Sistemul politicii comunitare in domeniul concurentei

Sistemul politicii comunitare in domeniul concurentei

Pentru cei care au redactat Tratatul de la Roma (1957), concurenta nu reprezenta un obiectiv in sine, ci doar o conditie indispensabila in procesul de creare a pietei comune, devenite ulterior piata interna. Pe o piata libera, afacerile sunt un joc in care concurentii se intrec. Uneori, firmele pot fi tentate sa evite aceasta intrecere si sa incerce sa-si stabileasca propriile reguli de joc. Cateodata, un jucator de talie mare poate incerca sa-si elimine concurentii de pe piata. Comisia Europeana actioneaza ca un arbitru pentru a se asigura ca toate firmele joaca dupa aceleasi reguli.

Sistemul politicii comunitare in domeniul concurentei este semnificativ revizuit incepand cu anul 2003, prin Regulamentul CE nr.1/2003, cand a fost pus in practica un mecanism de competente alternative. Astfel, Comisia Europeana are ca responsabilitate principala a veghea la corecta functionare si aplicare a regulilor de concurenta. Ea isi exercita prerogativele de investigatie, statueaza asupra comportamentului intreprinderilor supuse investigatiei si le sanctioneaza in caz de incalcare a acestora[1]. In ceea ce priveste statele membre, acestea sunt responsabile cu punerea efectiva in aplicare a regulilor comunitare privind concurenta. In practica, aceasta responsabilitate incumba autoritatilor nationale de concurenta, cat si instantelor nationale investite a judeca litigii in materia concurentei.

Regulile comunitare de concurenta sunt grupate in urmatoarele patru mari categorii[2]:

intelegerile restrictive/monopoliste;

abuzul de pozitie dominanta;

concentrarile economice;

ajutorul de stat.

Primele trei categorii de practici anticoncurentiale enumerate mai sus sunt cunoscute si sub numele de politica/dreptul antimonopol (engl. antitrust).

a. Interzicerea intelegerilor monopoliste. Intelegerile monopoliste sunt prohibite pe piata interna in virtutea art. 81 din Tratatul de la Roma respectiv, art. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurentei - corespondentul in legea romana a art. 81 din Tratatul de la Roma. Termenul de intelegere monopolista se defineste ca fiind orice practica de impartire a pietei, de fixare concertata a cotei de productie ori de stabilire a pretului sau orice acord incheiat intre doua sau mai multe intreprinderi in scopul de a controla piata.

Aceste diferite tipuri de comportament distorsioneaza concurenta pe piata in detrimentul consumatorilor si a celorlalti producatori victime ale acestor practici.

Totusi, un sistem de exceptari a fost reglementat prin lege pentru situatiile in care asemenea practici, in principiu anticoncurentiale, au de facto ca rezultat imbunatatirea distributiei de produse sau sustin progresul tehnic intr-un sector de activitate dat. Acesta este cazul, spre exemplu, al acordurilor de distributie, de specializare sau al acordurilor privind cercetarea si progresul tehnic.

b. Interzicerea abuzului de pozitie dominanta. Art. 82 din Tratatul de la Roma, respectiv corespondentul in legea romana art.6 din Legea nr.21/1996, interzic exploatarea unei pozitii dominante de catre intreprinderi. In momentul in care o intreprindere ajunge sa domine piata, adica sa atinga o cota de piata suficient de mare care sa-i ofere posibilitatea reala de a manifesta un comportament independent fata de consumatori, precum si fata de ceilalti potentiali competitori, intreprinderea in cauza ar putea avea tendinta de a abuza de o asemenea situatie. Practicile anticoncurentiale pot lua in acest caz urmatoarele forme: preturi abuzive, acorduri de vanzare exclusiva, prime de fidelitate vizand deturnarea furnizorilor concurentilor sai etc.

c. Controlul concentrarilor economice. O concentrare economica realizata intre doua sau mai multe intreprinderi nu este interzisa in sine, ci doar in situatia in care aceasta este de natura a crea ori a consolida o pozitie dominanta susceptibila a da nastere unui abuz. Initial, acest control nu a fost reglementat de Tratatul de la Roma. Cu toate acestea, multiplicarea legaturilor dintre intreprinderi sub semnul pietei comune (nu de putine ori in scopul de a evita aplicarea legislatiei privitoare la intelegeri monopoliste) a reclamat ca necesara interventia comunitara in acest domeniu. Aceasta a fost destul de mult intarziata fiind pastrata la un nivel informal. De abia prin Regulamentul CE nr. 4064/89, din 21 decembrie 1989, s-au pus bazele juridice ale acestui concept de control al concentrarilor economice. Acesta a fost abrogat in 2004 prin intrarea in vigoare a noului Regulament CE in domeniul controlului concentrarilor economice nr. 139/2004.

