Internationalizarea activitatii bancare

Internationalizarea activitatii bancare

Una dintre caracteristicile relatiilor financiar-monetare e internationalizarea. Aceasta caracteristica se resimte pe deplin si la nivelul segmentului bancar.

Concret, internationalizarea activitatii bancare se desfasoara pe doua planuri:

Procesul de internationalizare a activitatii bancare are anumite trasaturi distinctive. Astfel, el e un proces istoric, in sensul ca el nu e specific perioadei actuale, ci el incepe la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, dar in prezent, ritmul in care se desfasoara il face evident.

Acest aspect obliga factorul politic sa adopte masuri, fie pentru a-l tine sub control, fie datorita intereselor sa-l sustina si chiar sa-l promoveze.

A doua trasatura e faptul ca el se desfasoara cu intensitati diferite de la stat la stat. Astfel, el e deosebit de viguros in cazul bancilor americane, japoneze si vest-europene, state in care miscarea capitalului e deosebit de puternica iar institutiile de credit din aceste tari isi multiplica implantarile bancare din statele in curs de dezvoltare.

A treia trasatura ar fi ca dinamismul sau din perioada contemporana e favorizat de o serie de factori.

Tabel nr. 21 - Factori favorizanti ai internationalizarii activitatii bancare

Aceste cauze explica de ce fenomenul ce s-a desfasurat si in trecut, are o magnitudine deosebita si in zilele noastre.

Alaturi de acesti factori care au afectat economia mondiala, in ansamblul ei, la dinamica fara precedent a fenomenului isi aduc contributia si unii factori interni ce s-au manifestat doar la nivelul anumitor state.

Acesti factori explica de ce procesul se desfasoara cu intensitati diferite de la stat la stat.

Fenomenul internationalizarii bancare ii face pe unii teoreticieni sa vorbeasca de un sistem bancar international sau de o industrie bancara internationala.

Aceste denumiri sunt exagerari, ele propunandu-si sa indice dinamica deosebita a fenomenului.

Nu se poate vorbi de un sistem atata vreme cat tehnicile folosite de banci sunt diferite in functie de institutii, circuitele bancare ale fluxurilor creditelor si dobanzilor se desfasoara doar in interiorul aceleasi banci, fie ea transnationala si, in sfarsit, nu exista niste reglementari care sa stabileasca normele internationale de comportament ale bancilor, in desfasurarea operatiilor dincolo de granitele statelor sau ale modului de implantare si organizare a activitatii pe teritoriul altor state.

In ceea ce priveste termenul de industrie bancara internationala, desi mai potrivit e totusi limitat.

Este potrivit pentru ca operatiunile bancare din perioada contemporana implica o participare sporita a publicului, devenind o activitate de masa (aproape ca banca e prezenta in viata agentilor economici in mod cotidian, iar populatia apeleaza la acestea tot mai des), mijloacele tehnico-electronice si informatice pe care le presupun in prezent operatiile bancare le apropie de produsele industriale si, nu in ultimul rand, produsele si serviciile bancare au un ciclu de viata asemanator cu al marfurilor industriale.

E limitat pentru ca termenul vizeaza doar operatiunile desfasurate de banci nu si organigrama internationala a unei banci, internationalizarea bancara desfasurandu-se atat la nivelul operatiilor, dar si a retelei teritoriale a bancilor ce se extinde sub diferite forme si dincolo de granitele nationale.

In concluzie, internationalizarea bancara se defineste ca procesul de extindere a activitatii bancare dincolo de granitele nationale, de efectuare a tranzactiilor in doua sau mai multe state, ponderea operatiunilor desfasurate in moneda nationala fiind in scadere in favoarea celor straine.

Activitatea unei banci a avut si are o latura internationala intrinseca.

Trapezistii greci si argentarii romani, in antichitate, sau bancile din statele italiene desfasurau in mod curent schimbul de monede.

Dezvoltarea statelor, desfasurarea unor razboaie pentru suprematie in Evul Mediu implica o crestere a nevoilor financiare.

In multe cazuri resursele financiare ale statelor nu erau suficiente iar atunci cand ele nu se puteau acoperi prin jaf, cotropire, confiscari, cea mai la indemana tehnica era apelul la casele de banca din statele cu comert infloritor.

Bancherii venetieni sau cei fiorentini erau creditori internationali recunoscuti.

