevoile de finantare pot fi pentru investitii sau pentru exploatare. Nevoile de finantare a investitiilor se caracterizeaza prin valori ridicate si caracterul punctual al cererii. Dosarul proiectului de investitii poate fi intocmit de intreprindere (client potential), de un expert sau chiar de banca. Intocmirea dosarului proiectului de investitii pentru client este varianta de preferat daca banca dispune de suficiente resurse si expertiza necesara (personal calificat). Este solutia cea mai avantajoasa deoarece asigura bancii venituri suplimentare, ocuparea specialistilor proprii in evaluari de proiecte de investitii si o baza de date omogena care permite stabilirea unui algoritm unitar de evaluare a proiectelor clientilor. Pe de o alta parte, trebuie ca banca sa clarifice de la inceput cu clientul postura in care acesta contracteaza intocmirea proiectului de investitii: este un serviciu de expertiza pe care il cumpara de la o banca si acesta nu are nici o legatura cu sansele proiectului de a fi finantat de catre banca. Faptul ca dosarul proiectului a fost intocmit de catre un serviciu specializat al bancii nu asigura si o probabilitate mai mare de acceptare a lui de finantare.

Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare previzional: sunt analizate nevoile si resursele financiare de perspectiva, brute, apoi completate cu credite bancare. Pentru acest tip de proiecte regula prudentiala ce trebuie respectata este ca banca nu trebuie niciodata sa finanteze integral (100%) proiectul de investitii al clientului. Oricat de mica procentual (si este de competenta conducerii bancii sa stabileasca o limita minima prin politica de creditare) contributia clientului sa fie efectiva si din punct de vedere financiar. In acest fel el isi asuma cu mai multa responsabilitate raspunderea pentru derularea proiectului. Nevoile de finantare a cheltuielilor curente au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse si sunt relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificand fondul de rulment sau in cadrul planului de trezorerie. Este imperios necesar ca functionarul bancii care este responsabil de relatia cu clientul respectiv sa verifice atat informatiile, cat si algoritmul care a stat la baza nevoii de finantare. Apoi bancherul poate propune un 'montaj financiar' adecvat, adica o combinatie de credite pe termen scurt care sa acopere nevoia de finantare a clientului. Cea de-a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este studiul cererii de creditare Analiza riscului asociat implica parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea, evaluarea si prevenirea riscului de creditare.

Factorii interni sunt aproape integral asociati unei conduceri defectuoase: de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului insusi (in cazul micilor intreprinderi), reprezinta un element atat de important in cadrul procesului de analiza a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat caracterul debitorului - dorinta sa de a face plati pe care le implica achitarea creditului primit. Este extrem de greu de apreciat pentru clientii noi si necesita o informatie extensiva.

Factorii externi - relativ la client - se pot grupa in factori politici, economici si bancari. Ei actioneaza asupra unei grupe intregi de clienti si, de aceea, identificarea si evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate, de catre specialisti din banca, folosind si informatii de uz intern. Bancile mici pot cumpara servicii de analiza ale institutiilor mai mari sau ale unor institute de cercetari specializate, dar, in acest caz, nu pot fi valorificate informatiile interne protejate de sectorul banca. Factorii politici au la baza o decizie politica ce are efecte sensibile asupra capacitatii de rambursare a debitorului. Ei pot imbraca diverse forme, intre care, embargoul, modificarea politicii energetice, schimbarea de regim valutar sau de politica monetara, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legati de crize - cu caracter ciclic sau sectoriale - care afecteaza pietele pe care opereaza clientul. Minimizarea expunerii bancii la risc se face, cel mai adesea, prin cresterea costului creditului (inasprirea conditiilor de creditare) si prin luarea de garantii. Este insa demn de retinut faptul ca garantiile nu sunt o protectie sigura pentru creditor. Valoarea de piata a activelor se poate diminua semnificativ si, chiar daca ea se conserva, pot exista alti creditori, privilegiati fata de banca si chiar la 125% garantie activul ramas poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor.

Abordarea traditionala are la baza proceduri relativ laborioase si prezinta o serie de limite care nu sunt usor de ignorat: majoritatea deciziilor au un caracter preponderent subiectiv, analiza informatiei este mai secventiala, procesul are o durata mai mare si un cost mai ridicat.

Abordarea moderna a analizei creditului se bazeaza pe credit scoring. Credit scoring-ul consta in evaluarea creditului pe baza de punctaj. Prin introducerea si generalizarea evaluarii pe baza de punctaj s-a urmarit realizarea unor obiective specifice, intre care:

cresterea calitatii creditelor prin formalizarea si impunerea unor norme unice de creditare;

reducerea costului evaluarii prin standardizarea procedurilor si folosirea sistemelor expert sau a unor algoritmi;

- cresterea productivitatii si satisfactiei inspectorilor prin eliminarea activitatilor de rutina, cresterea responsabilitatii lor;

- imbunatatirea performantelor procedurilor de control a creditelor, inspectorilor, unitatilor operative;

facilitarea modificarilor de strategie de creditare;

selectia clientilor in functie de calitate;

formalizarea procedurilor si minimizarea erorilor si a riscurilor de ordin subiectiv.