De pilda, in anul 2005, mai mult de 90% din notificarile concentrarilor economice au fost autorizate, majoritatea intr-un termen de o luna. Intr-un numar mic din cazuri, comisia a considerat totusi necesara deschiderea unei investigatii mai aprofundate;

In Romania, prima referire la conceptul concentrarilor economice se regaseste in aceeasi Lege nr.21/1996 a concurentei. Ulterior, reglementarile de ordin general cuprinse in Legea nr. 21/1996 au fost detaliate de Regulementul Consiliului Concurentei din 29.03.2004 privind autorizarea concentrarilor economice. Controlul concentrarilor economice este intr-o mare masura un control de anticipatie a abuzului de pozitie dominanta. In conformitate cu principiul distribuirii competentelor, Comisia europeana intervine doar in situatia concentrarilor economice cu o dimensiune comunitara.

In general, deciziile Comisiei de neautorizare a unei concentrari economice sunt rare. In schimb, in mod frecvent Comisia impune intreprinderilor implicate intr-o operatiune de concentrare economica indeplinirea unor conditii sau luarea unor angajamente pentru a fi declarate compatibile cu piata interna. Spre exemplu, Comisia europeana a autorizat fuziunea companiilor aeriene Air France si KLM in februarie 2004 sub conditia ca intreprinderile in cauza sa cedeze din canalele aeriene pentru a nu se ajunge ca fuziunea sa reduca concurenta pe piata sectorului respectiv[3].

d. Interzicerea ajutoarelor de stat. Art. 87 si 88 din Tratatul de la Roma interzic in principiu ajutoarele de stat, sau cu alte cuvinte subventiile de stat. Sunt vizate toate ajutoarele de stat susceptibile de a afecta comertul intre statele membre (subventii, scutiri de impozit, reduceri de impozit etc.) doar daca sunt mai mari de 200.000 euro pe fiecare intreprindere si pentru o perioada de 3 ani. In caz contrar, aceste ajutoare de stat sunt calificate drept ajutoare de minimis si nu sunt vizate de dreptul concurentei decat in masura in care sunt destinate sectoarelor transporturilor si agriculturii. Anumite masuri, cu toate ca pot constitui ajutoare de stat, ar putea fi autorizate de catre Comisie. Acestea sunt in special ajutoarele destinate:

sustinerii dezvoltarii economice a regiunilor in care nivelul de trai este foarte scazut: ajutoare pentru crearea de noi locuri de munca, ajutoare pentru intreprinderi mici si mijlocii, ajutoare pentru recalificare profesionala, ajutoare pentru protectia mediului;

promovarea realizarii unor proiecte importante de interes european comun (ex. remedierea efectelor unei recesiuni economice grave intr-un stat membru, ajutoarele de stat pentru cercetare-devoltare-inovare);

promovarea culturii.

Statul are obligatia de a notifica Comisiei Europeane ajutoarele de stat pe care intentioneaza sa le acorde operatorilor economici. In caz contrar, ajutoarele de stat sunt considerate a fi ilegale, iar recuperarea acestora poate fi dispusa de catre instantele nationale competente potrivit legii. De pilda, in anul 2005, s-au notificat 650 de ajutoare de stat: comisia a autorizat ajutoarele in aproximativ 96% din cazuri, in timp ce in 4% din cazuri a adoptat decizii negative ulterior declararii incompatibilitatii ajutoarelor in cauza cu reglementarile comunitare in vigoare. Comisia europeana are insa ca obiectiv limitarea ariei sectoarelor pentru care se pot acorda ajutoare de stat si, de asemenea, acordarea acestora sa se concentreze pe cercetare si inovare, crearea de noi locuri de munca, cresterea economica si coeziunea sociala.

Exemple de aplicare a normelor comunitare in domeniul concurentei. Politica in domeniul concurentei s-a concretizat de-a lungul timpului in catevaa masuri concrete cu rezonanta mondiala (DG Competition, 2007):

Comisia Europeana a aplicat producatorului de jocuri video Nintendo si distribuitorilor sai o amenda de 168 milioane euro. Intre 1991 si 1998, Nintendo, producatorul japonez de jocuri video, si sapte dintre distribuitorii sai oficiali din Europa au conlucrat pentru a mentine diferente de pret artificial de mari intre tarile din UE. Fiecare distribuitor era obligat sa impiedice exporturile de pe teritoriul tarii sale catre un alt stat prin canale de distributie neoficiale (comert paralel). Sub conducerea Nintendo, companiile au colaborat intens pentru a depista sursa oricaror asemenea exporturi. Comerciantii care permiteau aceste exporturi au fost penalizati prin acordarea unor cantitati mai mici de produse sau printr-un boicot total. Ca urmare, preturile pentru consolele de joc si pentru jocuri difereau foarte mult de la o tara a Uniunii Europene la alta, fiind cu 65% mai ieftine in Marea Britanie decat in Germania si Tarile de Jos.

In 1998, ca urmare a numeroaselor sesizari din partea consumatorilor, Comisia Europeana a amendat Volkswagen AG cu 90 milioane euro pentru ca interzisese distribuitorilor sai din Italia sa onoreze comenzi de la clienti germani sau austrieci, atrasi de preturile mai scazute din Italia. Este ilegal ca fabricantii de automobile sa-si descurajeze distribuitorii sa vanda unor clienti rezidenti in alte state membre UE. Comisia Europeana publica la fiecare sase luni o analiza a preturilor nete la automobile in fiecare din statele membre UE pentru a-i ajuta pe consumatori sa identifice tara in care automobilul pe care ar vrea sa-l cumpere are pretul cel mai mic.

