Teoriile inflatiei - inflatia - suferinta cronica a monedei

Teoriile inflatiei

INFLATIA - SUFERINTA CRONICA A MONEDEI

1 TEORIILE PRE-ADAMISTE

Andre Nivollet arata ca notiunea de inflatie era utilizata in antichitate de Marcus Tullius Cicero (106-43 i. Hr.) si Plinius cel Tanar. In acceptiunea moderna, termenul s-a raspandit in timpul Razboiului de Secesiune cand inflatia indica cresterea masei de dolari cu spatele verde (green backs), semne monetare a caror mare abundenta a fost reclamata de finantarea razboiului dintre nordisti si sudisti. Deci, geneza  inflatiei se afla in cheltuielile militare. Nivollet o defineste astfel: "semnul unei dereglari, al unei deformari de un anumit fel, in orice caz, al unei anomalii."

Inainte de inceputul secolului al XIX-lea moneda si preturile erau strans asociate, generandu-se o intimitate stransa intre problema preturilor si cea a masurarii lor. "Inflatia secolului al XVI-lea" cu un ritm de 2-3% pe an, concomitent cu afluxul de aur din America l-a determinat pe Bodin sa arate ca la originea inflatiei se afla abundenta de aur si argint.

1.1 Mercantilistii

Cand investitiile publice directe sau politica monetara nu sunt luate in consideratie, asa cum a fost inaintea timpurilor moderne, cel mai bun lucru este a incuraja inflatia printr-o balanta comerciala favorabila: surplusul de export serveste la mentinerea preturilor ridicate, iar curgerea spre interior a aurului inregistreaza castiguri mai mici, in acest fel stimuland si ocuparea locurilor de munca prin sporirea rezervelor de bani. Keynes a simtit ca acesta este 'elementul de adevar stiintific in doctrina mercantilista'.[1]

Din zilele lui Hume, cei care studiau mercantilismul englez au fost nedumeriti de contradictiile din lucrarile mercantilistilor. Thomas Mun scria ca 'toti oamenii consimt ca multimea de bani dintr-un regat face mai scumpe marfurile neaose' si ca 'cu cat mai multi bani fac marfurile mai scumpe, cu atat produsele scumpe scad in ceea ce priveste intrebuintarea si consumul lor', de unde a rezultat si teza lui prin care sustine acumularea de valuta forte. Cineva poate fi tentat sa aprecieze ca Mun n-a prins intelesul complet al teoriei cantitatii de bani.[2] Dar, daca ar fi asa, atunci nu s-ar putea explica mersul ideilor mercantiliste din secolul al XVIII-lea care, dupa Locke, au demonstrat ca valoarea banilor variaza invers proportional cu cantitatea lor. Foarte putini mercantilisti au facut greseala de a sustine balanta favorabila de comert ca metoda a inflatiei pretului. Intreg secolul al XVIII-lea pledeaza pentru bancnote, iar bancile emitatoare nu doreau preturi mai mari.

Astfel, in jurul anului 1700 nici un scriitor nu a ignorat faptul ca apelul pentru o curgere permanenta spre interior a banilor implica o contradictie. Daca, in secolul al XVIII-lea, era sustinuta balanta favorabila a comertului, cu conditia ca preturile sa nu creasca cand banii din exterior sunt folositi pentru finantarea unui volum mai mare al comertului, cantitatea de bani in circulatie era considerata nesemnificativa in promovarea sporirii productiei. Ceea ce au sustinut ei nu a fost o teorie a cantitatii de bani, cat o teorie monetara a volumului comertului si locurilor de munca.

John Law aflat in aparenta contradictie cu teoria cantitatii banilor este perfect compatibil cu cateva variante ale acestei teorii. Law a pus accentul pe necesitatea unei cresteri graduale a ofertei de bani pentru a nu modifica nivelul salariilor si al preturilor, ceea ce s-a intamplat prin distributia internationala a banilor. Doctrina sa 'banii stimuleaza comertul' pare ca apeleaza la 'perioade de tranzitie', atragand, dupa sine, asa cum a fost, un stadiu de dezechilibru permanent. Cererea pentru o continua curgere interna de metale pretioase echivaleaza cu o cerere de serii continue de perioade tranzitionale. Chiar Hume recunoaste aceasta posibilitate in versiunea dinamica a teoriei cantitatii care minimalizeaza, dar nu exclude importanta proportiei ca aparitia inflatiei poate promova cresterea economica. O curgere spre interior a aurului, are un efect treptat asupra preturilor (Hume): 'mai intai, nu se percepe nici o modificare; treptat insa preturile cresc, mai intai la o marfa, apoi la altele; pana la urma ating o anumita proportie cu noua cantitate de bani aflata in Regatul Marii Britanii. Dupa opinia mea, numai in acest interval sau situatie intermediara intre achizitionarea de bani si cresterea preturilor, sporirea cantitatii de aur si argint este favorabila industriei'.

