Consideratii generale privind obligatiile civile

Consideratii generale privind obligatiile civile

Notiunea de obligatie. Terminologie

Din punct de vedere etimologic, termenul de „obligatie” provine

din cuvantul obligatio, care in latina veche insemna „a lega” (ligare)

pe cineva din pricina (ob., obs.) nerespectarii prestatiei pe care o

datora altuia.

La inceputuri, termenul de obligatie exprima o legatura pur

materiala intre doua persoane, o inlantuire (vinculum) care-l lega pe

debitor de creditor, in temeiul careia acesta din urma, avand la

indemana sanctiunea constrangerii (adstringimur), putea solicita

celui dintai executarea unei prestatii.

Inlantuirea care-l lega pe debitor de creditor era privita ca fiind o

relatie personala intre cei doi, datorata confuziei dintre lucrul datorat

si persoana care-l datoreaza.

Cand aceasta confuziune a fost inlaturata, executarea obligatiei a

incetat a se mai face asupra persoanei debitorului, transpunandu-se

asupra bunurilor din patrimoniul sau. Pe creditor nu-l interesa per-

soana debitorului, ci posibilitatea acestuia de a plati lucrul datorat.

In terminologia juridica actuala, termenul de „obligatie” are mai

multe intelesuri.

A se vedea: V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 977, p. 5.

A se vedea: P.C. Vlachide, Repetitia principiilor de drept civil, Ed. Europa

Nova, Bucuresti, 99, vol. II, p. .

Intr-un prim sens, cuvantul „obligatie” este sinonim cu acela de

indatorire juridica, notiune generica prin care intelegem indatoririle

juridice generale si particulare.

Indatoririle generale reprezinta acele obligatii care revin tuturor

persoanelor sau numai unor anumite categorii de persoane. In cate-

goria acestor indatoriri intra obligatia de a respecta drepturile abso-

lute ale fiecaruia (drepturile reale si cele personale nepatrimoniale).

Indatoririle personale sunt cele care revin numai unor anumite

persoane, cum ar fi obligatia debitorului de a exercita prestatia catre

creditorul sau.

Intr-o alta acceptiune, in sens larg, prin „obligatie” se intelege

raportul juridic obligational, privit in intregul sau, cu ambele sale

laturi: activa si pasiva.

In vorbirea curenta, termenul de „obligatie” are semnificatia unui

inscris constatator al unei obligatii, care face dovada unui raport juri-

dic existent intre creditor si debitor. Este vorba de acele valori mobi-

liare (obligatiuni - altele decat actiunile la purtator sau partile

sociale) emise de societatile comerciale, de unitatile administrativ

teritoriale sau de stat care dau creditorului dreptul de a incasa la un

anumit termen un anumit venit, al carui cuantum este prestabilit.

Codul civil roman, urmand modelul altor reglementari similare

moderne

, nu defineste obligatia civila.

Omisiunea Codului civil de a da o definitie obligatiei a fost expli-

cata prin faptul ca legiuitorul roman a adoptat faimoasa definitie

romana a obligatiei elaborata de Justinian in „Institute”, asa incat nu

mai era necesara formularea alteia.

Potrivit acestei definitii, „Obligatio est juris vinculum quo nece-

sitate adstringimur alicujus solvendae rei secundum nostra civitatis

jura”, adica obligatia este o legatura de drept prin care suntem siliti

de a plati ceva potrivit drepturilor cetatii noastre.

A se vedea: L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile. vol. I. Regimul juridic

general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 006, p. 7.

A se vedea: L. Pop, op. cit., p. 7.

In acest sens, a se vedea: Codul civil francez din 80; Codul federal elvetian

al obligatiilor din 9; Codul austriac din 9.

A se vedea: I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. All Beck,

Bucuresti, 00, p. .

Din cuprinsul definitiei rezulta elementele pe care le presupune

cel mai simplu raport obligational:

- o persoana numita „creditor”, care are dreptul sa constranga pe

debitor a-i plati ceva, ceea ce acesta din urma datoreaza primului;

- o persoana numita „debitor”, care este silita sa plateasca ceva

creditorului; Cu privire la subiectele raportului juridic obligational,

romanii au intrebuintat destul de tarziu cuvintele de „creditor” si

„debitor”. Vreme indelungata, atat creditorul cat si debitorul au fost

desemnati prin cuvantul reus, care inseamna parte intr-un proces.