Exploatarea curenta a evaluarii pe baza de punctaj presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

- identificarea caracteristicilor esentiale ale dosarului de creditare; dintre acestea trebuie selectate maxim zece, datorita gradului relativ scazut de independenta (in sens statistic) a variabilelor;

ponderea caracteristicilor selectate;

(re)calcularea punctajului creditului prin insumarea punctelor atribuite;

stabilirea categoriei careia ii apartine creditul.

In faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esentiale procedurile de stabilire a baremurilor si testarea modelului.

Document online: Unificarea paneuropeana azi Document online: Economia bunastarii si rolul statului in economie - reglementarea preturilor

Esenta abordarii clasice a analizei creditului particular consta in aprecierea capacitatii de rambursare a solicitantului (si ei), astfel incat ratele de rambursat (inclusiv dobanzile) sa fie rezonabile in raport cu veniturile sale medii. De cele mai multe ori, acordarea creditului implica si constituirea unor garantii pentru eventualitatea in cazul riscului de insolvabilitate se manifesta. In cazul dosarelor particularilor, analiza nevoilor de finantare este minima, ea urmarind daca, in cazul in care exista un obiect de creditat valoarea acestuia este reala dar aceasta etapa este impusa mai ales de necesitatea verificarii garantiilor oferite, atunci cand bunul cumparat prin credit se constituie in garantie pentru creditor. Astfel, esenta procesului de analiza a creditului consta in analiza cererii de creditare. In functie de destinatia lor, creditele particulare pe termen scurt sunt credite de consum si credite personale.

Protectia se realizeaza in mod diferit, in functie de cauze; pentru cele obiective, ambientale, esentiale sunt existenta si permanenta veniturilor, precum si posibilitatea rambursarii. Ambele elemente sunt la fel de importante caci veniturile sigure, oricat de mari, nu garanteaza rambursarea; trebuie avute in vedere ansamblul obligatiilor contractate anterior, atat de banca, cat si de alte institutii financiare. Accesul la aceste informatii este aproape imposibil si banca trebuie sa se bazeze pe declaratia de incredere facuta de client. Este posibil ca veniturile acestuia sa fie grevate de obligatii de plata, cum ar fi pensia alimentara, rate de asigurari, rate de consum, etc. care diminueaza posibilitatea rambursarii. De aceea, este mai corect ca, atunci cand vorbim de venituri si marimea lor, sa avem in vedere veniturile nete, diminuate cu obligatiile certe.

In ceea ce priveste cauzele subiective, banca trebuie sa se bazeze, in primul rand, pe calitatile persoanei de contact care negociaza cu clientul si culege informatiile referitoare la el. Pentru a evita suspiciunea de subiectivism functionarii sunt extrem de prudenti in lipsa unor elemente care sa fundamenteze decizia lor. Ideal ar fi daca bancile ar constitui un fisier central al incidentelor de rambursare, dar in multe tari aceasta contravine legislatiei referitoare la protectia datelor cu caracter personal. In acest context clientii vechi (relativ) favorizati fata de cei noi pentru ca, in ceea ce ii priveste, banca dispune de datele privind functionarea contului. In Romania rau platnicii vor fi monitorizati public prin Centrala Incidentelor de Plati (CIP) operationala de la 1 decembrie 1996. CIP este un intermediar care gestioneaza, in numele BNR, informatiile bancare privind neindeplinirea la timp sau intocmai, inainte sau in timpul procesului de dcontare a instrumentelor de plata, a obligatiilor rezultate prin contract sau prin efectul legii. Informatiile prezentate sunt numite incidente de plata si sunt arhivate pe o perioada de cinci ani in Fisierul National de Incidente de Plati (FNIP) care are trei componente: Fisierul National de Cecuri (FNC), Fisierul National de Cambii (FNCb) si Fisierul National de Bilete de Ordin (FNBO). In plus, exista un Fisier National al Persoanelor cu Risc (FNPR) pentru incidente in care au fost implicate persoane fizice sau juridice. Sistemul de fisiere poate fi extins la cererea utilizatorilor sau din proprie initiativa, inclusiv pentru tratarea incidentelor cu carti de credit. Informatiile provin de la institutiile bancare si sunt accesibile utilizatorilor agreati contra unui comision, a unor speze sau a abonamentelor de consultare. Utilizatorii agreati sunt: bancile (centrale sau unitati teritoriale), sucursale BNR, Directia urmaririi riscurilor bancare si alti utilizatori.

