Evolutia sistemului bancar romanesc

Evolutia sistemului bancar romanesc

Si pe teritoriul romanesc practica bancara isi are originea tot in Antichitate,

fapt afirmat prin descoperirea in zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, intre anii 1786-1855, a circa 50 de tablite cerate, din care 25 s-au pastrat si au fost publicate integral in anul 1873, la Berlin in opera Corpus Inscriptiorum Latinarum[1].

Cea de-a 13-a tablita cerata, reprodusa in pagina 951, in volumul al III-lea al lucrarii lui Theodor Mommsen, contine contractul  pentru constituirea unei societati bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situata in apropiere de Alburnus Maior .

Sintagma "societas dinastariae" este o combinatie latino-greaca. Cuvantul grec "danistes" este echivalentul termenului latin "argentarius". Asadar, este vorba de so societate de bancheri, care practica imprumuturi cu bobanda.

Aporturile asociatilor la capitalul social constau in numerar. Desi aporturile erau inegale, contractul prevede ca, atat castigul, cat si eventuala pierdere se vor imparti egal intre asociati. Profitul societatii rezulta din dobanda perceputa pentru sumele imprumutate: se practica o dobanda de 1 %.

In Tarile Romane, prima institutie de tip bancar a aparut in primul deceniu al secolului al XIX-lea in Bucuresti. Apar apoi in anul 1857, la Iasi, Banca Nationala a Moldovei, si, in 1866, Banca Nationala in Bucuresti. Prima tentativa de constituire a bancii nationale a partinut principelui Grigore Alexandru Ghica. Desi supravegheata de stat, dupa mai putin de un an de la primele operatiuni, banca a dat faliment.

Cea de-a doua banca fost autorizata sa functioneze ca filiala a Bancii Imperiale Otomane din Constantinopol, fara nici un control sau participare al beneficii in favoarea guvernului.

Banca Nationala a Romaniei a fost infiintata ca banca centrala in anul 1880 dupa modelul bancii centrale a Belgiei. In dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finantelor, Ioan Campineanu, s-a opus participarii capitalului strain la constituirea Bancii Nationale. Capitalul bancii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscritie publica, iar 10 milioane, depuse de stat.

La fel ca si in zilele noastre, in primul deceniu de activitate bancara, banca centrala apela in fiecare an la credite externe, desi nu exista nici FMI, nici Banca Mondiala. La inceputul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacitatii de plata datorita crizei economice si a acumularii datoriei externe si a recurs la solutia privatizarii bancilor, adica la vanzarea actiunilor statului din capitalul Bancii Nationale. Banii incasati din privatizare s-au topit rapid astfel incat guvernatorul a cerut Bancii Nationale un nou imprumut.

Anul 1907 s-a desfasurat sub puternica influenta a doua crize deosebite: criza monetara internationala pornita din Statele Unite ale Americii si criza agrara sociala din tara, datorita rascoalelor taranesti.

In aceeasi perioada, numeroase banci noi cu capital romanesc isi incep operatiunile in judete si in capitala. Daca in anul 1900, existau 27 de banci, in 1913, numarul bancilor a crescut la 197. Acest fenomen de nefireasca proliferarre a condus Banca Mondiala, in anul 1912, la concluzia ca, in viitor, inmultirea bancilor ar trebuii sa se faca "numai dupa o cerere serioasa din care s-ar constata necesitatea reala a infiintarii unei noi banci". Pe de alta parte, "bancile ar trebui sa acorde credite numai afacerilor serioase si sanatoase nu pentru a se intrebunta banii spre a produce dobanzi".

In Transilvania,primele institutii de credit apar in deceniile patru si cinci ale secolului al 19-lea.Acestea functioneaza in Arad,Sibiu,Brasov,ca sucursale ale unor puternice banci din Viena si Budapesta.Sistemul bancar din Transilvania era subordonat sistemului bancar austro-ungar.[4]

In luna octombrie 1916, Tezaurul Bancii Nationale se muta, impreuna cu guvernul, la Iasi. Consiliul de Ministri hotaraste mutarea provizorie a sediului Bancii Nationale la Iasi si acorda Consiliului general al B.N.R aprobarea pentru stramutarea tezaurului in orice alta parte cand va crede necesar. Astfel, datorita razboiului, tezaurul Bancii Nationale a Romaniei a ajuns la 21 decembrie 1916la Moscova si depus la Kremlin.