Sa revenim insa la Cantillon. Acesta a declarat: 'Domnul Locke a vazut clar ca abundenta banilor face scump orice.' Dar Cantillon n-a sesizat cum se realizeaza acest lucru. Marea dificultate a acestei probleme este in ce mod si in ce proportie sporirea banilor creste preturile. Intr-un loc, Cantillon descrie cum cresterea productiei din minele de aur interne afecteaza veniturile in aceasta industrie, apoi cheltuielile pentru bunuri de consum, apoi preturile la produsele alimentare, cauzand cresterea profiturilor fermierilor si scaderea salariilor reale; aceasta conduce la o mare presiune asupra salariilor si, mai departe, asupra ciclurilor de crestere a cheltuielilor si preturilor. El a aratat, de fapt, ca o sporire a lui M nu va determina numai ridicarea preturilor, dar va afecta, de asemenea, si structura lor, depinzand de primitorii initiali ai noilor bani si de cererea lor relativa de marfuri. In raport de cum este guvernat de natura administrarii, efectul diferit al administrarii banilor a fost denumit ulterior 'efectul Cantillon'. El are replica sa moderna in analiza lui Keynes asupra 'raspandirii nivelurilor pretului' in capitolul 7 al Tratatului asupra banilor (1930), in care se spune ca 'schimbarile monetare nu afecteaza toate preturile in acelasi fel, in acelasi grad sau in acelasi timp'.

Demonstrand ca cresterea ofertei de bani genereaza o putere de cumparare suplimentara care stimuleaza productia, inflationistii secolului al XVIII-lea au cautat o justificare teoretica pentru conceptul ca mai mult aur si argint este viitorul prin care avutia si puterea pot fi atinse, notiune care a fost purtata din gura in gura timp de 200 de ani fara vreo explicatie a ceea ce inseamna de fapt. Drept urmare, in ciuda progreselor remarcabile in teoria monetara din secolul al XVIII-lea, ne putem indoi daca increderea in beneficiile inflatiei graduale era justificata, avand in vedere conditiile contemporane. Exista o cunoastere nesatisfacatoare a scririlor lui Law si Berkeley a problemelor reale ale economiei agrare, probleme care nu pot fi tratate pur si simplu prin manevrarea masei monetare. Adam Smith si Ricardo au subliniat in mod exagerat economia si intreprinderea, dar scepticismul lor despre panaceul monetar a fost bine considerat in conditiile unei economii care sufera de lipsa de capital si somaj structural cronic.[3]

2 DAVID RICARDO

Ricardo considera ca, in conditiile unui etalon de aur, rata de schimb intre doua valute este data de raportul preturilor in aur ale celor doua valute plus sau minus costul manoperei si transportului.

a Explicatia monetara

Titlul unui faimos tratat al lui Ricardo Inaltul pret al lingoului: Dovada deprecierii bancnotelor este o inducere in eroare[4]. Chiar in absenta inflatiei, imprumuturile straine dificile si importurile de cereale pot produce o balanta de plati nefavorabila, o scadere a valorii de schimb straine pentru lira sterlina sub punctul curent al aurului de export si o crestere a pretului de piata al aurului dincolo de pretul sau de monetarie. Problema cheie mult dezbatuta este intrebarea: 'Este premiul aurului in raport cu bancnotele un mijloc de evidentiere a inflatiei si, daca este asa, inflatia se datoreaza politicii monetare nechibzuite a Bancii Angliei? Ricardo a condus pe sustinatorii aurului lingou cu ideea ca banca a supraemis si ca aceasta era cauza inflatiei sau, pentru a folosi limbajul zilei, cauza deprecierii bancnotelor'. Directorii bancii si cei care sunt impotriva 'teoriei lingourilor' arata ca era imposibil ca banca centrala sa supraemita bani de hartie chiar cand erau neconvertibili, atata timp cat noile bancnote se emiteau pe seama reducerii hartiilor de valoare pe termen scurt. Aceasta este teza biletelor reale, pe care am intalnit-o deja in Avutia natiunilor.