Cuvantul „creditor”, in sens etimologic vine de la cuvantul credo,

care inseamna „a da bani cu imprumut”. In timp, termenul a fost

extins la toate persoanele carora li se datora ceva.

- un obiect, adica o plata pe care debitorul trebuie sa o faca cre-

ditorului. Prin plata nu se intelegea numai remiterea unei sume de

bani, ci si ceea ce romanii numeau dare, facere, sau praestare, sau in

alti termeni, prin plata se intelegea prestatiunea la care debitorul s-a

obligat

Din definitia lui Justinian se desprind doua caracteristici impor-

tante ale raportului obligational:

- legatura juridica intre debitor si creditor, desemnata prin sin-

tagma vinculum juris (legatura de drept) si

- posibilitatea de constrangere a debitorului la plata prestatiei dato-

rate, desemnata prin expresia quo adstringimur (prin care suntem

constransi )

Definitia romana nu identifica dreptul de creanta cu obligatia,

(cum s-a intamplat mai tarziu, in doctrina moderna a dreptului civil)

ci doar il prezinta pe debitor ca fiind intr-o incatusare juridica fata de

alicujus, deci fata de creditor, caruia sa-i plateasca ce-i datoreaza.

Referat: Sistemul monetar Referat: Constituirea unei societati cu raspundere limitata

Persoana creditorului nu este mentionata in mod expres in

cuprinsul definitiei, ci doar se face aluzie la ea atunci cand se subli-

niaza legatura juridica, respectiv atunci cand se precizeaza ideea de

constrangere (adstringimur) a debitorului catre creditor.

A se vedea: C. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia si Tipo-

grafia Invatamantului, Bucuresti, 958, p. 56.

A se vedea: E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Ed. Universul, Bucuresti,

99, p. 60.

A se vedea: P.C. Vlachide, op. cit., p. .

O alta definitie valoroasa a obligatiei din epoca romana o gasim

intr-un text al lui Paul in „Digeste”, potrivit cu care „Obligationum

substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servi-

tutem nostram faciat sed ut alium nobis adstringat ad dandum

aliquid vel faciendum vel prestandum”. (Esenta obligatiei nu consta

in dobandirea pentru noi a unui lucru sau a unei servituti, ci in a-l

constrange pe altul fata de noi la a transfera (a da) ceva sau a inlesni

o prestatie).

Textul mai sus citat nu contine nici o definitie a obligatiei, ci mai

degraba opune conceptul de obligatie dreptului real sau actelor ce

sunt utilizate in scopul dobandirii unor drepturi reale .

Valoarea acestui text rezida si din faptul ca ne infatiseaza, intr-o

conceptie proprie, unele elemente ale obligatiei, precizand ca natura

acesteia este data de termenii: dare, facere si praestare.

Intr-o prima perioada, doctrina juridica a considerat ca notiunea

de obligatie este sinonima cu dreptul de creanta.

Astfel, pentru Matei Cantacuzino, „Notiunea de obligatie cores-

punde exact cu aceea de drept personal, adica de drept de creanta

In celebra lucrare „Tratat de drept civil roman”, autorii acesteia,

C. Hamangiu, I. Rossetti-Balanescu si Al. Baicoianu, definesc obliga-

tia in sens larg, ca fiind „o legatura juridica intre doua sau mai multe

persoane, in virtutea careia o parte numita debitor se obliga fata de

alta, numita creditor, la executarea unei prestatii pozitive sau nega-

tive, adica la un fapt sau o absentiune”.

„Obligatia consta, deci, intr-un raport juridic; unul din elemen-

tele raportului este sarcina creditorului, celalalt element este dreptul

creditorului sau creanta.

A se vedea: D. Alexandresco, Principiile dreptului civil roman, Tipografia Curtii

Regale F. Göbl Fii S.A., Bucuresti, 96, vol. III, p. 5; R.I. Motica, Izvoarele

obligatiilor civile, Ed. Alma Mater Timisensis Mirton, 00, p. 6-7.

A se vedea: E. Molcut, D. Oancea, op. cit., p. 58.

A se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, 998, p. 9.

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rossetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept

civil roman, vol. II, Ed. All, Bucuresti, 997, p. 5.