O amenda record de 850 milioane de euro a fost aplicata in 2001 celor opt laboratoare farmaceutice, supranumite "cartelul vitaminelor", justificata de importanta mizei pusa in joc de acestea: sanatatea publica si nutritia. In anii '90, aceste laboratoare au realizat o intelegere cu privire la preturile de vanzare a unei importante game de vitamine fabricate din cereale, produse farmaceutice si cosmetice. Aceste practici anticoncurentiale au antrenat o crestere artificiala de pret;

Autorizarea de catre Comisia Europeana a unui ajutor de stat pentru reconstructie acordat de catre guvernul francez grupului Alstrom specializat in realizarea infrastructurilor de transport si in sectorul energetic. In contrapartida, Comisia a solicitat societatii Alstrom sa adopte masuri numite "compensatorii" in scopul remedierii distorsionarii concurentei prin acordarea ajutorului de stat (in special, Alstrom a trebuit sa accepte a-si ceda cateva din activele sale.)

Condamnarea celui mai important producator de logistica care s-a considerat a fi profitat de pozitia sa dominanta pe piata pentru a-si furniza produsul sau principal impreuna cu alte produse de logistica pe care utilizatorul nu si-ar fi dorit in mod normal sa le achizitioneze. In 2004, societatea Microsoft a fost condamnata de catre Comisia europeana la plata unei amenzi de 497 milioane de euro;

Condamnadarea unui important fabricant de pneuri care utiliza un sistem de rabaturi si stimulente in scopul fidelizarii distributorilor produselor sale si impiedicarii lor de a opta in mod liber si pentru alti furnizori. In 2001, fabricantul de pneuri Michelin a fost condamnat la plata unei amenzi de 20 milioane de euro pentru abuzul sau asupra pozitiei dominante pe piata pneurilor de schimb pentru autovehiculele de tonaj mare in Franta in cursul anilor '90. Michelin fabrica peste 50% din pneurile de schimb noi pentru vehiculele de mare tonaj si un procent si mai mare de pneuri reconditionate. Nici unul din concurentii sai nu avea dimensiuni comparabile, asa incat era greu pentru distribuitori sa evite sa lucreze cu Michelin. Michelin folosea un sistem de rabaturi si prime care ii facea pe distribuitori dependenti de pneurile sale si ii impiedica sa-si aleaga in mod liber furnizorii

Comisia Europeana a ajuns la concluzia ca operatiunea de fuziune dintre companiile Unilever si Bestfoods, din sectorul industriei alimentare, ar fi diminuat concurenta pe pietele supelor instant, sosurilor pentru paste, gemurilor si altor produse alimentare, in aproape toate statele membre UE. Consumatorii ar fi fost afectati in mod semnificativ de fuziunea propusa, care ar fi condus la o reducere a gamei de produse si la preturi mai mari. Ca urmare, partile au propus vanzarea catre concurenti a unei parti, in valoare de un miliard de euro, din afacerea lor, iar aceasta a permis Comisiei Europene sa autorizeze conditionat fuziunea.

Dupa examinarea achizitionarea firmei Wella de catre Procter & Gamble, Comisia Europeana a concluzionat ca aceasta ar putea diminua concurenta pe pietele produselor de ingrijire a parului din Irlanda, Suedia si Norvegia. Pentru a corecta acest neajuns, partile s-au oferit sa acorde licenta pentru o serie de marci de produse de ingrijire a parului, precum Herbal Essences, Silvikrin si Catzy, concurentilor din aceste tari. Aceasta a oferit Comisiei Europene posibilitatea de a autoriza conditionat achizitia.

Lucrare: Motivatia si satisfctia in munca -premisele reusitei si succesului profesional Lucrare: Procesul asigurarea calitatii - tratarea produsului neconform

Comisiei Europene i-au fost notificate doua fuziuni de proportii din sectorul produselor farmaceutice: Sanofi/Synthélabo si Pfizer/Pharmacia. Comisia Europeana a ajuns la concluzia ca ambele fuziuni ar putea avea un efect negativ asupra concurentei, limitand gama de medicamente pentru care puteau opta pacientii. In ambele cazuri, partile au propus sa transfere concurentilor unele din produsele lor. Comisia Europeana a fost de acord ca acest lucru va reface concurenta pe piete si va proteja interesele pacientilor. In cazul Sanofi /Synthélabo, printre produsele transferate sau vandute se numarau, de pilda, vitamina B12 vanduta sub numele "Delagrange", anumite antibiotice, hipnotice si sedative. In cazul Pfizer/Pharmacia, partile au propus, de exemplu, sa transfere concurentilor anumite produse in curs de elaborare, care ar fi concurat cu Viagra produsa de Pfizer, ceea ce a permis autorizarea fuziunii. autorizeze conditionat fuziunea, astfel incat pietele franceze de combustibili sa ramana concurentiale, iar consumatorii sa continue sa plateasca preturi echitabile.

