Strategiile de politica monetara - strategia de tintire a inflatiei

STRATEGIILE DE POLITICA MONETARA IN CONTEXTUL CRIZEI ACTUALE

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea indeplinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul in formularea si transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de: cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica comerciala.

Dintre strategiile standard, numai tintirea cursului de schimb si tintirea inflatiei sunt utilizate in prezent de noile state membre UE din Europa Centrala si de Est. Tintirea agregatelor monetare a pierdut sustinerea pe care o avea in aceste tari, situatie intalnita in trecut si in majoritatea tarilor dezvoltate, in urma dezintegrarii relatiei anterior stabile dintre agregatele monetare si inflatie; aceasta evolutie este legata in special de remonetizarea accelerata, care s-a manifestat dupa ce inflatia a coborat la niveluri moderate, sectorul bancar a fost privatizat, iar fluxurile de capital liberalizate.

Economiile de dimensiuni mai reduse tind sa prefere ancorele de curs de schimb, respectiv regimuri de tip "consiliu monetar" in Bulgaria, Estonia si Lituania sau ''hard peg'' in Letonia. Celelalte tari au optat pentru aranjamente de curs de schimb mai flexibile, de la regimuri de curs de schimb cu flotare libera in Polonia si regimuri cu flotare controlata in Republica Ceha si in Romania pana la o banda de fluctuatie a cursului de schimb de tip ERM II in Ungaria, asociindu-le cu adoptarea strategiei de tintire a inflatiei.

In cadrul regimurilor de tip "consiliu monetar" politica monetara este setata pe "pilot automat", in timp ce bancile centrale care practica regimuri de tintire a inflatiei utilizeaza in mod activ instrumentele de politica monetara disponibile si trebuie sa adopte cu regularitate decizii complexe in vederea minimizarii functiilor lor de pierdere.        

STRATEGIA DE TINTIRE A INFLATIEI

Aceasta strategie a fost implementata in anul 2005, dupa ce a fost luata in considerare pentru prima data in anul 2001, atunci cand aceasta a fost mentionata in Programul Economic de Preaderare ca optiune majora a bancii centrale.

Principalele motive care au stat la baza acestei optiuni au fost urmatoarele:

necesitatea realizarii unei dezinflatii sustenabile, inclusiv din perspectiva convergentei cu UE;

relatia instabila dintre agregatele monetare si inflatie;

faptul ca un regim de curs de schimb ancorat la o alta valuta este extreme de riscant in conditiile unui trend de apreciere determinat de procesul de convergenta si ale unei deschideri progresive a contului de capital.

Strategia de politica monetara a BNR - tintirea inflatiei - este in stransa conexiune cu criza financiara actuala si cu problemele cu care tara noastra se confrunta.

Optiunea pentru adoptarea tintirii inflatiei ca strategie de politica monetara a fost justificata de necesitatea realizarii unei dezinflatii sustenabile. Implementarea strategiei de tintire a inflatiei nu a fost usoara nici inainte de aparitia crizei financiare si dominanta fiscala, intrarile masive de capital, pozitia de debitor net a BNR fata de sistemul bancar si mecanismul de transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel ca, intre 2005 si 2007, au existat perioade in care anticipatiile inflationiste si aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o dilema serioasa pentru banca centrala. Cresteri ale ratei dobanzii, necesare pentru a aduce anticipatiile in linie cu tinta de inflatie, atrageau si mai multe capitaluri straine, apreciind nesustenabil leul.