In iulie-august 1917, cu autorizatia guvernului, depozitul de valori si efecte a fost preddat, pe baza de protocol, aceluiaisi tezaur rus de la Kremlin.

La 3 decembrie 1919, prin asocierea unui numar de 17 mari banci s-a marcat un progres important al activitatii bancare, prin eviatarea manipularii numeralului si reducerea costurilor serviciilor. Mai mult de jumatate din rulajul total L Casei de Compensatiuni era reprezentat de patru mari banci: Marmorosch, Blank & Co, Banca de Credit Roman, Banca Comerciala Romana si Banca Romaneasca .

In perioada 1925-1928, fondurile banesti marcheaza o tendinta de crestere continua ce duce implicit la cresterea dobanzilor. Consecinta este scaderea solvabilitatiidebitelor bancilor, marcata de cresterea numarului falimentelor.

Intervine Programul, elaborat de guvern, pentru stabilizarea monetara si dezvoltarea economica. Urmat in 1929 de adopatrea Legii stabilizarii. Se incearca si atragerea capitalului strain privat pentru investitii in Romania. Toate eforturile au fost zadarnice, Romania se confrunta in perioada 1929-1933 cu o putenica criza economica ce reprezinta un seism puternic pentru activitatea sistemului bancar romanesc. Efectele au fost resimtite de bancile populare, micile banci comerciale, precum si marile banci; printre care au falimentat si Banca Generala a Tarii Romanesti, Banca Marmorosch, Blank & Co.

Consolidarea sistemului bancar si insanatosire activitatii bancare s-a realizat prin Legea asanarii datoriilor agricole si urbane din 1934; Legea pentru organizarea si reglementarea comertului de banca din acelasi an; Legea pentru inlesnirea si refacerea creditului din anul 1935.

In tot timpul angajarii Romaniei in razboi alaturi de Germania, Banca Nationala a depus eforturi pentru a crea conditiile unei activitati bancare sanatoase si pentru limitarea efectelor acapararii economiei romanesti de catre concernele germane.

Prin Legea nr. 1056 din 1946, Banca Nationala a Romaniei a fost abilitata sa asigure dirijarea si controlul tuturor bancilor, publice sau private.

Prin decretul Prezidiului Marii Adunari Nationale a R.PR. nr. 197/1948 au fost dizolvate de plin, intreprinderile bancare si institutiile de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat. Au fost exceptate Banca Nationala a Romaniei, Casa de Economii si Cecuri Postale, Casa de Depuneri si Consemnatiuni, precum si intreprinderile bancare si institutiile de credit infiintate printr-o conventie speciala intre Statul roman si un stat strain.

Alaturi de Banca Nationala, activitatea bancara era realizata si de bancile specializate: Banca Romana de Comert Exterior, Banca pentru Agricultura si Industrie Alimentara si Banca de Investitii, toate subordonate Consiliului de Ministri.

Incepand cu anul 1946 si in perioada care a urmat pana in 1990,asistam la un proces de lichidare a sistemului bancar clasic,de transformari structurale sifunctionale,prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce trebuia sa raspunda comandamentelor de tip socialist , super-centralizata.Nu se poate vorbi in aceasta perioada de un sistem bancar care sa poata promova o strategie monetara si de credit in nume propriu,ci de un sistem fara coloana vertebrala.[6]

Dupa Revolutie a fost aprobat noul Statut al Bancii Nationale a Romaniei prin Legea nr. 34/1991. Acesta a fost abrogat prin Legea nr. 101/1998 care a abrogat actualul Statut al Bancii Nationale a Romaniei, in vigoare din iulie 1998.