In tratatul sau asupra Preturilor ridicate la lingouri: o problema a deprecierii monedei de hartie scrisa in 1810, Ricardo enunta teza de la "Currency School" prin care se arata ca excesul de moneda de hartie este cauza simultana a scaderii valorii biletelor de banca in raport cu lingourile de aur si a inflatiei engleze. Ricardo era, deci, un "cantitativist".

Planul lui Ricardo de a nationaliza banca, a fost o recunoastere, din partea sa, a necesitatii clarificarii politicii monetare de catre o autoritate monetara centrala.

3 KARL MARX - FUNCTIILE INFLATIEI

Potrivit lui Marx, functiile inflatiei in mecanismul economiei capitaliste sunt urmatoarele:

1. eliminarea (devalorificarea) unei parti a capitalului supraacumulat pentru a asigura valorificarea la o rata a profitului considerata normala, a capitalului ramas, deblocand astfel mecanismul de functionare a economiei capitaliste;

2. redimensionarea raportului intre timpul de munca necesar si timpul de supramunca, in asa fel incat sa asigure si o cantitate sporita de plusvaloare, pentru remunerarea la o rata a profitului corespunzatoare unei mase a capitalului social, relativ mai reduse.

4 KNUT WICKSELL - PROCESUL CUMULATIV

Wicksell abandoneaza la sfarsitul secolului al XIX-lea teoria cantitativista si propune o teorie a preturilor intr-o economie de credit.

El ia ca ipoteza de lucru deplina ocupare prin intermediul unei perfecte flexibilitati a preturilor si o moneda in intregime moneda de credit.

Wicksell ia in considerare trei rate ale dobanzii:

- rata bancara, fixata de sistemul bancar si care este rata debitoare (rata de baza);

- rata naturala (sau normala) care este eficienta marginala a capitalului. Este o rata "reala";

- rata pietei care realizeaza echilibrul de piata al "fondurilor imprumutabile".

Daca se considera ca initial toate ratele sunt egale si daca se coboara rata de baza se produce un dezechilibru pe piata fondurilor imprumutabile si se reduce rata pietei. Intrucat, insa, rata naturala este neschimbata, intreprinzatorii sunt incitati sa investeasca. Pretul bunurilor de capital urca si, odata cu el, nivelul general al preturilor, ceea ce accentueaza dezechilibrul creat de ecartul ratelor. Cresterea preturilor induce o crestere a salariilor care stimuleaza si mai mult cererea de investitii; cresterea preturilor reduce costul real al imprumutului si sarcina datoriei. Ia nastere atunci un proces cumulativ care nu se poate opri spontan ci numai daca efectul incasarilor reale este mare si determina reducerea consumului sau daca anticiparile preturilor sunt foarte inerte (si nu perfect elastice cum presupunea Wicksell) si nu accelereaza scaderea costului real anticipat al imprumutului.

5 JOHN MAYNARD KEYNES - GAP-UL INFLATIONIST

Keynes a fost mult influentat de Wicksell in lucrarea sa Tratat asupra monedei in care el insista cand asupra excesului de cerere, cand asupra spiralei preturi-salarii.

"Keynes propune un exemplu numeric foarte simplu care lamureste rationamentul sau si care este aplicabil, de fapt, in egala masura si unei economii de piata: fie o suma de venituri obtinute de diferiti agenti egala cu 6.000 unitati monetare si o prelevare fiscala de 1.400 unitati; ramane un venit disponibil de 4.600 unitati, din care 700 unitati sunt economisite; cererea de bunuri de consum va fi deci egala cu 3.900 unitati monetare. Daca, in acelasi timp, valoarea productiei de armament (achizitionata de catre stat) este de 2.750 unitati monetare, valoarea produsului oferit consumatorilor civili va fi egala cu 6.000 - 2.750 = 3.250 unitati monetare; va exista deci un surplus al cererii in raport cu oferta egal cu 650 (adica 3.900 - 3.250), provenit din deficitul bugetului de stat (cheltuieli 2.750 minus impozite 1.400 si minus 700 unitati monetare, reprezentand recurgerea la economiile private).