Odata cu declansarea crizei financiare in iulie 2007, o parte dintre aceste conditii a disparut. Astazi BNR tinde sa fie creditor net al sistemului bancar, iar intrarile de capital strain s-au atenuat in mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifica implementarea politicii monetare. Dimpotriva, criza financiara a sporit volatilitatea pe pietele monetara si valutara si tinde sa amplifice incetinirea activitatii economice. Pe de o parte, reducerea finantarilor externe si existenta dezechilibrelor externe mari au declansat deprecierea leului, care alimenteaza inflatia si face necesara o rata a dobanzii relativ inalta. Mai mult, cei cu datorii in euro si alte valute, si astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativa a leului. Pe de alta parte, rate mai inalte ale dobanzii ar tinde sa franeze cresterea economica si, mai mult, ar crea costuri pentru cei ce au datorii, riscand sa destabilizeze sectorul financiar. In aceste conditii apare problema delicata a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilitatii preturilor si asigurarea stabilitatii financiare. Eficienta politicii monetare in atingerea acestui obiectiv este insa limitata daca nu exista stabilitate financiara. Unul dintre principiile macroeconomice de baza afirma ca frictiunile pe plan financiar influenteaza in mod substantial ciclul de afaceri. Astazi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Bancile centrale ale lumii incearca sa mentina stabilitatea financiara si sa evite recesiunea si depresiunea economica.

Experienta Romaniei arata ca stabilitatea financiara prezinta o importanta deosebita pentru stabilitatea preturilor. Pe buna dreptate, Romania a fost criticata pentru intarzieri in dezinflatie. Acestea s-au datorat reformelor structurale insuficiente. Tara noastra a realizat o rata medie de dezinflatie de 5,8 puncte procentuale pe an in perioada 2000-2007, in paralel cu mentinerea stabilitatii sistemului financiar. Dar daca BNR ar fi suplinit acest deficit de reforme prin cresteri mai abrupte ale ratelor dobanzii situatia financiara a firmelor si a gospodariilor s-ar fi deteriorat. Si astfel s-ar fi deteriorate stabilitatea financiara a sectorului bancar. In final, insasi ritmul dezinflatiei ar fi fost, probabil, mai mic decat cel realizat. Lectia care trebuie invatata este aceea ca, pe termen lung, incapacitatea mentinerii stabilitatii financiare nu poate sa conduca decat la o reinflamare a inflatiei.

Prin adoptarea tintirii inflatiei s-a optat sa se faca cat mai mult loc pietei in stabilirea cursului de schimb. Totusi, au fost situatii cand fluctuatiile leului au fost cu mult in afara limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb. Asa a fost cazul de mai multe ori in intervalul 2004-2007, cand au existat intrari masive de capital si leul s-a apreciat foarte mult. Asa s-a intamplat, in anumite perioade, si dupa declansarea crizei financiare internationale actuale, inclusiv in 2009. Acestea au fost motivele pentru care s-a adoptat o flotare controlata a cursului de schimb, ceea ce nu inseamna ca se intervine in piata valutara in mod discretionar.

Politica BNR privind interventiile pe piata valutara a fost ghidata de filozofia conform careia o volatilitate inalta a cursului de schimb este daunatoare atat pentru obiectivul privind inflatia, cat si pentru sanatatea financiara a sectorului real si a celui financiar. Cu aceasta filozofie, BNR a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atat sa utilizeze valentele pietei libere si sa descurajeze comportamentele speculative, cat si sa evite aprecierile excesive.

Criza financiara actuala a introdus o inversare abrupta a trendului de apreciere a leului, cu importante episoade de volatilitate. Asa cum, in trecut, intrarile de valuta au supraapreciat leul cu mult peste nivelul indicat de factorii fundamentali ai cursului de schimb, astazi reducerea finantarii externe si incertitudinea tind sa determine deprecieri ale leului nejustificate de factorii fundamentali ai cursului de schimb.

Rezervele cumparate pe piata valutara in momentele de supraapreciere servesc astazi pentru interventii pentru calmarea deprecierii leului.

Banca centrala trebuie sa asigure, mentinandu-si strategia de tintire a inflatiei, apropierea treptata a ratei inflatiei de nivelurile compatibile cu indeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea preturilor. Odata ce inflatia redusa a fost consolidata, se vor crea conditii favorabile pentru indeplinirea sustenabila a criteriilor de convergenta nominala privind rata dobanzii pe termen lung si stabilitatea cursului de schimb. Totodata, implementarea unei politici fiscale prudente va sustine sustenabilitatea finantelor publice. In aceste conditii, exista posibilitatea ca Romania sa intre in zona euro la orizontul anului 2014.