Contractele consensuale: Vanzarea

Contractele consensuale se formeaza prin simplul acord de vointa al partilor, reprezentand forma cea mai evoluata pe care a cunoscut tehnica de creare a obligatiilor in dreptul roman. Ele constituie un exemplu de subiectivizare a actelor juridice. Aceasta evolutie caracterizeaza si alte institutii juridice, incat in epoca lui Justinian drepturile subiective, fie personale, fie reale, sunt efecte ale simplei de manifestari de vointa.

De altel, in dreptul postclasic, cuvantul "contractus" are intelesul de conventie destinata sa creeze obligatiuni.

Contractele consensuale sunt: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

1. Vanzarea

Vanzarea este contractul prin care o parte, numita vanzator, se obliga sa transmita posesiunea linistita a unui lucru celeilalte parti, numita cumparator, in schimbul pretului, pe care cumparatorul se obliga a-l plati.

A. Formele vanzarii

In evolutia dreptului roman se cunosc trei forme distincte prin care s-a infaptuit operatiunea juridica a vanzarii.

La origine, operatiunea vanzarii s-a realizat prin mancipatiune. Intr-un stadiu mai evoluat, dar tot in epoca veche, aceasta operatiune s-a realizat prin doua stipulatiuni distincte. La sfarsitul Republicii operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat prin contractul consensual, adica prin simplul acord de vointa al partilor.

La vanzarea realizata prin mancipatiune, formarea actului coincidea cu executarea sa, aceasta intrucat transmiterea lucrului si plata pretului erau conditii de forma ale mancipatiunii. Ca atare, mancipatiunea se forma valabil numai daca cumparatorul platea pretul in momentul incheierii actului.

Vanzarea prin doua stipulatiuni a aparut odata cu dezvoltarea comertului, din necesitatea de a se delimita formarea actului vanzarii de executarea obligatiilor ce decurg din acest act.

Aceasta distinctie oferea cumparatorului posibilitatea de a plati pretul la un alt moment decat cel al formarii vanzarii.

S-a recurs la realizarea vanzarii prin doua stipulatiuni:

prima stipulatiunea avea ca obiect crearea obligatiei vanzatorului de a preda lucrul;

a doua stipulatiune avea ca obiect crearea obligatiei cumparatorului de a plati pretul.

Dovada ca obligatia vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni este faptul ca in dreptul roman evoluat contractul prin care se realiza operatia juridica a vanzarii a fost denumit emptio-venditio (vanzare-cumparare).

Vanzarea consensuala a rezultat din contopirea celor doua stipulatiuni intr-un singur contract, si anume in contractul de vanzare. Astfel ca simpla conventie genera obligatii atat pentru vanzator, cat si pentru cumparator.

In textele lui Cicero se afla o lista a actiunilor de buna credinta, lista pe care figura actio emptio si actio venditio, actiuni prin care era sanctionata vanzarea consensuala.

B. Elementele vanzarii

Contractul de vanzare presupune intrunirea a trei elemente:

consimtamantul;

obiectul;

pretul.

a) Primul element al vanzarii era consimtamantul. Gaius afirma ca vanzarea consensuala presupune consimtamnantul partilor cu privire la obiect si la pret.

De regula, contractul lua nastere in momentul realizarii consimtamantului partilor, exceptie facand situatiile in care partile conditionau formarea contractului de vanzare de intocmirea anumitor forme. In asemenea cazuri, in mod exceptional, contractul de vanzare lua nastere in momentul intocmirii acelor forme. Astfel in vremea lui Justinian, daca partile se intelegeau sa redacteze un inscris (venditio cum scriuptura), contractul se forma numai in momentul redactarii acelui inscris. Pana la redactarea acelui inscris oricare dintre parti avea dreptul sa renunte la promisiunea facuta.

b) Al doilea element al vanzarii era obiectul.