Dezvoltarea capitalismului in secolul XVI si XVII si, inerent, a comertului international, a facut ca unele state sa inregistreze deficite de balanta la ratele excedente.

Acoperirea deficitelor se facea prin circuite bancare. Dezvoltarea imperiilor coloniale a facut ca bancile din metropola sa-si infiinteze oficii in teritoriile cazute sub dominatie.

Hartiile de comert cu care se materializau creantele si cu ajutorul carora se stingeau diverse obligatii sunt exprimate in valute tot mai diferite.

Acestea sunt etape incipiente ale viitorului proces de internationalizare.

Revolutia tehnica din secolele XVIII si XIX din Europa amplifica aceste tendinte.

Lumea avea nevoie de capital, iar acesta incepe sa circule de la tara la tara.

De asemenea primele incercari de a infiinta banci pe teritoriul romanesc apartin bancilor straine, iar incercarile de a crea o banca de emisiune aveau la baza tot capital strain.

Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX marcheaza aparitia primului centru financiar international, Londra.

Bancile de depozit engleze finanteaza comertul mondial, sunt principalele creditoare ale statelor, retelele lor se intind in intregul imperiu colonial britanic.

Aceasta se considera prima etapa a procesului de internationalizare bancara.

Intrarea in cea de-a doua etapa a procesului presupune mutarea centrului financiar mondial peste Oceanul Atlantic, la New York.

A doua etapa se caracterizeaza prin faptul ca aurul monetar incepe sa-si restranga circulatia, locul lui fiind luat de cateva monede nationale, precum dolarul si lira, comertul inregistreaza cote de crestere inalte, iar implicarea bancilor in decontarea financiara e tot mai mare, relatiile de credit tot mai intinse,  are loc o segmentare a institutiilor bancare, cele puternice isi creeaza retele internationale, iar cele mici, fie falimenteaza datorita primelor, fie sunt preluate de acestea.

Restabilirea convertibilitatii principalelor valute in anul 1958 marcheaza sfarsitul celei de-a doua etape.

Infrastructura bancara internationala era deja creata, mai ramanea ca ritmul de desfasurare al procesului sa determine specialistii sa-l ia in seama, sa-l studieze si sa gaseasca efectele si perspectivele sale.

Internationalizarea sistemului bancar din ultimele patru decenii s-a desfasurat pe fondul globalizarii activitatii economice in general.

Firmele transnationale au nevoie ca bancherul care le tine conturile in tara de origine sa-le finanteze si in tarile in care se implanteaza. Implantarea bancilor dincolo de tara de origine se desfasoara dupa o anumita logica.

Corespondenta logica e zona de influenta sau criteriul vechilor imperii coloniale.

Astfel bancile britanice se implementeaza pe teritoriile tarilor din Commonwealth, cele franceze in Africa, iar cele americane in zona Pacificului, Americii Latine dar si in Europa.

Primul soc petrolier din 1974 agraveaza deficitele balantelor de plati ale multor state, pe de o parte, dar pe de alta determina, in cazul tarilor exportatoare de petrol aparitia unor excedente considerabile.

A rezultat o masa de capital ce migra dintr-un stat in altul in cautarea unor dobanzi cat mai inalte.

Multe din aceste capitaluri au fost imprumutate statelor cu deficite.

A rezultat in final un proces de intermediere bancara internationala, in care bancilor comerciale le-a revenit un rol important, ele trecandu-si de la una la alta aceste capitaluri.

Aceste capitaluri erau de regula depuse si imprumutate intre bancile mari, iar daca acestea erau si nationalizate, procesul se desfasura si mai usor intrucat aparea granita statului.

Astfel, bancile unde erau depuse aceste sume, au ocupat pozitii dominante pe piata internationala.

O alta cauza care a determinat internationalizarea a fost existenta unor sume in valuta (dolari, franci, marci si mai tarziu yeni) depuse la banci din afara statului emitent al monedei respective, adica a asa-numitelor eurovalute (eurodolari, euroyeni).

Bancile primind in depozite astfel de monede le utilizau acordand credite unor agenti economici din statul respectiv sau din alte tari.

Aceste sume in valuta scapau controlului statului de origine al valutei, dar si statului pe teritoriul careia functiona banca respectiva.