TotalFina si Elf Aquitaine erau principalii jucatori in sectorul francez de produse petroliere, iar fuziunea lor ar fi generat o crestere a cheltuielilor distribuitorilor independenti de benzina. Aceasta ar fi afectat in special supermarketurile, care contribuisera la scaderea preturilor la combustibili in Franta. Compania rezultata in urma fuzionarii ar fi exploatat circa 60% din statiile de service de pe autostrazile franceze. Ar fi devenit, de asemenea, principalul furnizor de gaz petrolier lichefi at (GPL). Comisia Europeana a considerat ca acest nivel de putere de piata ar fi determinat o crestere a preturilor. Pentru a inlatura aceste temeri legate de concurenta, TotalFina/Elf au propus vanzarea unui mare procent din aceste operatiuni catre concurenti. Au propus, de exemplu, vanzarea a 70 de statii de service de pe autostrazile din Franta catre concurenti. Aceasta a dat Comisiei Europene posibilitatea sa autorizeze conditionat fuziunea, astfel incat pietele franceze de combustibili sa ramana concurentiale, iar consumatorii sa continue sa plateasca preturi echitabile.

In anul 2007 sunt stabilite principii comune pentru taxele aeroportuare din Comunitate care previn abuzurile de pozitiile dominante pe piata. Comisia pentru Transport si Turism justifica nevoia acestor reguli europene deoarece nu toate statele membre au o procedura functionala, non-discriminatorie si comprehensibila de calculare a taxelor.

Pe de alta parte, bancile landurilor din Germania si Austria au obtinut din partea guvernelor lor garantii de stat care sa le protejeze de faliment. Aceste garantii au permis bancilor publice sa acorde credite in conditii mai favorabile decat concurentele lor, bancile comerciale. Dupa o investigatie privind aceste garantii, Comisia Europeana a ajuns la concluzia ca acestea constituie ajutor de stat ilegal si a negociat eliminarea lor treptata cu guvernul german si cel austriac. O decizie similara s-a luat in privinta unei garantii acordate de guvernul francez institutiei financiare publice Caisse des Dépôts et Consignations (CDC) pentru a sprijini activitatile bancare comerciale ale acesteia. Si in acest caz Comisia a cerut eliminarea treptata a acelei garantii, permitand CDC sa-si adapteze activitatea si cadrul juridic pentru a opera in aceleasi conditii ca si concurentii ei. Aceste decizii ale Comisiei au contribuit la restabilirea unei concurente corecte in sectorul bancar ;

Comisia Europeana a autorizat insa ajutorul pentru restructurare acordat de statul francez Companiei Alstom, un grup cu o gama larga de activitati de productie, in special in sectoarele transport si energie. Ajutorul a fost aprobat cu conditia ca aceasta companie sa adopte asa-numite masuri compensatorii, ca de exemplu vanzarea de active din diferite sectoare de activitate ale grupului. Aceste masuri compensatorii erau necesare pentru a se asigura ca ajutorul de restructurare nu va provoca daune substantiale concurentilor care functionau fara ajutor de stat si pentru a restabili o concurenta echitabila in sectoarele de transport si energie.

Comisia Europeana a aprobat un alt ajutor de stat, insa pentru instruire, in valoare de 38 milioane euro, pentru producatorul italian de automobile Fiat. Compania dorea sa imbunatateasca pregatirea profesionala a muncitorilor, ale caror locuri de munca erau puse in pericol ca urmare a masurilor de rationalizare si care aveau nevoie de instruire pentru a se adapta modifi carilor din procesele de productie si cerintelor implicate de acestea. Comisia Europeana are in general o atitudine favorabila fata de masurile privind ajutorul pentru instruire. In cadrul mai multor Consilii Europene s-a afirmat ca instruirea este un factor important pentru a face economia europeana mai competitiva pe pietele mondiale.

In anul 2003, Comisia a aprobat un ajutor de stat pentru cercetare-dezvoltare-inovare, in valoare de 293 milioane de euro, pentru un proiect comun de cercetare al celor trei companii menit sa elaboreze o noua tehnologie pentru primele prototipuri de circuite integrate cu dimensiuni nanometrice. Acest ajutor a fost autorizat pentru toate tipurile de cercetare, respectiv cea fundamentala, preconcurentiala si industriala. Unul din elementele pozitive ale proiectului a fost sporirea substantiala a numarului de personal pentru cercetare, precum si cresterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare. Acest lucru a contribuit la atingerea obiectivelor Consiliului European de a creste cheltuielile de cercetare-dezvoltare realizate de industrie si de statele membre in vederea stimularii competitivitatii industriei europene.

La sfarsitul anilor '90, autoritatile olandeze au acordat SCI Systems un pachet de ajutor generos in vederea construirii unei fabrici pentru asamblarea de PC-uri pentru Hewlett- Packard in Friesland. In februarie 2001, Comisia Europeana a decis ca acest ajutor incalca regulile referitoare la ajutorul pentru investitii regionale. Aceste reguli impiedica autoritatile sa organizeze o goana costisitoare dupa subventii in vederea atragerii de proiecte mobile de investitii si de locuri de munca pe care acestea le-ar putea aduce in respectiva regiune. O asemenea goana ar fi costisitoare pentru contribuabili si ar submina obiectivele procesului de coeziune deoarece autoritatile mai bogate ar putea sa le invinga mereu pe cele mai sarace prin oferta lor. In august 2002, compania a rambursat autoritatilor olandeze suma de 3,8 milioane guldeni olandezi (1,7 milioane euro).