Obiectul vanzarii era un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal, adica puteau fi vandute atat drepturile subiective, cat si lucrurile corporale. Altfel spus, puteau fi vandute atat drepturile reale, cat si drepturile de creanta. Vanzarea purta asupra unor lucruri prezente, dar putea avea ca obiect si bunuri viitoare (emptio rei sperate), ca de exemplu, vanzarea unei recolte viitoare. Romanii au admis chiar si vanzarea sperantei, adica speranta ca se va dobandi un anumit lucru. In acest sens, se mentioneaza, cu titlu de exemplu, in jurisprudenta romana cazul incheierii unui contract de vanzare ce avea ca obiect pestele pe care il va prinde pescarul.

c) Al treilea element al vanzarii era pretul.

Pretul consta dintr-o suma de bani pe care cumparatorul trebuia sa o plateasca vanzatorului.

Pretul trebuia sa indeplineasca anumite conditii, si anume:

sa fie in pecunia numerata, in sensul ca el consta dintr-o suma de bani si nu din alt lucru. Daca ar fi constat dintr-un alt lucru, nu s-ar fi putut realiza distinctia dintre contractul de schimb si cel de vanzare.

verum, adica sa fie real. Nu se admitea vanzarea cu un pret simulat sau fictiv, deoarece, in acest caz, in spatele formei juridice a vanzarii s-ar fi ascuns operatiunea juridica a donatiei.

certum, adica sa fie determinat sau cel putin determinabil;

iustum, adica sa fie echitabil. Inca din vremea lui Diocletian s-a introdus sistemul fixarii unor limite sub care preturile nu puteau cobori. Se considera ca un pret nu este echitabil cand reprezenta mai putin de jumatate din valoarea comerciala a lucrului.

C. Efectele vanzarii

Vanzarea consensuala produce efecte proprii, efecte ce constau din obligatiile partilor. Aceste obligatii sunt bilaterale si de buna credinta.

In dreptul roman, vanzarea nu era translativa de proprietate, ca in dreptul modern, era numai generatoare de obligatiuni, obligatiuni ce urmau a se executa dupa incheierea contractului, prin acte ulterioare si distincte.

Vanzatorul avea obligatiile de a pastra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si de a garanta pentru viciile lucrului.

Cumparatorul avea obligatia de a plati pretul si, eventual, obligatia de a plati dobanzi.

C. 1. Obligatiile vanzatorului

a) Obligatia vanzatorului de a pastra lucrul decurge din faptul ca in intervalul de timp cuprins intre incheierea contractului si predarea efectiva a, lucrului, acel lucru trebuia pastrat de catre vanzator potrivit exigentelor ce decurg din culpa levis in abstracto. Daca in acel interval de timp lucrul pierea fara vina vanzatorului, riscurile vanzarii reveneau cumparatorului, potrivit principiului emptoris est periculum (riscurile in vanzare sunt pentru cumparator). Aceasta insemna ca, in ipoteza pieirii lucrului fara vina vanzatorului, cumparatorul avea obligatia sa plateasca pretul. Aceasta solutie denota o anumita inconsecventa din partea romanilor, caci tot ei au consacrat principiul conform caruia lucrul piere intotdeauna pentru proprietar - res perit domino. Or, in cazul nostru, avand in vedere ca vanzarea romana nu era translativa de proprietate, vanzatorul, fiind proprietar, nu ar mai fi rebuit sa primeasca plata.

Iata de ce romanii au admis anumite exceptii de la regula potrivit careia riscurile sunt ale cumparatorului.

Prima exceptie era in cazul vanzarii sub conditie suspensiva, cand lucrul pierea inainte de indeplinirea conditiei. Intr-un asemenea caz, cumparatorul nu mai platea pretul, iar vanzatorul suporta riscurile.

A doua exceptie era atunci cand vanzarea avea ca obiect lucruri de gen. Stim din temele anterioare ca la romani se aplica principiul conform caruia genera non pereunt, cu intelesul ca lucrurile de gen nu pier. Si in acest caz riscurile vor fi tot ale vanzatorului.