Pe de alta parte aceste credite in valuta acordate de aceste banci puteau fi contractate in conditii avantajoase pentru ca restrictiile puse de bancile centrale asupra lichiditatilor din economie, prin intermediul politicii monetare, afectau doar circulatia monedei nationale si nu a valutelor.

La fel, nici restrictiile impuse de banca centrala din tara de origine a valutei nu aveau cum sa afecteze valuta imprumutata tertilor de bancile comerciale din alte state.

Cresterea creditelor in valute si internationalizarea bancara a avut drept cauza si aplicarea unor politici restrictive de catre autoritatile monetare din alte state.

Expansiunea pietei eurovalutelor si in special a creditelor acordate in aceste monede a fost accelerata de procesul de reglementare bancara promovat de tarile dezvoltate in deceniile 6,7 si 8 ale secolului nostru.

A treia cauza a fost reglementarea bancara. Statele occidentale pentru a consolida si a da durabilitate cresterii economice au incercat sa orienteze capitalurile disponibile din economie catre investitii pe pietele de capital.

Pentru aceasta au inceput sa impuna anumite limite in ceea ce priveste creditele acordate de bancile comerciale din statul respectiv (sa le plafoneze creditele acordate), iar pe de alta parte sa stabileasca dobanzile care erau acordate de institutiile financiare si de credit la depozitele tertilor in moneda nationala.

Aceste aspecte au facut ca institutiile de credit sa-si orienteze creditele acordate in afara statului in care isi aveau sediile.

A fost posibil, acest lucru, prin expansiunea in afara granitelor nationale.

Astfel bancile si-au creat retele de unitati operative-sucursale, agentii-in afara teritoriului national prin care derulau operatiuni de creditare, utilizand resurse colectate in metropola.

Al doilea aspect al reglementarii, adica stabilirea unor dobanzi maximale la depozite a avut doua efecte:

In concluzie, procesul de reglementare are doua efecte considerabile asupra institutionalizarii bancare:

Un alt factor ce a avut influenta asupra internationalizarii bancare poate fi considerat a fi constituirea asa numitelor paradisuri financiare.

O serie de state insulare mici, au devenit refugii pentru multe banci comerciale mari, acestea creandu-si aici unitati operative de genul filialelor, sucursalelor.

Motivul pentru care bancile si-au infiintat unitati operative a fost tocmai lipsa unor reglementari in domeniul bancar.

Astfel, datorita faptului ca nu exista o legislatie bancara care sa le impuna un capital minim, lipsa unor norme de prudenta bancara, lipsa controlului statului asupra acestor activitati sau a interdictiilor pentru anumite operatii, neperceperea unor taxe si impozite pe venituri sau servicii sau a unor taxari foarte reduse au fost tot atatea motive care au determinat bancile comerciale sa-si extinda retelele teritoriale.  

Succesul centrelor financiare de acest fel a mai fost determinat si de libertatea circulatiei capitalurilor, faptul ca apar o serie de capitaluri din economia neagra, necontabilizate sau din activitati nepermise in tarile dezvoltate, fonduri ce trebuie spalate si care cautau amplasamente avantajoase.

Acesti factori explica de ce se poate vorbi de un adevarat succes al paradisurilor fiscale si considerabila lor crestere numerica la sfarsitul anilor 70 si inceputul anilor '80.

Astfel, gigantii bancari din SUA si Europa isi infiinteaza unitati operative in insulele din Caraibe, in cele situate de-a lungul tarmului Marii Britanii, in Gibraltar, Malta, Cipru.

Anii 80 si '90 caracterizati ca fiind perioada dereglementarii bancare, a dezintermedierii financiare, produc o globalizare a activitatii bancare si financiare in general.

Astfel, statele dezvoltate dar si cele in curs de dezvoltare elimina reglementarile care pana atunci limitasera intr-o anumita masura implantarile pe teritoriul national al unor banci din strainatate, se abroga legislatia restrictiva in ceea ce priveste operatiile de creditare si de colectare a depozitelor desfasurate de bancile comerciale sau cele care separau lumea bancilor de investitii de cele comerciale.

Toate acestea au determinat un nou avant al internationalizarii activitatii bancare.

La acest avant au contribuit si procesele de privatizare a bancilor. Astfel, bancile straine au cumparat pachete de actiuni si chiar pachetul de control al bancilor ce se privatizau, acestea din urma devenind niste subsidiare ale trusturilor bancare internationale.