Singura modalitate de restabilire a echilibrului intre oferta si cerere va fi deci o ajustare prin preturi, care se vor majora in acest exemplu cu 20% (adica 650/3.250). Pe langa aceasta, crearea de venituri suplimentare, ingaduita de aceste cresteri ale preturilor, va genera o dinamica inflationista, bineinteles, indeosebi in cazul in care statul decide sa-si continue politica de inarmare (sau, in timp de pace, politica de investitii in domenii necreatoare de oferta de bunuri de consum, cum sunt marile lucrari publice, industria spatiala etc.) si cand aceasta politica este finantata prin recurgerea la <<tiparnita>> de bancnote."[5]

6 MECANISMUL INFLATIEI IN VIZIUNEA DE DUPA RAZBOI

6.1 Inflatia prin costuri sau inflatia prin cerere?

Dupa razboi pe masura ce se reconstituiau capacitatile de productie excesul de cerere era resorbit si analiza keynesiana a surplusului a revenit in actualitate.

Sunt formulate doua teze opuse asupra inflatiei: inflatia prin costuri si inflatia prin cerere.

a)     Cele 12 teze ale lui Fr. von Hayek asupra inflatiei

1. Progresiunea inflatiei in lumea occidentala este o consecinta necesara a mijloacelor utilizate in tarile industriale pentru a-si asigura deplina utilizare a fortei de munca: "este o eroare sa se creada ca somajul provine dintr-o insuficienta a cererii globale si ca el poate fi evitat printr-o dezvoltare a acestei cereri";

2. Rezultatul mijloacelor folosite este acela ca o parte foarte importanta din locurile de munca ocupate in prezent depinde de continuarea inflatiei;

3. Oprirea sau chiar numai incetinirea inflatiei ar avea drept consecinta cresterea somajului;

4. Aceasta ar declansa la oamenii politici o asemenea panica, incat vor considera inflatia drept un rau mai mic;

5. Consecintele negative ale ameliorarii ocuparii fortei de munca - relansarea inflatiei - nu vor aparea decat mai tarziu, cand relatia dintre cauza si efect nu va mai fi usor identificabila;

6. Trebuie sa se accepte o perioada penibila de tranzitie sub semnul somajului care va fi cu atat mai scurta, cu cat decizia de a actiona va fi mai repede luata;

7. Ideea de a pune cresterea generalizata a preturilor pe seama revendicarilor salariale se bazeaza pe anticipari privitoare la umflarea ulterioara a cererii si a preturilor;

8. Politica ocuparii depline a accelerat cursa salarii si preturi;

Astazi nimeni nu mai poate spera in supravietuirea economiei de piata si impiedicarea somajului prin creatie monetara; trebuie sa se renunte la garantarea cu orice pret a ocuparii depline, in mod permanent;

10. Actiunea de oprire a inflatiei trebuie condusa prudent pentru ca ea sa nu provoace o recesiune si un somaj, comparabile cu cele din perioada marii depresiuni din anii '30;

11. Solutia "facila" pe care ne-a propus-o lord Keynes se dovedeste a fi pe termen lung, o iluzie; o solutie durabila nu va fi gasita daca nu reusim sa obtinem din nou jocul regulilor de piata, in domeniul ocuparii;

Eseu: Subsistemul metodologic managerial Lucrare: Oboseala in munca - cauzele oboselii

12. Stavilirea inflatiei va avea drept consecinta o crestere mai mare a veniturilor reale decat ar putea-o asigura orice alta politica economica.

b)     Teoria spiralei inflationiste sau teoria inflatiei salariale a lui R. Harrod

Potrivit acestei teorii cresterea salariilor duce la cresterea costurilor de productie a marfurilor si serviciilor si, prin urmare, a preturilor. Relatia ar fi: salarii-cheltuieli de productie-preturi-salarii.

c)      Teoria liberalista a inflatiei (antikeynesista) a lui Bernard Hugonier

Potrivit acestei teorii recesiunea economica antrenata de insuficienta cererii private poate fi combatuta prin cresterea cheltuielilor guvernamentale. Pentru a crea o cerere mare statul trebuie sa sporeasca in fiecare an nivelul mijloacelor sale financiare, cu scopul de a face fata cheltuielilor in crestere continua. Pentru aceasta, statul dispune de doua solutii:

- imprimarea si emisiunea de noi cantitati de moneda, ceea ce duce la inflatie;

- sporirea impozitelor, ceea ce duce tot la inflatie deoarece "singurul mijloc de care dispune statul pentru ridicarea impozitelor este de a permite inflatiei sa creasca".