A treia exceptie era atunci cand prin contractul incheiat vanzatorul isi asuma riscurile, chiar daca lucrul era individual determinat si pierea, vanzatorul nu putea pretinde pretul.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

b) Obligatia vanzatorului de a preda lucrul consta in aceea ca vanzatorul trebuia sa transmita cumparatorului posesiunea linistita a lucrului, adica acea posesiune care sa asigure toate avantajele proprietatii, in sensul ca debitorul lucrului avea la dispozitie toate mijloacele juridice prin care se apara cu succes de toate pretentiile tertilor.

Intr-un text al jurisconsultului clasic Paul se mentiona ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea lucrului si sa se abtina de la orice dol. Ca urmare, ori de cate ori era proprietar al lucrului, vanzatorul avea obligatia sa transmita proprietatea, caci altfel comitea un dol, in sensul ca transmitea mai putin decat avea.

c) Obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune

Cumparatorul este evins, adica este deposedat de lucrul cumparat, atunci cand este chemat in justitie de un tert ce dovedeste ca este adevaratul proprietar. Intr-o asemenea situatie, cumparatorul se intoarce impotriva vanzatorului, cerand sa fie despagubit.

Obligatia vanzatorului de a garanta pentru evictiune a evoluat in functie de formele prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii. Aceasta obligatie a fost diferita dupa cum vanzarea s-a realizat prin mancipatiune, prin stipulatiune sau prin intermediul contractului consensual de vanzare.

Atunci cand vanzarea se realiza prin mancipatiune, daca cumparatorul era evins, avea impotriva vanzatorului actio auctoritatis, care era o actiune la dublu, adica o actiune prin care cumparatorul evins obtinea dublul pretului platit. Actio auctoritatis era data pe taram delictual, plecandu-se de la conceptia ca acela care transmite cu titlu de proprietate un lucru ce nu ii apartine comite un delict, deci este un delincvent, care trebuie sa plateasca dublul pretului.

Atunci cand vanzarea era realizata prin doua stipulatiuni distincte, obligatia vanzatorului de a raspunde pentru evictiune lua nastere dintr-o a treia stipulatiune. Astfel, daca vanzarea avea ca obiect un lucru mancipii, vanzatorul se obliga prin stipulatiunea speciala pentru evictiune sa plateasca dublul pretului ce l-a primit. Daca insa obiectul vanzarii era un lucru nec mancipii vanzatorul se obliga prin stipulatiunea speciala pentru evictiune sa plateasca numai pretul ce l-a primit.

Atunci cand vanzarea se realiza prin intermediul contractului consensual de vanzare, initial, era necesar sa se incheie alaturi de contractul de vanzare o stipulatiune speciala prin care se garanta pentru evictiune. Intrucat aceste stipulatiuni speciale pentru evictiune erau obligatorii, daca nu s-ar fi incheiat in momentul formarii contractului, cumparatorul il putea sili pe vanzator sa o incheie prin actio empti (actiunea cumparatorului). Treptat, intr-un stadiu mai avansat, aceste stipulatiuni au devenit presupuse (subintelese), adica erau considerate incheiate chiar daca, in fapt, nu se incheiau. De vreme ce nu mai era necesara stipulatiunea speciala, obligatia vanzatorului de  garanta pentru evictiune a devenit un efect firesc al contractului de vanzare.

d) Obligatia de garantie pentru vicii

In privinta obligatiei vanzatorului de a garanta pentru viciile lucrului transmis, trebuia sa se faca distinctia intre regimul acestei obligatii pana la realizarea vanzarii consensuale si dupa realizarea vanzarii consensuale.

Prin vicii ale lucrului se inteleg acele defecte ce fac lucrul impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micsoreaza valoarea.

La origine, atunci cand vanzarea se realiza prin mancipatiune, vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru vicii numai atunci cand obiectul vanzarii consta dintr-o suprafata de teren, dar si atunci numai in doua cazuri. Prima situatie putea apare in practica atunci cand vanzatorul transmitea o suprafata mai mica decat cea declarata, iar a doua atunci cand vanzatorul declara ca terenul este liber de orice sarcini, pe cand, in realitate, acel teren era grevat cu ipoteci ori servituti.