Mai mult se adopta o legislatie permisiva in ceea ce priveste implantarea bancilor in centre financiare de traditie.

Motivul liberalizarii legislatiilor bancare a fost tocmai necesarul mare de capital al tarilor avansate dar si efectele pe care implementarea bancilor il produce in economie: cresterea populatiei ocupate, a P.I.B., efectul pe care il are implantarea asupra altor segmente economice (comunicatii, industria electronica, tehnica de calcul).

Astfel apar paradisuri bancare nereglementate la New York, Londra, Paris, Amsterdam.

Chiar daca ele presupun o anumita dimensiune a capitalului bancii implantate, lipsa anumitor norme de prudenta bancara, mai importante decat in paradisurile bancare insulare, vecinatatea sau faptul ca sunt chiar in interiorul centrelor financiare de traditie, le fac deosebit de atragatoare in conditiile in care capitalurile disponibile pot trece rapid de pe piata monetara pe cea de capital, lichiditatea lor fiind evidenta.

Corespunzator, aceasta apropiere implica si o reducere a costurilor de plasare si de tranzactionare.

Libertatea bancilor de a actiona si pe piata de capital, fie direct, fie prin firme pe care le controleaza in totalitate, face internationalizarea mai usoara.

Astfel ca, un depozit in marci constituit la o banca pariziana e utilizat pentru un credit acordat unei banci americane, in franci, aceasta utilizandu-l partial, pentru a cumpara titluri de valoare la bursele din Asia de Sud-Est, iar restul il plaseaza, cu dobanda pietei, la o banca londoneza.

Migrarea capitalurilor de la o banca la alta, transformarea lui dintr-o moneda in alta si posibilitatea plasarii lui fie pe piata monetara, fie pe cea de capital, e o operatiune frecventa pentru marile banci, care si-au deschis unitati in toate marile centre financiare din lume.

Tabel nr. 22 - Formele internationalizarii activitatii bancare

Implantarea bancilor in strainatate incepe de cele mai multe ori prin infiintarea unei reprezentante. Aceasta nu desfasoara activitati bancare in strainatate.

Ea are rolul de a asigura relatiile cu bancile din tara gazda, de a consilia firmele nationale ce functioneaza in statul respectiv in privinta activitatii efectuate, de a informa banca numai in legatura cu aspectele particulare ale sistemului bancar, cu legislatia din statul de implantare.

Cu timpul reprezentanta se transforma in agentie (sucursala) in tara de implantare.

In acest caz, noua entitate operativa desfasoara activitati bancare in numele bancii mama, dar cu respectarea normelor bancare din tara gazda.

Multe banci mari s-au implantat in tara de origine, sub forma unor agentii, motivul fiind ca ele nu au restrictii in privinta capitalului sau acesta nu trebuie sa fie la nivelul normat pentru o banca.

Implantarea poate avea loc si sub forma unei filiale, caz in care noua banca va avea personalitate juridica.

Optiunea bancii mama pentru a-si deschide pe teritoriul altui stat o filiala sau agentie e determinata de legislatia bancara din acel stat.

Astfel, daca se interzice existenta unei agentii, evident, banca se va implanta sub forma unei filiale.

In cazul filialelor, acestea vor avea acelasi regim ca si al bancilor autohtone, trebuind sa indeplineasca si sa respecte aceleasi standarde.

Este posibil ca legislatia sa impuna ca noua banca sa aiba majoritatea capitalului detinut de un cetatean al tarii gazda.

In acest caz se va opta pentru constituirea unei subsidiare bancare, caz in care chiar daca noua banca nu va apartine in totalitate bancii mama, aceasta din urma poate sa participe la stabilirea politicii subsidiarei.

Intermedierea internationala a capitalurilor consta, fie in asigurarea necesarului de capital al tarii de origine a bancii din resursele atrase din alte tari prin intermediul agentiilor sau filialelor, fie participarea la transferul unor fonduri intre doua tari, acesta fiind mijlocit de o banca dintr-o a treia tara, tranzitul fondurilor efectuandu-se prin intermediul retelei teritoriale pe care banca o are atat in tara cu deficit de resurse cat si in cea cu excedent.