"In scopul reducerii acestei curse a inflatiei, arata Hugonier, trebuie sa se convina reducerea rolului statului si revenirea la un sistem de libera concurenta."

d)     Teoria dirijista a inflatiei a lui J. K. Galbraith

Galbraith constata ca in economia americana moderna exista doua grupe de intreprinderi: 12.000.000 de mici intreprinderi particulare care formeaza "sistemul de piata" si care se straduiesc sa-si maximizeze beneficiile tinand cont de cerere, costuri, preturi si de tehnologie, asupra carora nu au insa nici o putere; 1.000 de mari intreprinderi al caror scop nu este numai maximizarea profiturilor, ci si cresterea. Se constata ca, cu cat talia unitatii este mai mare, cu atat controlul pe care il poate exercita asupra costurilor, preturilor si tehnologiei este mai ridicat. Galbraith considera ca aceasta structura economica este inflationista; cele 12 milioane de intreprinderi individuale nu pot sa-si fixeze salariile si preturile de vanzare pe care le stabilesc cele o mie de mari intreprinderi la un nivel care le convine si dupa un plan ferm. Totodata, guvernul nu poate sa lupte prin metodele obisnuite impotriva inflatiei, avand in vedere insusi sistemul de planificare din marile intreprinderi. Galbraith propune "blocarea preturilor si a salariilor in sectorul marilor intreprinderi, nu numai temporar, ci de o maniera definitiva". "Bineinteles, pentru a evita distorsiunile, preturile si salariile nu vor fi in mod real blocate, ci cresterea lor va fi controlata de stat, dupa consultarea partilor interesate (sindicate si mari companii), in vederea partajului <<castigurilor de productivitate>>."

e)     Dilema inflatie-somaj: monetaristi contra keynesisti

CURBA LUI PHILLIPS

In 1958 Phillips a observat pe datele statistice ale Angliei din perioada 1861-1957 o corelatie inversa intre rata de crestere a salariilor si rata somajului. Relatia era neliniara: un puternic somaj nu era insotit decat de o foarte lenta crestere a salariilor, in timp ce atunci cand rata somajului era scazuta cresterea salariilor era excesiv de rapida.

Dar de la relatia lui Phillips la dilema inflatie-somaj n-a fost decat un pas intrucat, daca se coreleaza salariile si preturile prin egalitatea dintre cresterea puterii de cumparare a salariilor si productivitatea tendentiala, se ajunge la o relatie inversa intre rata inflatiei si rata somajului, pe de o parte si trendul productivitatii, pe de alta parte. De aici dilema imposibilitatii de a fixa independent obiective in termeni de somaj si de inflatie.

"Altfel spus, acceptand implicit sa faci mai multa inflatie pentru a avea mai putin somaj, conform invataturii traditionale ale <<curbei lui Phillips>>, puterea publica obtine mai multa inflatie, dar nu va obtine din cauza aceasta mai putin somaj. Acesta din urma revine spontan la rata sa naturala. Pe termen scurt exista o relatie inversa intre somaj si inflatie. Dar pe termen lung aceasta relatie dispare: nivelul de ocupare este deci independent de rata inflatiei."[6]

6.2 Replica monetaristilor

Catre sfarsitul anilor 1960 curba lui Phillips a inceput sa fie contestata. Dilema devenea din ce in ce mai defavorabila. Prin termenul stagflatie s-a incercat sa se descrie fenomenul cresterii preturilor fara imbunatatirea ocuparii.

Milton Friedman si Edmund Phelps au propus o explicatie "monetarista". Ei au apreciat ca eroarea partizanilor curbei Phillips provine de la faptul ca ei iau in considerare salariul nominal si nu pe cel real. Friedman si Phelps considera ca salariul real este cel care sta la baza anticiparilor pe care le fac salariatii si functionarii cand hotarasc sa ofere sau sa ceara mai mult sau mai putina munca. Deci cresterea puterii de cumparare anticipata a salariului este cea care variaza invers fata de rata somajului.

aAlte opinii

Hazel Henderson explica inflatia cu argumente in afara celor oferite in mod traditional de economie si anume, prin cresterea costului social al activitatii economice si erodarea raportului populatie-resurse naturale.