In mai 2001, Comisia Europeana a dispus ca postul public de televiziune din Danemarca, TV2, sa ramburseze supracompensarea acordataa pentru furnizarea unui serviciu public. Aceasta investigatie fusese initiata ca urmare a unei plangeri din partea unui post comercial de televiziune, care functiona pe piata daneza, conform careia TV2 primea ajutor de stat pentru a finanta obligatia sa de serviciu public. Investigatia a aratat ca suma totala de ajutor de stat pe care o primea postul TV2 depasea cu 84,4 milioane euro cheltuielile pentru realizarea serviciului public. TV2 putea sa foloseasca supracompensarea pentru a-si fi nanta activitatile comerciale, ceea ce il favoriza in mod nejustifi cat in raport cu concurentii care nu primeau fonduri de la stat. Pentru a restabili conditiile de concurenta in activitatile sale comerciale, Comisia a dispus ca TV2 sa ramburseze supracompensarea, inclusiv dobanda aferenta.

Deschiderea pietelor pentru concurenta. Serviciile precum transporturile, energia, serviciile de posta si telecomunicatii nu au fost intotdeauna la fel de deschise pentru concurenta cum sunt astazi. Comisia Europeana a jucat un rol major in liberalizarea acestor piete, chiar daca a fost unul extrem de lent. In statele membre UE, aceste servicii au fost anterior asigurate de organizatii nationale care detineau dreptul exclusiv pentru prestarea unui anumit serviciu. Prin deschiderea acestor piete catre concurenta internationala, consumatorii pot acum sa aleaga dintr-o gama de prestatori de servicii si de produse alternative. Rezultatul este scontat: concurenta mai libera a permis cresterea competitivitatii, iar consumatorilor le-a permis sa beneficieze de preturi mai mici si de servicii noi, care sunt de regula mai eficiente si care vin in intampinarea consumatorului mai mult decat inainte.  Cum a fost introdusa libertatea de alegere? Abordarea Comisiei a evoluat de-a lungul anilor. In 1993, cand a cerut Danemarcei sa desfiinteze drepturile de monopol ale companiei feroviare de stat DSB asupra instalatiilor portuare de la Rodby, Comisia Europeana a oferit guvernului danez posibilitatea de a decide daca sa permita utilizarea acelorasi instalatii de catre concurenti sau sa construiasca instalatii noi langa portul existent. Curand, a devenit insa evident ca realizarea unor instalatii concurente, mai ales in cazul unor retele de dimensiuni nationale, necesita un mare volum de investitii si este de obicei ineficienta. Ca urmare, Comisia Europeana a elaborat conceptul separarii juridice a furnizarii ca atare a retelei de serviciile comerciale care folosesc reteaua.

In domeniul cailor ferate, electricitatii si gazelor naturale, operatorii de retea trebuie sa acorde acum concurentilor acces echitabil la retelele lor. In aceste sectoare, monitorizarea accesului echitabil la retea pentru toti furnizorii:

In Europa, liniile aeriene cu cost redus au inceput sa functioneze si sa se dezvolte datorita initiativei Comisiei Europene de a deschide catre concurenta industria transportului aerian.

In 2004, Comisia Europeana a intervenit atunci cand companiile franceze si germane furnizoare de gaze naturale - Gaz de France si Ruhrgas - au refuzat, dupa cum s-a sustinut, sa permita producatorului norvegian de gaze naturale - Marathon - accesul la retelele lor de distributie. Ulterior, atat compania franceza, cat si cea germana s-au oferit sa imbunatateasca accesul la retelele lor, permitand clientilor din ambele tari sa beneficieze mai eficient de deschiderea catre concurenta a pietelor de gaze naturale.

Comisia Europeana a deschis complet pentru concurenta sectorul telecomunicatiilor de la 1 ianuarie 1998. Acest lucru a permis utilizatorilor persoane particulare si firme din Europa sa economiseasca 13% si, respectiv, 23% la facturile lor telefonice pentru convorbiri interne de la telefoane fi xe in intervalul august 1998 - august 2003. Economiile au fost chiar mai spectaculoase in domeniul convorbirilor internationale, unde costul mediu al convorbirilor cu toate tarile OECD a scazut cu 41% pentru utilizatorii persoane particulare si cu 45% pentru firme.

Pe primele doua piete deschise pentru concurenta (transportul aerian si telecomunicatiile), preturile medii au scazut substantial. Nu la fel stau lucrurile in cazul pietelor care au fost deschise pentru concurenta mai tarziu sau nu au fost deschise deloc (ca, de exemplu, electricitatea, gazele naturale, transportul feroviar si serviciile postale), unde preturile au ramas neschimbate sau chiar au crescut. Desi aceasta se poate datora unor factori specifici sectorului - de exemplu, preturile gazelor naturale sunt strans legate de preturile petrolului - se pare ca tocmai in sectoarele care sunt mai deschise pentru concurenta consumatorii au beneficiat mai usor de preturi mai mici.