De aceea obligatiile se mai numesc si drepturi de creanta. Ele

constand esentialmente dintr-un raport intre persoane, se mai numesc

si drepturi personale”.

Identificarea celor doua notiuni, respectiv „creanta” si „obli-

gatia”, a fost criticata in literatura de specialitate, sustinandu-se ca

„pretinsa lor sinonimie poate fi cel mult un mod de a exprima lega-

tura indisolubila dintre dreptul de creanta si obligatie”.

Potrivit aceleiasi opinii, in fond, cele doua notiuni sunt diametral

opuse, una fiind negatia celeilalte. Raportul dintre ele este de subor-

donare, in sensul ca obligatia este in subordinea dreptului. Fara

obligatie, dreptul de creanta nu s-ar realiza.

Deosebirea dintre notiunea obligatiei si notiunea dreptului de

creanta a fost sesizata si analizata de profesorul Istrate Micescu.

In celebra sa lucrare „Drept civil. Curs de teoria generala a

drepturilor de creanta” (Prelegeri sustinute la Facultatea de Drept

din Bucuresti in anul universitar 9-9), Editura Themis Cart,

00, prestigiosul autor arata ca „Pentru a pricepe rostul deosebirii

pe care inteleg s-o stabilim intre notiunea dreptului de creanta si

notiunea de obligatie, trebuie sa va raportati in primul rand la

conceptia curenta dupa care notiunea dreptului de creanta este

sinonima cu aceea de obligatie; in al doilea rand, trebuie sa va

raportati la conceptia dominanta… dupa care stiinta dreptului sa

devina o stiinta a drepturilor”.

Pornind de la aceste repere, ilustrul profesor, subliniind priori-

tatea istorica si superioritatea teoretica a drepturilor asupra obliga-

tiilor, a concluzionat ca, in timp ce drepturile sunt de domeniul

stiintei, al carui rol este acela de a descoperi drepturile, obligatiile tin

de domeniul tehnicii juridice.

Prin urmare, drepturile, nefiind decat pure notiuni, pentru a fi

valorificate au nevoie de un mijloc tehnic, de un instrument de reali-

zare. „Mijloacele prin care drepturile isi asigura existenta si carora isi

datoreaza realizarea, nu reprezinta altceva decat notiunea de obli-

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rossetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept

civil roman, vol. II, Ed. All, Bucuresti, 997, p. 5.

A se vedea: P.C. Vlachide, op. cit., p. 0.

gatie, sub aspectul obligatiei de a nu face, pentru respectul dreptului,

asa cum sunt si sub aspectul obligatiei de a face, pentru realizarea

tuturor drepturilor care intra in formare”.

Reducerea obligatiei la functia de mijloc tehnic de realizare a

drepturilor de creanta nu-i aduce atingere importantei sale in siste-

mul stiintei dreptului.

Mai tarziu, doctrina juridica a definit obligatia ca fiind „raportul

juridic in temeiul caruia o persoana este tinuta sa dea, sa faca sau sa

nu faca ceva, in favoarea altei persoane, sau cu alte cuvinte, obli-

gatia este raportul juridic in virtutea caruia o persoana are puterea de

a cere altei persoane indeplinirea unei anumite prestatii”.

In cazul in care raportul de obligatie este privit din punct de

vedere al creditorului, el se numeste „drept de creanta”, iar daca este

privit din punct de vedere al debitorului, el poarta denumirea de

„obligatie” sau „datorie”.

Dreptul de creanta face parte din activul patrimoniului, ca un

bun incorporal, avand o valoare pozitiva, in timp ce datoria debi-

torului figureaza in pasivul patrimoniului sau, cu o valoare negativa.

Intr-o alta definitie

, obligatia este „raportul juridic civil in care o

parte – creditorul – are facultatea de a solicita celeilalte parti – debi-

torului – sa execute una sau mai multe prestatii ce pot consta in a da,

a face sau a nu face ceva, pe care acesta este tinut a le indeplini, de

regula, sub sanctiunea constrangerii de stat”.

Din continutul acestei definitii rezulta ca obligatia este un raport

juridic civil care are doua laturi: una activa, adica un creditor si

dreptul de creanta, si alta pasiva, intelegand pe debitor si datoria de

care este tinut fata de creditor.