Potrivit lui J. P. Daloz, inflatia moderna isi afla ratiunea existentei in calitate de procedeu al sistemului economic de lupta contra tendintei care o condamna la echilibru, deci la inertie. Aceasta tendinta nu este altceva decat legea entropiei aplicata domeniului economic. Prin natura sa, inflatia:

- se afla in inima procesului de repartitie;

- este unul din mecanismele antientropice, un procedeu, printre altele, de a lupta contra egalizarii bogatiilor.

aInflatia importata

Exista trei tipuri de preturi:

- preturile produselor interne (pretul P.I.B.-ului);

- preturile la produsele importate;

- preturile cu amanuntul.

Intr-o economie in care nu predomina "iluzia nominala" si oricare ar fi gradul de deschidere al acesteia spre exterior, cresterea preturilor bunurilor importate determina in totalitate sporirea indicelui preturilor cu amanuntul.

a Masuri antiinflationiste pe exemplul Frantei. Din diferitele planuri de combatere a inflatiei (1952-1980)

Pierre Bezbakh sintetizeaza astfel masurile antiinflationiste adoptate in Franta:

Planurile Pinay si Gaillard (1952 - 1957 - 1958)

Pinay 1952: imprumut (4,3 miliarde franci), indexat in raport cu aurul, scutit de drepturi de succesiune; inghetarea preturilor; contingentarea importurilor; inlesniri fiscale; mentinerea paritatii francului (un dolar = 3,50 franci).

Gaillard 1957: restrictii de credit; majorarea impozitelor asupra societatilor si a taxei pe valoarea adaugata; diminuarea deficitului public; liberalizarea partiala a preturilor; o noua contingentare a importurilor si acordarea de prime la export; imprumut extern (un dolar =  4,20 franci).

Pinay 1958: imprumut public si controlul creditului; devalorizare de 17,5% (un dolar =  4,93 franci); emisiunea "francului greu"; majorarea impozitelor asupra societatilor (care ajung pana la 50%) si a cotizatiilor sociale; economii bugetare; liberalizarea partiala a contingentarii importurilor.

Planurile Giscard (1963-1969)

blocarea preturilor; restrangerea majorarilor de salarii pentru functiile publice; noi impozite (pe plusvalorile funciare, pe veniturile ridicate); ingradirea creditului; imprumut de 2 miliarde franci; reducerea deficitului bugetar pentru anul 1964 de la 7 la 4,7 miliarde franci.

o noua inghetare a preturilor; diminuarea cheltuielilor publice si a emisiunii monetare; majorarea ratei dobanzii; devalorizare de 12,5% (un dolar = 5,50 franci) si controlul schimburilor.

Planul Fourcade (1974)

Prelungirea ingradirii creditelor; majorarea taxei de scont; intensificarea controlului preturilor; presiune fiscala sporita (impozite asupra societatilor si veniturilor ridicate, taxa asupra profiturilor imobiliare si a plusvalorilor generate de inflatie); marirea preturilor la energie in vederea reducerii consumului acesteia.

Planurile Barre (1976-1978)

inghetarea preturilor (trimestrul IV 1976), inghetarea tarifelor publice in semestrul I 1977, norma de 6,5% de majorare a preturilor si a salariilor pentru anul 1977; reducerea investitiilor publice; amplificarea exceptionala a impozitului pe venituri, sporirea impozitului pe semnele exterioare de bogatie, a taxelor (pe alcool, pe viniete auto); crestere mai mica a masei monetare (plus 12,5% in 1977, fata de 16% in 1976), ridicarea taxei de scont; fixarea valorii importurilor petroliere la 55 miliarde franci.

liberalizarea preturilor industriale; majorarea tarifelor publice si a cotizatiilor sociale ("punctia" de 10 miliarde franci din veniturile gospodariilor populatiei); reducerea ajutoarelor acordate intreprinderilor cu dificultati; degrevarile fiscale pentru cumparatorii de actiuni ("5.000 franci Monory").