Clientela bancilor ce efectueaza intermedierea e diversa, de la guverne, banci centrale, banci comerciale, firme, acestea aflandu-se atat in situatia de debitor cat si de creditor.

O particularitate a intermedierii internationale este valoarea mare a sumelor transferate de banca de la creditor la debitor, iar riscurile presupuse de transfer se impart reciproc intre banca ce executa intermedierea, debitor dar si creditor.

Concret, intermedierea apare atunci cand intr-unul dintre state se aplica politici monetare restrictive, creditul este scump, fiind avantajos 'sa importi' resurse financiare din statul in care costul creditului e scazut sau cand la nivelul statelor implicate in transfer apar intr-unul excedente ale balantei de plati, iar in celalalt deficite.

Bancile ce executa transferul castiga, in primul caz, un plus de dobanda, iar in al doilea din diferenta de curs valutar, cumpara valuta ieftina din statul cu excedent si o plaseaza scump in cel cu deficit.

Activitatea in valuta pe teritoriul national are o pondere din ce in ce mai importanta in bilantul bancilor.

Ca urmare a acestui lucru, dar si a faptului ca activitatea in valuta era un refugiu in cazurile in care banca centrala aplica o politica austera, de reducere a lichiditatilor in economie-in acest caz creditele si depozitele in valuta cresteau rapid-operatiunile valutare au inceput sa fie incluse din ce in ce mai mult in reglementarile bancare.

Concret, activitatea in valuta consta in atrageri de depozite in valuta si acordari de credite in valuta, schimbul intre doua valute. Totodata operatiunile in valuta se desfasoara in conditii ce sunt dictate inca de piata caracteristica, la Londra, indiferent de statul unde se desfasoara.

Astfel, dobanda la care se acorda creditele sau se colecteaza depozitele e London Interbank Offered Rate (LIBOR), la aceasta adaugandu-se un coeficient de bonitate, numit rating, stabilit de firme de consultanta precum: Moody's, Standard and Poor's etc.

Acest rating se acorda in functie de gestiunea si managemetul bancii, de operatiunile active si pasive ale bancii.

Activitatea din cadrul cluburilor si asociatiilor bancare internationale, are drept scop pe de o parte cooperarea intre bancile din diferite state, iar pe de alta parte, colaborarea bancilor in acordarea de credite de valori mari.

Astfel cooperarea dintre banci vizeaza aspectele tehnice, de inovare a unor produse bancare, de introducere a unora noi sau promovarea unor tehnologii moderne de efectuare a operatiunilor bancare.

In ceea ce priveste cooperarea bancilor in acordarea unor credite, elocvente sunt creditele consortiale.

Creditele consortiale au aparut la sfarsitul anilor 60 ca urmare a necesarului de resurse al firmelor transnationale americane ce investeau in Europa.

Cu timpul aria solicitantilor a crescut, firmele de stat sau particulare, guverne vor apela la acesta.

Dupa cele doua crize ale petrolului creditele consortiale vor inregistra o dinamica apreciabila. Cresterea lor a fost posibila datorita cresterii capitalurilor tarilor OPEC dar ele au avut ca efect si o crestere a datoriei externe.

Creditorii-sindicatele bancare-au inovat in domeniul acestor credite, reusind sa creeze o piata secundara a creditelor consortiale, aspect care le-a crescut lichiditatea si a dat un nou impuls acestora.

Creditele consortiale se caracterizeaza prin valori ridicate, termen mediu si lung de acordare, cu o perioada de gratie, flexibilitate, in sensul ca erau create pe principiul liniei de credit, dobanda variabila in functie de rata LIBOR, la care se adauga anumite comisioane.

Creditorii ce formau un consortiu bancar erau banci puternice din diferite state.

Ele se implicau fie in garantarea creditului respectiv, riscul disipandu-se pe fiecare banca participanta si numai pentru o parte a creditului, fie emiteau si plasau efecte de regula unor investitori ce actionau pe piata de capital.

Una din activitatile bancare, cea internationala, e foarte greu de apreciat pentru ca statisticile sunt lapidare, situatie explicabila ca urmare a dificultatilor in evaluarea si cuantificarea acestei laturi a bancilor.

Daca ar fi sa ne luam dupa afirmatia facuta de bancherii francezi, cum ca rentabilitatea institutiilor conduse de ei e datorata doar de activitatile internationale desfasurate, ar rezulta ca operatiunile bancare extranationale ar fi considerabile dar si deosebit de eficiente. Realitatile par a fi altele.