1. Reforma politicii concurentiale comunitare: intre ratiune economica si juridificare

Regulamentul Consiliului (EC) 1/2003[4] stabileste proceduri noi, mai coerente, pentru aplicarea reglementarilor in materie de concurenta ale Comunitatii Europene, cu referire speciala la articolele 81 si 82 din Tratatul Comunitar Consolidat[5]. In completare, Comisia Europeana a mai publicat numeroase indrumari de referinta - Pachetul de Modernizare - menite sa sprijine interpretarea si aplicarea acestei reglementari. Importanta sa fost evidentiata adeseori prin sintagme rasunatoare si indreptatite, cum ar fi "o revizuire ambitioasa si fundamentala a reglementarilor de concurenta care implementeaza articolele 81 si 82 din Tratat" sau "cea mai considerabila reforma pe concurenta intreprinsa dupa 1962" (EC - DG Concurenta: al 32-lea raport, 2002), un "big bang" (Monti, 2003).

Directiile fundamentale ale reformei induse in domeniul aplicarii politicii comunitare de concurenta constau in:

descentralizare: eliminarea obligatiei de notificare a intelegerilor catre Comisia Europeana;

stransa colaborare intre autoritatile care aplica reglementarile de concurenta - Comisia Europeana si autoritatile nationale de concurenta; instituirea Retelei Europene de Concurenta (ECN); accentuarea importantei participarii la Comitetul Consultativ privind Practicile Restrictive si Pozitiile Dominante;

intarirea si extinderea puterilor de investigare si de aplicare - dreptul de a sigila unele locatii, luarea de declaratii, inspectii la fata locului;

aplicarea uniforma a reglementarilor comunitare de concurenta - autoritatile nationale de concurenta trebuie sa aplice Articolele 81 si 82 in acelasi timp cu aplicarea reglementarilor nationale de concurenta etc.;

stransa cooperare intre autoritatile care aplica reglementarile de concurenta si instantele judiciare nationale.

Pe langa toate aceste masuri legate de aplicarea reglementarilor concurentiale, o a doua sarcina fundamentala a oricarei autoritati de concurenta - de la Directoratul General al Concurentei (din cadrul Comisiei Europene), pana la fiecare autoritate nationala de concurenta - consta in promovarea concurentei (engl. competition advocacy)[6]. In acest sens, autoritatea de concurenta trebuie sa consilieze pe toti cei interesati cu privire la reglementarile concurentiale, dar si sa se adreseze catre instantele juridice.

Scopurile acestei reglementari comunitare din 2003 tin, asadar, de eficientizarea si uniformizarea aplicarii reglementarilor de concurenta in Comunitatea Europeana, de simplificarea procedurilor administrative, de reducerea costurilor de aplicare pentru administratia publica si pentru agentii economici etc. O analiza empirica a respectivelor directii fundamentale ar putea evidentia ideea ca instantele judiciare nationale din statele membre vor juca un rol din ce in ce mai important in domeniul aplicarii politicii europene de concurenta. Acestea pot contura o perspectiva originala si valoroasa in abordarea cazurilor de concurenta, dar trebuie sa faca fata si nevoii de cunoastere detaliata a dreptului concurential comunitar, fara exceptie. Instantele nationale sunt independente, ceea ce le asigura impartialitatea,  si beneficiaza de abilitatea destul de rara de a aplica imperative complicate (si uneori conflictuale) ale diverselor politici nationale si/sau comunitare la situatii reale deosebit de complexe. Dar puterile si libertatile discretionare tot mai sporite acordate in cadrul reglementarilor fundamentale ale Comunitatii Europene (inclusiv si cu deosebire in domeniul concurentei economice) evidentiaza deja unele probleme, cum ar fi salvgardarea integritatii si coerentei acestor reglementari fundamentale implementate de catre o multitudine de instante nationale din statele membre[7].

Nu sunt putine parerile formulate pe baza reviziei juridice a cazurilor pe concurenta solutionate de catre curtile europene de justitie care evidentiaza aparenta unei confuze harababuri (Radulescu si Felecan, 2007), pe fondul lipsei recunoasterii oficiale a inaltei complexitati a cazurilor pe concurenta, a ambiguitatilor conceptuale si de implementare inca persistente.