LECTURA FACULTATIVA

Inflatie, recesiune sau controale

Alegerea neplacuta pe care cerul o ofera Americanilor[7]

Doctrina era ca economia, in Statele Unite, putea sa fie reglementata cu ajutorul masurilor generale, astfel ca folosirea mainii de lucru sa fie satisfacatoare si preturile aproape stabile. O intelegere tacita - o "trade-off", termen nou care i-a impresionat pe economisti - s-a instalat intre stabilitatea preturilor si folosirea mainii de lucru. Cu cat mai mult preturile raman stabile, cu atat mai mult vor fi someri; cu cat vor fi mai putini someri, cu atat mai puternica va fi cresterea preturilor. Acest raport isi gasise expresia sa cantitativa datorita a ceea ce a fost numita curba lui Phillips. Construita pe baza datelor istorice, aceasta curba arata care rata anuala a cresterii preturilor este necesara pentru a te astepta sa fie legata la un anumit procent precis de neutilizare a fortei de munca. Astfel prezentata, alegerea intre inflatie si somaj nu mai parea tragica: o stabilitate rezonabila a preturilor putea sa fie combinata cu un nivel rezonabil al somajului. Mai mult - dar acest punct era evocat cu discretie - somajul ii surprindea mai ales pe muncitorii nespecializati si fara instructie, indeosebi pe tineri si pe negri, care ar fi oameni care nu apartin nici unei organizatii. Acestea sunt presupuse ca acceptand somajul cu o filosofie impotriva careia nu se poate face nimic. Masurile de stabilizare nu riscau sa antreneze efecte secundare mai grave.

Opiniile erau diferite nu in ceea ce priveste eficacitatea masurilor generale, ci in privinta tehnicilor de folosire. De la Keynes incoace, majoritatea economistilor au avut incredere mai ales in masurile fiscale: controlului cheltuielilor totale prin intermediul bugetului federal. In caz de inflatie, se poate restrange suficient cererea intervenind prin impozitare si cheltuielile statului. Dar, in perioada recenta, aceea care s-a numit a renasterii monetare, s-a acordat credit instrumentului principal reprezentat de controlul preturilor. Divergentele intre sustinatorii metodelor bugetare si cei ai metodelor monetare nu trebuie exagerate. Unii ca si ceilalti credeau in eficacitatea unor masuri generale. Toti propuneau o anumita combinare intre cele doua metode: divergentele nu priveau decat proportiile amestecului.

Economistii lui Nixon s-au instalat in functie in ianuarie 1969, debordand de incredere in eficacitatea masurilor generale, acelea pe care ei intentionau sa le aplice. Presedintele a promis sa nu se amestece niciodata in dezbaterile privind preturile si salariile. O politica fiscala, si, mai ales, monetara, judicios aplicata, ar fi trebuit sa fie suficienta. Intr-unul dintre cele mai frumoase discursuri cu elocinta economica, Presedintele a declarat ca inflatia se va termina datorita unui "fin reglaj" al economiei americane; el ar fi putut tot atat de bine sa vorbeasca de fin reglaj in legatura cu o inundatie a Mississippiului. Inflatia, care erpsese deja, a fost atribuita relei gestiuni a economistilor precedenti: reglajul lor fusese prea sumar. Pierre Rinfret, economist-consilier, a trimis o scrisoare succesorilor sai pentru a-i avertiza ca capacul marmidei preturilor si salariilor sta sa sara. Este permis sa presupunem ca multi alti Americani trasesera aceeasi concluzie. Pe parcursul primelor sale saptamani de exercitare a functiei, administratia Nixon a facut probabil mai mult pentru a relansa inflatia decat a reusit sa o franeze in cursul urmatoarelor optusprezece luni care au urmat.

A urmat apoi un val de promisiuni de a pune sfarsit, bineinteles, inflatiei. Sarcina consilierului economic al Presedintelui Statelor Unite este o sarcina plicticoasa caci putini presedinti se interesau cu adevarat de aceasta problema. Inamicul a fost, cu toate acestea, incetinit, intr-o anumita masura, prin aspectul liturgic al functiei. Nu trecea o saptamana fara ca un congres de oameni de afaceri, bancheri, consilieri in investitii, specialisti de marketing sau alti necromanti ai economiei sa nu se reuneasca prin vreun loc din Statele Unite. Deseori, cum acesti specialisti isi deduceau cheltuielile de sejur din declaratia de impozit, ei isi tineau reuniunile in cele mai frumoase orase maritime. Discursurile acestora nu erau numai informative. Ele erau urmate de rezolutii in mod repetat si, in primele optusprezece luni ale administratiei Nixon, toti promiteau ca inflatia se va sfarsi si ca stabilitatea preturilor era aproape.