Astfel, criza datoriilor din anii '80, anularea datoriilor unor tari slab dezvoltate, falimentul unor tari precum Argentina, Mexicul, Chile sau mai recent Polonia, Coreea de Sud si celelalte state din Asia de Sud-Est, par a indica faptul ca tocmai activitatile internationale au afectat intr-o anumita masura profiturile bancilor.

De altfel in anii '80 se vorbea ca bancile comerciale isi aranjeaza bilanturile astfel incat riscurile pe care le presupune activitatea internationala sa nu sperie clientela si lumea financiara in general.

Unul dintre efectele deosebit de importante ale internationalizarii e cresterea concurentei intre banci.

Aceasta rezulta din analiza numarului fuziunilor bancare si stratificarea bancara, impartirea lumii bancilor in doua categorii.

Pe de o parte bancile mari cu retea operativa dincolo de granitele tarii si, pe de alta parte, bancile mici care supravietuiesc fie datorita interesului statului pentru ele, fie datorita reglementarilor din aceste state, ce nu privesc cu ochi prea buni implantarea trusturilor bancare internationale.

Rezultatele concurentei de pe piata bancara internationala sunt fuziunile dintre marile banci.

'The Economist' aprecia ca lumea bancara a fost cuprinsa de febra fuziunilor iar actorii sunt de prima mana.

Astfel Mitsubishi Bank fuzioneaza cu Bank of Tokio, formand Bank of Tokio-Mitsubishi si urca pe locul II in topul mondial, Chemical Bank cu Chase Manhattan Corp. si urca pe locul IV mondial formand Chase Manhattan Corp., holdingul britanic HSBC cumpara puternica banca braziliana Banca Bamerindus si 20% din grupul financiar Serafin din Mexic pentru a-si consolida pozitia de leader.

Motivele pentru care bancile fuzioneaza sunt datorate ambitiei de a deveni leaderi in top, controland lumea finantelor, dar si datorita concurentei acerbe din domeniu, urmare a inflatiei de banci din tarile avansate in raport cu resursele economice limitate dar si a concurentei din afara sistemului bancar a fondurilor mutuale ce ofera profituri superioare investitorilor sau a societatilor transnationale care ofera gratis credit filialelor.

Teoretic, fuziunea a doua banci determina reducerea costurilor unei banci, dar poate insemna si o completare a activitatii bancilor ce fuzioneaza.

Dar fuziunile determina si o serie de noi probleme. Astfel ea poate sa determine o crestere a birocratiei, un management mai putin riguros, dar si probleme cu organele de supraveghere ce nu privesc cu ochi buni nasterea noilor giganti.

Un alt efect ce rezulta de altfel si din concentrarea bancara la care asistam e inovatia rapida in acest domeniu.

Astfel sunt create rapid noi produse si servicii bancare care au o durata scurta de viata, in locul lor aparand alte produse mult mai sofisticate.

Consecintele inovatiei in domeniul bancar sunt: cresterea productivitatii ca urmare a reducerii personalului,  cresterea operatiunilor procesate si costurile din ce in ce mai mari pe care le presupune inovarea.

Dar cresterea costurilor e deosebit de periculoasa pentru ca daca veniturile provenite din inovare nu vor fi suficient de mari, bancile vor intra in zona de pierdere, de unde pana la a-si inchide portile mai e doar putin.

Dar internationalizarea a fost determinata si de goana bancilor dupa profit in conditiile reducerii riscurilor, ori creditul traditional e deosebit de riscant si are o lichiditate tot mai scazuta.

Resursele colectate de banci vizeaza din ce in ce mai mult termenele scurte si conditii de fructificare similare pietelor de capital.

Ca atare bancile confruntate cu resurse plasate doar pe termen scurt vor dezvolta circuite care le aduc castiguri rapide si au lichiditate inalta.

Altfel spus, bancile isi utilizeaza mai putin resursele in creditul bancar traditional, orientandu-se catre pietele de capital, plasand resurse in obligatiuni, titluri ce aduc castiguri mari si lichiditate rapida.

Asistam la transformarea bancilor din intermediar in simplu investitor pe piata internationala de capital, acesta fiind procesul de dezintermediere bancara.