In situatia in care vanzarea se realiza prin doua stipulatiuni, obligatia vanzatorului de a garanta pentru vicii lua nastere dintr-o stipulatiune speciala pentru vicii.

Dupa aparitia vanzarii consensuale trebuie sa distingem intre sistemul dreptului civil si sistemul introdus de edilii curuli.

In conformitate cu dreptul civil, vanzatorul raspundea pentru vicii numai atunci cand atribuia lucrului calitati pe care nu le avea, precum si atunci cand era de rea credinta, adica atunci cand cunostea efectele lucrului, dar nu le declara. In celelalte cazuri, obligatia raspunderii pentru vicii izvora numai dintr-o stipulatiune speciala care trebuia alaturata contractului de vanzare, iar daca nu se incheia o asemenea stipulatiune, vanzatorul nu avea obligatia de a garanta pentru vicii. Acest sistem s-a dovedit a fi imperfect, mai ales pentru vanzarile incheiate in targuri, cand, datorita rapiditatii actiunilor de vanzare, cumparatorul nu putea verifica viciile lucrului.

Datorita acestui fapt, edilii curuli, adica magistratii care supravegheau operatiunile comerciale in targuri, au creat doua actiuni speciale: actio redhibitoria (actiunea de restituire) si actio quanti minoris (actiunea la mai putin).

Prin actio redhibitoria, cumparatorul care constata ca lucrul prezinta anumite defecte, putea obtine desfiintarea contractului cu restituirea reciproca a prestatiilor. Dar nici acest sistem nu era perfect, deoarece, in unele cazuri, lucrul prezenta anumite defecte, iar cumparatorul avea nevoie de acel lucru.

Iata de ce a fost creata o noua actiune, denumita actio quanti minoris. Prin aceasta actiune, cumparatorul care constata ca lucrul prezinta unele defecte mai usoare, putea obtine diferenta dintre pretul pe care l-a platit efectiv si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut ca lucrul prezinta acele defecte. Acest sistem creat de edilii curuli, pentru solutionarea litigiilor din targuri si piete, a fost generalizat de catre Justinian, in sensul ca cele doua actiuni erau puse la indemana cumparatorului, indiferent de locul in care vanzarea a fost incheiata.

C. 2. Obligatiile cumparatorului

a) Cumparatorul are, in primul rand, obligatia de a plati pretul, dar el nu putea fi constrans sa plateasca inainte de a i se fi predat lucrul, deoarece obligatiile decurgand din contractul de vanzare sunt guvernate de principiul simultaneitatii.

b) Cumparatorul, in cazul in care nu plateste pretul, cu toate ca lucrul i s-a predat, are obligatia de a plati dobanzi.

c) In situatia in care vanzatorul ii ofera lucrul, dar cumparatoruil refuza sa-l primeasca si trebuie facute cheltuieli pentru pastrarea acelui lucru, cumparatorul va fi obligat sa plateasca acele cheltuieli.

2. Locatiunea

Locatiunea este contractul prin care o parte se obliga sa procure folosinta unui lucru sau isi ofera serviciile sale ori se obliga sa execute o lucrare determinata, in schimbul unui pret, pe care cealalta parte se obliga sa-l plateasca.

Din aceasta definitie rezulta ca locatiunea putea fi de trei tipuri:

Primul tip de contract de locatiune este locatio rei (locatiunea unui lucru), care consta in transmiterea folosintei unui lucru mobil (spre exemplu, un sclav) sau imobil (spre exemplu, o casa sau un teren) de catre proprietarul sau unei persoane, in schimbul pretului pe care aceasta din urma se obliga a-l plati.

Locatiunea unei case sau a unui lucru mobil poarta astazi numele de inchiriere.

Locatiunea unei suprafete de pamant poarta, in dreptul modern, denumirea de arendare.

Deci, in dreptul modern, din locatio rei s-au desprins mai multe contracte cu finalitati distincte: contractul de inchiriere si contractul de arendare.