Pentru creditele pe termen mijlociu si lung obiectul creditului il reprezinta cumpararea sau efectuarea de lucrari la bunuri imobiliare. Valoarea creditului este sensibil mai ridicata in cazul creditelor pe termen scurt. Cauzele insolvabilitatii sunt insa aceleasi cu o probabilitate de aparitie mai ridicata deoarece si creditarea este pe termen lung. Protectia este mai greu de realizat deoarece termenul mai lung sporeste incertitudinea, atat in ceea ce priveste veniturile, cat si comportamentul debitorului. Se impune, deci, solicitarea de garantii sub forma asigurarilor de viata pentru debitor cu beneficiar de asigurare banca si sub forma de ipoteci si alte forme de garantie legale. In practica regula care se aplica (formalizata sau nu in politica de creditare) este aceea ca ratele lunare nu trebuie sa depaseasca 25% din veniturile lunare ale solicitantului. Nici ea nu protejeaza perfect caci acestea pot sa nu fie veniturile nete si dupa contractarea creditului, s-ar putea (si este chiar foarte probabil) ca pana la scadenta clientul sa contracteze alte datorii care sa determine cresterea ponderii ratei de rambursat fata de veniturile nete. De aceea se stabileste, de regula, ca doar 25% pot fi suportate fara probleme si rate de rambursare relativ mai ridicate.

Lantul tratarii dosarului debuteaza deci prin intocmirea acestuia de catre personalul front office. Identificarea si evaluarea riscului se fac intr-o maniera globala si, in functie de aceasta evaluare de ansamblu, banca se angajeaza sau nu.    

Repartizarea sarcinilor intre front office si back office in abordarea clasica

In cea dea doua etapa de acordare a creditului, serviciile administrative preiau dosarul de la cele comerciale. Se trece deci de la o viziune globala asupra clientului la una operationala, a angajamentului bancar care acopera integral sau partial cererea clientului.

Cea de-a treia etapa presupune gestiune efectiva a dosarului de creditare si debuteaza printr-un transfer de responsabilitate la echipa de back office. Aceasta raspunde de derularea normala a procesului de creditare si de gestiunea evenimentelor pe parcursul perioadei de valabilitate a dosarului: deblocarea fondurilor, inregistrarea platilor, amanarea (eventuala) a scadentelor. Rationamentul evolueaza de la notiune de client la cea de scadentar: aprecierea riscului se face vis-a-vis de incadrarea sau nu in disciplina de plati stabilita initial si, deci, a posteriori, dupa constatarea unui incident la rambursare. Reactualizarea scadentelor este cel mai adesea efectuata direct de back-office si serviciile financiare ale clientului.

Gestiunea traditionala a riscului client

Aceasta modalitate de gestiune isi gaseste justificarea in costurile relativ scazute ale implementarii sale in perioade normale si in specializarea personalului. Abordarea moderna (modul activ) se bazeaza pe necesitatea interventiei inainte ca incidentul sa se produca, anticipand riscurile si deci reactualizand in permanenta situatia clientilor in functie de informatiile la zi.

Fundamentele acestui mod de tratare a dosarelor clientilor sunt urmatoarele:

riscul trebuie controlat actionand la nivelul clientului inainte ca incidentul sa aiba loc;

actiunea anticipativa a bancii trebuie sa intareasca imaginea de consilier si sustinator al clientului;

actualizarea permanenta a dosarelor confera bancii un avantaj competitiv care rezulta din cunoasterea exacta a situatiei clientului.

De fapt, banca extinde la tratamentul dosarelor particularilor modul de abordare folosit in relatia cu partenerii mari, intreprinderile. Acest fapt nu este insa posibil decat in conditiile unei informatizari integrale a procedurilor de tratament al dosarului.

Principiile pe care se bazeaza gestiunea preventiva a riscului client sunt:

existenta unui singur criteriu pentru aprecierea unei situatii riscante: riscul client (preponderent asupra riscului de nerambursare la scadenta);

folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la calitatea initiala a clientului debitor;

urmarirea imbogatirii activitatii nu sufocarea ei; sistemul de control trebuie sa fie simplu, elastic si sa permita tratamentul prin exceptie.

Cea de-a treia etapa consta in stabilirea modului de prezentare a rezultatelor. Aceasta prezentare trebuie sa se caracterizeze prin accesibilitate, rapiditate si simplicitate. Daca aceste conditii sunt intrunite, atunci produsul finit este util si contribuie la simplificarea activitatilor curente.

Etapa finala consta in reactualizarea informatiilor din bazele de date folosite de back-office.