Pentru a da un exemplu, se pot mentiona conditiile inscrise in art. 81(3), cum ar fi promovarea progresului tehnic si economic sau asigurarea beneficiului consumatorilor, care nu sunt concepte juridice clar definite si necesita abordari si evaluari economice complexe. Este demna de mentionat opinia unor comentatori potrivit carora aceasta a fost motivatia pentru care Curtea de Prima Instanta a Comunitatii Europene si-a autolimitat competenta asupra "evaluarilor economice complexe efectuate de catre Comisie atunci cand aceasta isi utilizeaza libertatea pe care i-a conferit-o Articolul 85(3) al Tratatului, cu privire la fiecare din cele patru conditii prevazute, (.) [competenta curtii fiind] limitata a verifica daca regulile privind procedura si formularea motivatiilor au fost respectate, daca faptele au fost stabilite cu exactitate si daca nu exista nici o eroare evidenta de apreciere sau vreun abuz de putere". Desi cele 4 conditii din Articolul 81(3) nu au fost in vreun fel modificate, iata ca acum aceste "evaluari economice complexe" vor trebui sa fie supravegheate de catre instantele nationale care, pana la momentul respectiv, nu fusesera considerate ca fiind competente in acest sens. Cu deosebire controlul conditiei de a nu fi eliminata concurenta necesita analiza pietei produsului si a pietei geografice afectate, de pilda, de o intelegere, a structurii de piata si a pozitiei partilor implicate (daca au putere de piata). Asemenea analize pot fi efectuate in mod satisfacator in baza unor cercetari detaliate, de catre institutii specializate.

Fara a intra in amanunte, tehnicizarea tot mai sporita a deciziilor juridice pe concurenta, rolul de maxima importanta jucat de economia politica, precum si multe alte circumstante obiective determina mari intarzieri si aglomerari curente de cazuri pe rol, situatie care contravine naturii schimbatoare a pietelor, cu imperativele "celei mai vii si dinamice politici din cadrul Uniunii Europene". Aceeasi observatie rezonabila ar putea fi facuta si cu privire la relatiile dintre Comisia Europeana, autoritatile nationale de concurenta si/sau instantele juridice nationale.

Pentru a evidentia "pericolul" ca justitia sa impuna autoritatilor de concurenta sa actioneze in modalitati incompatibile cu unele interese comunitare si nationale si in contradictie cu concluziile unor analize economice rezonabile, profesorul Wilks (2004), reinnoieste conceptul de juridificare (engl. juridifcation) a sferei economice[8].

Juridificarea, inteleasa ca fiind cresterea puterii juridice, se refera la sporirea atributiilor sistemului juridic. Se pot diferentia cel putin doua surse ale acestui fenomen, pe care le identificam a fi ambiguitatea si complexitatea. Ca prima sursa, amplificarea atributiilor de interpretare se produce atunci cand este neclar care principiu sau reglementare trebuie aplicate intr-un anume caz sau cand ambiguitatea este generata de posibilitatea de interpretare a unei anumite prevederi. A doua sursa de crestere a puterii juridice provine de la sporirea complexitatii cazurilor analizate. Ambiguitatea si complexitatea aferente unui anumit domeniu contribuie la sporirea puterii sistemului juridic (precum si a expertilor din interiorul sau din afara sistemului respectiv). Astfel, se amplifica dependenta de consilierea juridica si de deciziile instantelor judiciare (Blichner si Molander, 2005). Iar ambiguitatea si complexitatea, de obicei, sunt implicate din plin in cazurile de concurenta.

Pe scurt, putem rearanja definitiile reglementative de interes din Regulamentul 1/2003 in urmatorul mod (Gavrila si Stan, 2007):

instantele judiciare din statele membre pot solicita Comisiei o opinie;

Comisia si autoritatile de concurenta din statele membre, actionand din oficiu, pot inainta observatii scrise catre instantele judiciare nationale;

cu permisiunea instantei respective, Comisia si autoritatile de concurenta ale statelor membre pot inainta observatii orale catre instantele nationale.

O modalitate prin care ar putea lua sfarsit perioada de ambiguitate intre autoritatile administrative si instantele judiciare cu privire la ceea ce face fiecare in cazurile de concurenta - uneori in mod izolat si incoerent, consta in introducerea ad literam a notiunii de amicus curiae ("prietenul instantei")[9] intr-o nota a Comisiei din 2004[10]. Modernizarea aplicarii politicii de concurenta nu poate avea succes, asadar, fara ca legea sa se aplice uniform, cu o rigoare mult sporita.

2. Dificultatile aplicarii principiului amicus curiae in probleme de concurenta

Ca multe alte concepte din legea comuna, amicus curiae isi are originea in legea romana, care permite instantei sa invite terte parti, nelegate obligatoriu de reclamant si acuzat, spre a furniza informatii de fapt sau de drept asupra unor aspecte mai putin cunoscute. In legea comuna engleza timpurie, mecanismul a fost introdus in secolul XIV ca fiind vorba despre un "slujitor dezinteresat al curtii". In Statele Unite ale Americii, la inceputul sec. XIX, in cazul Green v. Biddle (1823) curtile federale au permis pentru prima data participarea amicus curiae la litigiu. In sec. XX, amici curiae au jucat un rol important in multe cazuri din istoria dreptului american. Ei participa la peste 90% din cazurile aduse inaintea US Supreme Court (multe dintre acestea fiind pe probleme de concurenta) (Gavrila si Stan, 2007).