Al doilea tip de contract de locatiune este locatio operarum (locatiunea de servicii). Locatio operarum este contractul prin care un om liber  isi ofera serviciile sale. Asa este, spre exemplu, cazul unui lucrator care se obliga sa munceasca intr-o mina pentru patronul sau in schimbul unei sume de bani.

Al treilea tip de locatiune este locatio operis faciendi (locatiunea pentru executarea unei lucrari), adica contractul prin care o persoana se obliga sa execute o anumita lucrare in schimbul unui pret (spre exemplu, construirea unei case de catre intreprinzator clientului sau). Locatio operis faciendi este ceea ce astazi denumim antrepriza sau contract de antrepriza.

Terminologie

Pentru a desemna partile in contractul de locatiune, romanii, spre deosebire de moderni, utilizau in operatiunile juridice aratate mai sus o terminologie unitara. Astfel, prin cuvantul "locator"  era desmnat cel care lua initiativa contractului de locatiune, adica:

proprietarul care isi inchiriaza casa, sclavul sau mosia (locatio rei);

lucratorul care isi ofera serviciile (locatio operarum);

clientul unui intreprinzator, adica proprietarul unui teren, care se intelege cu o persoana, numita intreprinzator, pentru ca sa ii zideasca o casa pe terenul sau (locatio operis faciendi).

Romanii desemenau prin cuvantul "conductor" cealalta parte a contractului de locatiune, adica:

pe cel care ia cu chirie o casa, un sclav sau o mosie (locatio rei);

pe patronul care il angajeaza pe lucrator (locatio operarum);

pe intreprinzatorul care se obliga sa execute o anumita lucrare (locatio operis faciendi).

Observam ca fizionomia celor trei forme ale locatiunii nu este intrutotul simetrica. Astfel, la locatio rei si la locatio operarum, pretul este platit de catre conductor, pe cand la locatio operis faciendi pretul este platit de catre locator. Iata de ce este necesara prezentarea distincta a celor trei forme ale locatiunii.

A. Locatio rei

Locatiunea unui lucru, ca si celelalte tipuri de locatiune, s-a realizat in forma contractului consensual inca de la inceputul secolului I i. e. n., cand actio locati si actio conducti figurau pe lista actiunilor de buna credinta intocmita de Cicero.

La inceput, operatiunea juridica a locatiunii s-a realizat prin doua stipulatiuni.

Cel mai vechi tip de locatiune este locatio rei si avea ca obiect inchirierea unui sclav. Apoi, in secolul al II-lea i. e. n., in conditiile crizei de locuinte de la Roma, apare o noua aplicatiune a locatiunii unui lucru, sub forma inchirierii unei case.

Aceste doua forma ale locatiunii s-au realizat, la origine, prin intermediul a doua stipulatiuni.

Ultima aplicatie a locatiunii unui lucru s-a realizat in secolul I i. e. n. sub forma arendarii unei mosii. Aceasta s-a realizat de la inceput printr-un act consensual.

A. 1. Elementele locatiunii unui lucru sunt:

consimtamantul;

obiectul;

pretul.

a) Un prim element al locatiunii unui lucru este consimtamantul partilor cu privire la lucrul dat in chirie si la pret.

b) Al doilea element este obiectul, care consta dintr-un lucru mobil sau imobil. Astfel, locatio rei poate avea ca obiect o casa, un teren, un sclav sau un animal. Constatam ca serviciile sclavului fac obiectul lui locatio rei si nu a lui locatio operarum, intrucat sclavul este un lucru si nu presteaza servicii ca parte in contract, ci ca obiect al contractului.

c) Cel de-al treilea element este pretul (merces). Pretul trebuia sa fie certum, verum si sa constea dintr-o suma de bani. Spre sfarsitul epocii clasice, in cazul colonilor partiari, s-a admis ca pretul locatiunii sa constea intr-o parte din recolta si nu in bani (locatio partiaria).

A. 2. Efecte

Locatiunea, ca orice contract bilateral, genereaza obligatii pentru ambele parti, obligatii sanctionate prin doua actiuni de buna credinta: actio locati si actio conducti.