Reactualizarea poate fi periodica sau prin exceptie, dupa cum se convine prin politica de credite. Reactualizarea trebuie sa fie coerenta si fiabila pentru ca presupune inlocuirea unor date care stau la baza unor algoritmi de calcul care fundamenteaza decizii.

Gestiunea moderna a riscului client

Din practica s-a observat ca implementarea cu succes a gestiunii preventive a riscului client depinde in mod esential de conducerea proiectului. Este foarte important ca echipa de conducere sa se implice efectiv in implementarea programului si sa adere la principiile acestuia. In baza politicii de creditare este esentiala identificarea obiectivelor strategice clare care sa asigure programului coerenta si eficienta. Riscul de tara se defineste ca fiind riscul de nerambursare generat de o insolvabilitate determinata de localizarea geografica a debitorului si nu de deteriorarea situatiei sale financiare. Nu este un risc de credit propriu-zis caci insolvabilitatea debitorului nu-i este proprie. El apare ca risc:

- specific organismelor guvernamentale, institutiilor/intreprinderilor publice, statelor debitoare;

- suplimentar pentru persoane sau agenti a caror insolvabilitate este determinata de localizarea geografica fara o deteriorare a situatiei financiare.

[3]Riscul de tara are doua dimensiuni: politica si economica.

Riscul politic sau riscul suveran este primul element al riscului de tara si exprima gradul de instabilitate politica. Aceasta poate provoca situatii de o gravitate deosebita pentru creditori, intre care:

repunerea in discutie sau renegocierea unor contracte;

limitarea sau interzicerea investitiilor straine;

limitarea sau interzicerea iesirilor de capital;

nationalizarea, cu sau fara despagubire;

refuzul de a recunoaste angajamentele guvernelor anterioare;

- Toti acesti factori pot afecta negativ rambursarea creditelor contractate si a dobanzilor aferente.

anularea datoriei externe sau suspendarea platilor etc.

Riscul economic, a doua dimensiune a riscului de tara, este generat de incapacitatea autoritatilor monetare ale tarii respective de a asigura transferul drepturilor creditorilor. Debitorul poate fi solvabil si capabil sa degaje o capacitate de rambursare suficienta dar lipsa de rezerve in devize nu permite realizarea transferului spre exterior. Cel mai adesea, insa, riscul politic, economic si de creditare propriu-zis sunt impletite, situatia economica, politica si financiara a tarii putand fi deteriorata. In acest context se impune o abordare globala a riscului de tara..Mai dezvoltate sunt doua directii de studiu: metoda indicatorilor de risc si teoria valorii firmei.

Metoda indicatorilor de risc este cea mai utilizata si se bazeaza pe metoda Delphi. Riscul de tara se determina prin parcurgerea unor etape:

- stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru a caracteriza situatia politica, economica si financiara a tarii. Drept criterii politice se folosesc stabilitatea regimului, apartenenta la o zona de conflict, rolul jucat de militari, puterea militara etc. Criteriile economice sunt structura importurilor si a exporturilor, rata economisirii, starea sectorului bancar etc. Drept criterii financiare se pot folosi: regimul valutar, serviciul datoriei externe, raportul dintre serviciul datoriei si exporturi;

interogarea expertilor asupra pertinentei acestor criterii, cerandu-le sa le ierarhizeze si noteze totodata;

ponderea criteriilor in functie de importanta lor si apoi calcularea unei note care sa indice riscul total.

In esenta, metoda este foarte asemanatoare cu credit scoring, doar ca in loc de analiza discriminatorie se foloseste interogarea expertilor.

Teoria valorii firmei are la baza evaluarea valorii economiei tarii respective prin capitalizarea unui flux de venituri resprezentat de excedentul balantei comerciale. Apoi aceasta valoare a economiei se compara cu datoria interna. Exemplu de indicator de risc de tara pe baza metodei indicatorilor de risc (dupa Coussergues, 1992) Business Environment Risk Index - BERI. A fost pus la punct in SUA unde este si publicat periodic. Punctajul se stabileste pe baza a 15 criterii, ponderate diferit, fiecare putand fi notat de la 0 la 4 puncte, in functie de risc (0 pentru risc maxim).

Tarile sunt clasificate in functie de punctajul obtinut, astfel:

40 si mai putin: riscuri inacceptabile;

41 - 55: riscuri ridicate;

56 - 69: riscuri moderate;

70 si peste: riscuri reduse.

In functie de aceasta apreciere creditorii stabilesc daca acorda sau nu creditul, precum si conditiile de creditare (garantii, termen de rambursare, rata a dobanzii). Pe piata internationala de capital adevarata valoare si cota unei tari sunt evidentiate pe pietele de euroobligatiuni, unde exista o piata secundara, cotatie la bursa.