Stabilitatea a revenit in urmatoarele sase luni. In timp ce continuau promisiunile, inflatia se dezvolta in cel mai frumos fel (la data la care promisiunea trebuia sa se realizeze se vorbea despre o noua intarziere). Dr. Paul W. McCracken, seful Consiliului Economic, a fost, fara indoiala, omul care a facut cele mai false promisiuni din intreaga istorie a acestei profesii. Cand se spera ca un lucru se va intampla, el anticipa ca va veni, procedeu atat de bine cunoscut celor care se ocupa de afaceri publice. Cand ceea ce se anticipa nu avea loc, se gaseau explicatii in inselarea previziunilor facute. De la nemuritoarea "turnanta" prezisa de Herbert Hoover, niciodata terapeutica predictiei nu a fost mai impudic utilizata decat in timpul primelor optusprezece luni ale administratiei Nixon. Politica urmata atunci a fost denumita "strategia atacului" destinata sa invinga inflatia. Nu se mai vazuse o strategie sportiva comparabila cu aceasta decand la Rose Bowl, in 1929, Roy Riegels alergase saptezecisicinci de yarzi inselandu-se in privinta directiei.

SINTEZA

Andre Nivollet arata ca notiunea de inflatie era utilizata in antichitate de Cicero si Plinius cel Tanar. In acceptiunea moderna, termenul s-a raspandit in timpul Razboiului de Secesiune cand inflatia indica cresterea masei de dolari cu spatele verde. Inflatia este semnul unei dereglari, al unei deformari de un anumit fel, in orice caz, al unei anomalii. Cand investitiile publice directe sau politica monetara nu sunt luate in consideratie, asa cum a fost inaintea timpurilor moderne, cel mai bun lucru este a incuraja inflatia printr-o balanta comerciala favorabila: surplusul de export serveste la mentinerea preturilor ridicate, iar curgerea spre interior a aurului inregistreaza castiguri mai mici, in acest fel stimuland si ocuparea locurilor de munca prin sporirea rezervelor de bani. Keynes a simtit ca acesta este 'elementul de adevar stiintific in doctrina mercantilista'. In raport de cum este guvernat de natura administrarii, efectul diferit al administrarii banilor a fost denumit ulterior 'efectul Cantillon'. El are replica sa moderna in analiza lui Keynes asupra 'raspandirii nivelurilor pretului' in capitolul 7 al Tratatului asupra banilor (1930), in care se spune ca 'schimbarile monetare nu afecteaza toate preturile in acelasi fel, in acelasi grad sau in acelasi timp'. Dupa razboi pe masura ce se reconstituiau capacitatile de productie excesul de cerere era resorbit si analiza keynesiana a surplusului a revenit in actualitate. Sunt formulate doua teze opuse asupra inflatiei: inflatia prin costuri si inflatia prin cerere.

CONCEPTE CHEIE

INTREBARI RECAPITULATIVE

Ce este inflatia?

Poate inflatia sa determine cresterea economica?

Cine a formulat teoria liberalista a inflatiei? Dar pe cea dirijista?

Ce curente de gandire se confrunta in dilema inflatie-somaj?

Care este semnificatia curbei Phillips?

TESTE-GRILA

1.Bodin a aratat ca originea inflatiei se afla in:

a) Cresterea salariilor;

b) Scaderea produsului global;

c) Abundenta de aur si argint;

d) Cresterea preturilor externe;

e) Importul de marfuri straine.

2.Ratele dobanzii pe care le ia in considerare Wicksell sunt:

1) Rata nominala a dobanzii;

2) Rata bancara;

3) Rata reala a dobanzii;

4) Rata naturala (sau normala);

5) Rata pietei.

Variante:

a)    

b)    

c)     

d)    

e)    

3.Tezele asupra inflatiei care se contrapun sunt:

1) Inflatia prin costuri;

2) Inflatia importata;

3) Inflatia structurala;

4) Inflatia taratoare;

5) Inflatia prin cerere.

Variante:

a)    

b)    

c)     

d)    

e)    

4.Teoria spiralei inflationiste sau teoria inflatiei salariale a fost formulata de:

a) K. Marx;

b) J. M. Keynes;

c) Fr. Von Hayek;

d) R. Harrod;

e) Cicero.

5.Teoria liberalista a inflatiei este:

a) Antimonetarista;

b) Antikeynesista;

c) Antimercantilista;

d) Anticomunista;

e) Antisociala.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

BEZBAKH, PIERRE - Inflatie, dezinflatie, deflatie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992;

GALBRAITH, JOHN K., Fraternité, Finances et Fantaisie, Editions Denoël, Paris, 1971, p. 89-91;

LEPAGE, HENRI - Demain le capitalisme, Editura Hachette, 1978.