A. 2. 1. Obligatiile locatorului sunt:

a)      de a transmite lucrul (praestare rem) prin intermediul traditiunii. Conductor va dobandi numai titlul de detentor, calitate in care nu are mijloace proprii de aparare, trebuind sa se adreseze proprietarului, adica locatorului, pentru ca acesta sa ii asigure protectia.

b) de a garanta pentru evictiune. Aceasta obligatia a lui locator corespunde dreptului lui conductor de a se bucura de libera folosinta a lucrului. Daca insa conductor nu poate folosi lucrul inchiriat potrivit  conventiei, are dreptul de a intenta impotriva lui locator actio conducti, pentru a obtine despagubiri. Cu toate acestea, locatorul, ramanand proprietarul lucrului, poate dispune cum vrea de lucrul sau. El poate instraina lucrul, iar daca in contractul de vanzare nu se prevede respectarea locatiunii, conductor (spre exemplu, chiriasul) ramane la dispozitia cumparatorului. Rezulta ca, intr-o asemenea situatie, conductor este lasat fara aparare in fata lui locator.

A. 2. 2. Obligatiile lui conductor  sunt:

de a plati pretul (merces) pentru lucrul primit in folosinta;

de a restitui acel lucru la stingerea locatiunii, obligatie sanctionata prin actio locati, pusa la dispozitia lui locator;

In legatura cu aceste obligatii, trebuie sa avem in vedere ca in materia locatiunii riscurile apartin locatorului. Astfel, daca lucrul nu ajunge in stapanirea efectiva a lui conductor, chiar si fara vina lui locator, acesta din urma nu mai are dreptul la pret. Spre exemplu, daca arendasul nu poate exploata pamantul datorita unei inundatii sau chiriasul nu poate folosi locuinta datorita unui incendiu, proprietarul nu are dreptul de a intenta actio locati impotriva lui conductor, in scopul obtinerii pretului. Conductor trebuie sa restituie lucrul pe care l-a stapanit in calitate de chirias la expirarea contractului de locatiune.

raspunde pentru pieirea lucrului, precum si pentru deteriorarile produse din vina sa. El va raspunde pentru culpa levis in abstracto, deoarece comportarea sa fata de lucrul datorat era comparata cu cea a unui bun administrator.

A. 3. Stingerea locatiunii unui lucru

In legatura cu stingerea locatiunii unui lucru, se disting doua situatii:

cand partile au prevazut un termen pentru stingerea contractului;

cand partile nu au prevazut un asemenea termen.

In situatia in care partile prevedeau un termen, contractul se stingea, de regula, la termenul stabilit. Contractul ce avea ca obiect un teren arabil, incheiat pe termen de cinci ani putea fi prelungit pe inca un an daca nici una dintre parti nu isi manifesta intentia de a renunta la contract. Acest sistem de prelungire a fost numit tacita reconductio.

Contractul putea fi desfacut si inainte de ajungerea la termen, daca partile erau de acord. Acordul, partilor in vederea desfacerii contractului se numea mutuus dissensus. In semenea situatii, locatiunea putea fi desfacuta chiar si prin vointa unei singure parti. Asa este cazul neindepliniriii obligatiunii de catre o parte. Spre exemplu, daca chiriasul nu plateste pretul un anumit timp, proprietarul casei poate obtine rezilierea contractului. Justinian a stabilit acest termen la doi ani. De asemenea, proprietarul avea posibilitatea sa rezilieze contractul si putea sa-l evacueze pe chirias daca dovedea ca are nevoie de locuinta.

Daca locatiunea se incheia fara termen, situatie ce era mai rar intalnita in practica, partile puteau renunta la ea oricand credeau de cuviinta.

In ipoteza decesului uneia din parti, contractul, atat cel cu termen, cat si cel fara termen, nu se stingea, deoarece mostenitorii preluau drepturile si obligatiile celor care au incheiat contractul.