Debitorul este tinut fie de o prestatie pozitiva, care consta in a da

sau a face ceva, fie de o prestatie negativa, respectiv de a nu face

ceva

A se vedea: I. Micescu, Drept civil. Curs de teoria generala a drepturilor de

creanta (Prelegeri sustinute la Facultatea de Drept din Bucuresti in anul

universitar 9-9), Ed. Themis Cart, 00, p. 6.

Sectiunea II. Raportul juridic obligational

Raportul juridic obligational, ca orice raport juridic civil, contine

urmatoarele elemente structurale: subiectele, continutul si obiectul.

Unii autori

alatura acestor trei elemente ale raportului obliga-

tional si sanctiunea, cu motivatia ca numai in acest fel se pot sesiza

deosebirile esentiale dintre obligatiile civile sau perfecte si obligatiile

naturale sau imperfecte.

Subiectele raportului juridic obligational

Subiecte ale raportului juridic de obligatie pot fi atat persoanele

fizice cat si persoanele juridice.

Suntem de parere ca, in calitate de subiect al unui raport juri-

dic obligational poate fi si o autoritate a administratiei publice.

Spre exemplu, primarului

unei unitati administrativ-teritoriale

(comuna, oras sau municipiu), printre alte atributii, ii revine si

aceea de a emite autorizatii de constructie, in conditiile legii.

Aceasta atributie este exercitata in numele autoritatii primarului,

iar nu in numele persoanei juridice de drept public, respectiv al

unitatii administrativ-teritoriale.

Potrivit legii, refuzul nejustificat sau intarzierea emiterii unei ase-

menea autorizatii pot fi sanctionate de catre instanta de judecata, in

sensul obligarii lui la eliberarea autorizatiei, concomitent cu obli-

garea la plata unei despagubiri catre partea prejudiciata, datorita

conduitei culpabile a primarului.

Potrivit art. din Legea administratiei publice locale nr. 5/00, primarii

si consiliile locale sunt autoritati ale administratiei publice prin care se reali-

zeaza autonomia locala in comune si orase.

Potrivit art. 8 alin. () din Legea nr. 55/00, privind contenciosul administra-

tiv, instanta, solutionand actiunea in conditiile prevazute la art. 8 alin. () poate,

dupa caz sa anuleze in tot sau in parte un act administrativ, sa oblige auto-

ritatea publica sa emita un act administrativ sau sa elibereze un certificat, o

adeverinta sau orice alt inscris. Potrivit alin. () al aceluiasi text, „In cazul

solutionarii cererii, instanta va hotari si asupra despagubirilor pentru daunele

materiale si morale cauzate, daca reclamantul a solicitat acest lucru”.

In ipoteza de mai sus, se naste un raport juridic obligational ale

carui subiecte sunt:

- pe de-o parte primarul, in calitate de autoritate executiva a

administratiei publice locale,

- pe de alta parte, persoana fizica sau juridica prejudiciata in

dreptul sau recunoscut de lege.

Subiect al raportului juridic de obligatie poate fi si statul, in situa-

tiile in care participa nemijlocit in nume propriu, ca subiect de drep-

turi si obligatii, la raporturile juridice. In aceste situatii, reprezentarea

intereselor statului, potrivit legii se realizeaza de regula prin inter-

mediul Ministerului Finantelor.

In raportul de obligatie, subiectul activ se numeste „creditor”, iar

subiectul pasiv se numeste „debitor”.

Creditorul are dreptul de a cere, intrebuintand constrangerea con-

tinuta in notiunea de obligatie, iar debitorul este tinut sa execute

obligatia

Datorita faptului ca cele mai numeroase raporturi obligationale

au caracter complex, subiectele acestora au o dubla calitate, in sen-

sul ca fiecare este in acelasi timp si creditor si debitor.

Aceasta dubla calitate a subiectelor se regaseste in cazul raportu-

rilor juridice obligationale sinalagmatice. Este cazul contractului de

vanzare-cumparare, unde vanzatorul este creditor al pretului si

debitor al prestatiilor de transmitere a dreptului de proprietate si de

predare a bunului, iar cumparatorul este creditorul prestatiei de pre-

dare a bunului cumparat si debitor pentru plata pretului.

In raporturile de obligatii unilaterale, subiectele nu mai imbraca

dubla calitate de creditor si debitor.