B. Locatio operarum

Prin locatio operarum se realiza operatiunea juridica a inchirierii serviciilor unui om liber. Dar locatiunea de servicii avea ca obiect numai serviciile oamenilor liberi din sfera productiei materiale care, spre sfarsitul Republicii, s-a dezvoltat si diversificat, intrucat serviciile prestate de anumite categorii de persoane, precum avocati, medici sau profesori nu faceau obiectul locatiunii de servicii, ci al contractului de mandat. Explicatia este data de faptul ca la romani munca intelectuala era considerata a fi superioare celei fizice si, prin urmare, nu putea fi valorificata in forme proprii muncii fizice.

B. 1. Elementele locatiunii de servicii sunt:

consimtamantul partilor;

obiectul, care consta in serviciile pe care omul liber se obliga a le presta;

pretul, care trebuie sa fie iustum (drept, cuvenit, potrivit).

B. 2. Efectele locatiunii de servicii sunt:

Lucratorul (locator operarum) are obligatia de a presta serviciile promise pe toata durata contractului.

In cazul locatiunii de servicii, riscurile apartineau lui locator in epoca veche. Astfel, interventia unor imprejurari fortuite, de natura a face imposibila prestarea serviciilor promise, facea ca lucratorul sa nu aiba dreptul la pret.

Patronul (conductor) are obligatia de plati pretul (merces).

Obligatia patronului de a plati pretul era numai in masura in care lucratorul presta efectiv serviciile sale fara a se tine seama de interventia fortei majore. Astfel, in cazul inundarii minei, desi lucratorul nu-si putea indeplini obligatia datorita fortei majore, patronul nu trebuia sa plateasca pretul. Aceasta reglementare a fost modificata in epoca clasica, astfel incat, daca intervenea forta majora, lucratorul avea totusi dreptul la pret pentru zilelel in care, fara vina sa, nu-si putuse indeplini obligatia.

C. Locatio operis faciendi (locatiunea pentru executarea unei lucrari)

Prin locatio operis faciendi o persoana se obliga sa execute o lucrare determinata in interesul unei alte persoane, persoana care, la randul ei, se obliga a plati un pret.

Aceasta forma a locatiunii a aparut la Roma in secolul al II-lea i. e. n., in conditiile crizei de locuinte, cand proprietarii de terenuri se intelegeau cu anumiti intreprinzatori pentrru a le construi locuinte pe acele terenuri. Locuintele astfel construite erau apoi inchiriate. Cu timpul, locatio operis faciendi a cunoscut si alte aplicatiuni, cum este cazul transporturilor pe mare.

C. 1. Elementele contractului

Proprietarul terenului, numit si clientul unui intreprinzator, are initiativa contractului si, prin urmare, calitatea de locator.

Intreprinzatorul, adica cel care se obliga sa construiasca sau sa execute alta lucrare, are calitatea de conductor.

consimtamantul nu prezinta aspecte speciale;

obiectul poate consta in construirea unei case, in executarea unui transport maritim sau chiar in reconditionarea unor vesminte;

pretul urmeaza a fi platit de catre cel care are initiativa contractului.

C. 2. Efectele contractului sunt:

locator are obligatia de a plati pretul pentru lucrarea efectuata, obligatie sanctionata prin actio conducti;

conductor trebuie sa execute lucrarea promisa, conform intelegerii, obligatie ce era sanctionata prin actio locati.

In cazul transportului maritim se aplica o regula speciala, cunoscuta sub denumirea de "Legea insulei Rhodos" (Lex Rhodia de jactu). Potrivit acestei reguli, in cazul unei furtuni, daca o parte din marfa este sacrificata pentru a fi salvata cealalta parte, paguba trebuie suportata proportional de catre toti proprietarii marfurilor si nu numai de catre cei a caror marfa a fost aruncata peste bord. Pentru aplicarea acestei reguli a fost creat un mecanism procedural special: capitanul avea actio conducti impotriva proprietarilor a caror marfa a fost salvata, iar proprietarii marfii sacrificate aveau actio locati impotriva capitanului, in vederea obtinerii de despagubiri.