Fiecare subiect este fie numai creditor, fie numai debitor. De

exemplu, in cadrul unui contract de donatie, donatorul este in exclu-

sivitate creditor, iar cealalta parte, respectiv donatarul este numai

debitor

Denumirile de creditor si debitor sunt notiuni generice, utilizate

in toate raporturile obligationale, fiind proprii teoriei generale a

obligatiilor

Ele capata denumiri specifice, in raport de izvorul concret al obli-

gatiei, cum ar fi: vanzator – cumparator; donator – donatar; locator –

locatar; comodant – comodatar; credirentier – debirentier; mandant –

mandatar; comitent – comisionar, etc.

Continutul raportului juridic obligational

Raportul juridic obligational este format din dreptul de creanta

ce-i apartine creditorului si obligatia corespunzatoare acestui drept,

care incumba debitorului.

Cu alte cuvinte, continutul raportului juridic obligational consta

in dreptul creditorului de a pretinde o anumita prestatie si indatorirea

debitorului de a executa prestatia datorata.

Drepturile de creanta, impreuna cu drepturile reale sunt drepturi

civile cu caracter patrimonial. Dreptul de creanta se inscrie in activul

patrimoniului, iar obligatia corelativa este cuprinsa in pasivul

acestuia

Prin urmare, putem deduce ca o latura esentiala a raportului de

obligatie o constituie continutul sau patrimonial.

Din punct de vedere al continutului sau, un raport juridic obliga-

tional poate fi simplu sau unilateral, cand o parte are numai drepturi

iar cealalta parte numai obligatii, si complex sau bilateral cand

ambele parti au in acelasi timp si drepturi si obligatii. De regula,

continutul raportului juridic de obligatie este stabilit prin vointa

partilor, concretizata intr-un contract. Sunt insa situatii cand conti-

nutul acestor raporturi este determinat de dispozitii legale, cum se

intampla tot mai frecvent in ultima perioada de timp.

Obiectul raportului juridic obligational

Obiectul raportului juridic obligational consta in conduita concreta

- actiunea sau inactiunea - la care este indreptatit subiectul activ si

indatorat subiectul pasiv. In alti termeni, „obiectul consta in ceea ce

A se vedea: C. Statescu, C. Birsan, Tratat de drept civil. Teoria generala a

obligatiilor, Ed. Academiei, . .

Ibidem.

creditorul poate pretinde de la debitor si acesta din urma trebuie sa

indeplineasca, adica insasi prestatia”.

Intr-o alta definitie formulata de prestigiosul profesor Istrate Micescu,

„obiect este ceea ce debitorul trebuie sa presteze”.

Obiectul nu se confunda cu continutul raportului juridic de obli-

gatie

Continutul raportului consta in ansamblul drepturilor de creanta

si obligatiilor corelative care apartin subiectelor sale.

Obiectul consta in insasi acele actiuni pe care subiectul le poate

pretinde de la debitor, si pe care acesta din urma este tinut a le

indeplini sau a se abtine de la savarsirea lor.

Ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor se poate concre-

tiza fie intr-o prestatie pozitiva – a da, a face ceva – fie intr-o abti-

nere sau inactiune – a nu face ceva.

Obligatia de a da consta in indatorirea debitorului de a transfera

sau de a constitui in favoarea creditorului un drept de proprietate sau

un alt drept real.

Astfel, de exemplu, obligatia vanzatorului de a transmite cumpa-

ratorului dreptul de proprietate asupra lucrului vandut este o obliga-

tie de a da. Aceasta obligatie nu se confunda cu obligatia de a preda

in materialitatea lui lucrul vandut, intrucat aceasta ultima obligatie

este o obligatie de a face.

Reglementarea legala a obligatiei de a da o gasim in dispozitiile

art. 07 C. civ., potrivit carora „obligatia de a da o cuprinde pe

aceea de a preda lucrul si de a-l conserva pana la pierdere”.

Din modul de redactare a textului de lege, s-ar putea naste o

confuzie grava intre obligatia de a da si obligatia de a face.

Pentru evitarea cestei confuzii, se impun urmatoarele precizari:

Potrivit legislatiei noastre actuale, transferul drepturilor reale se

realizeaza concomitent cu incheierea contractului. Cu alte cuvinte,

in cazul actelor consensuale al caror obiect il constituie transmiterea

sau constituirea de drepturi reale, caracterul lor consensual cat si cel