In Marea Britanie si Irlanda, vechea institutie "assesor", din dreptul maritim anglo-saxon, permite Curtii sa desemneze o persoana cu cunostinte si experienta in domeniu  pentru a acorda asistenta in diverse aspecte ale cazului. Dar trebuie sa subliniem ca in Marea Britanie exista Competition Appeal Tribunal (CAT), o instanta specializata cu competente interdisciplinare (drept, economie, afaceri si finante-contabilitate). Conform legii Regatului Unit, functia CAT este de a examina si a decide asupra apelurilor si a altor solicitari sau reclamatii in care este implicata concurenta sau reglementarile economice. In Irlanda s-a preferat o abordare penala a problemelor de concurenta fata de sanctiunile administrative, iar procedura in cazurile civile apartinand de legea concurentei a fost modificata in sensul intaririi institutiei "assesor"-ului.

In Franta, Curtea de Casatie a consacrat exercitiul institutiei amicus curiae in unele materii civile. Codul Comercial acorda astfel judecatorilor permisiunea de a apela la Consiliul Concurentei sau la Ministerul Economiei (prin intermediul DGCCRF - Directia Generala a Concurentei, a Consumului si pentru Reprimarea Fraudelor) ca amicus curiae in cazuri pe concurenta, permitand totodata institutiilor citate sa depuna concluzii scrise sau sa inainteze observatii orale. Un Decret intrat in vigoare la 30 Decembrie 2005 stabileste clar instantele juridice franceze care au autoritatea de a aplica legea concurentei: Tribunalul de Mare Instanta (engl. Civil Trial Courts of General Jursdiction) si Curtile Comerciale de la Marseille, Bordeaux, Lille, Fort de France, Lyon, Nancy, Paris si Rennes  - singurele instante competente in acest sens Apelurile impotriva deciziilor acestor instante pot fi aduse numai inaintea Curtii de Apel de la Paris (care nu judeca asupra daunelor).

In Romania, Codul de Procedura Civila stipuleaza in art. 49. ca oricine are interes poate interveni intr-o pricina ce se urmeaza intre alte persoane, iar in art. 201(3): in domeniile strict specializate, in care nu existaa experti autorizati, din oficiu sau la cererea oricareia dintre parti, judecatorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalitati ori specialisti din domeniul respectiv. In domeniul protectiei concurentei economice, in Romania nu exista experti autorizati in conformitate cu prevederile legale. Totusi, consideram ca aceste prevederi precise ale Codului de Procedura Civila pot acoperi prezentarea in instanta a unor persoane fizice in calitate de amicus curiae, dar nu permit o astfel de prezentare pentru persoane juridice, mai ales institutii publice cum este autoritatea de concurenta. Mai mult, s-au inregistrat cazuri in Romania cand unor organizatii nu li s-a permis de catre instante prezentarea ca amicus curiae.

In Olanda, de asemenea, Codul de Procedura Civila nu prevede un asemenea instrument, totusi, intr-o oarecare masura, pozitia Procurorului Public in procedurile civile este comparabila. Astfel, considerandu-se ca este necesara o fundamentare legala pentru implementarea unui mecanism oficial si eficient de amicus curiae in cazuri de concurenta, a fost adoptat mai intai, in integrum, Articolul 15 din Regulamentul 1/2003 in Legea concurentei olandeza. Aceasta abordare particulara a permis Directorului General al autoritatii olandeze de concurenta sa aiba (in probleme de concurenta) aceleasi puteri alocate procurorului public, adica puterea de a supune observatii scrise in cazuri supuse instantelor administrative sau civile, daca si-a exprimat intentia de a face aceasta. Directorul General al autoritatii olandeze de concurenta este, de asemenea, autorizat, cu permisiunea instantei, sa faca observatii orale in timpul sedintelor. Pentru a se clarifica toate aspectele procedurale, urmatorul pas a fost implementarea legala a unor norme oficiale de aplicare, din cuprinsul carora retinem, indeosebi ca:

daca Directorul General al autoritatii olandeze de concurenta decide sa faca o interventie ca amicus curiae, el va notifica instanta respectiva in scris asupra acestei intentii;

oricare din partile implicate intr-o cauza in instanta, sau chiar instanta respectiva, pot contacta Directorul General al autoritatii olandeze de concurenta pentru a-i solicita interventia ca amicus curiae;

interventia ca amicus curiae este o competenta si nu o obligatie; Directorul General va decide, de la caz la caz, necesitatea si ratiunea unei asemenea interventii;

pentru a-si formula observatiile, Directorul General al autoritatii olandeze de concurenta va avea acces la toate documentele necesare din dosarul cazului; el va trata dosarul respectiv ca pe o informatie confidentiala.

O alta evolutie interesanta consta in participarea amicus curiae la cazuri aduse dinaintea tribunalelor internationale de solutionare a disputelor, unde se admit ca amici curiae chiar si statele si organizatiile internationale - a se vedea Organizatia Mondiala a Comertului (WTO) si mecanismul de Reglementare a Diferendelor ( engl. Dispute Settlement Mechanism).

Reglementarile Comunitatii Europene care permit (si impun) utilizarea mecanismului de amicus curiae in cazuri de concurenta. In aplicarea reglementarilor comunitare de concurenta, instantele judiciare nationale pot solicita Comisiei Europene sa intervina pentru a se putea decide asupra unui caz. Art. 15 din Regulamentul 1/2003 se refera la cele mai comune modalitati pentru un astfel de sprijin: transmiterea de informatii (pct. 21-26) si de opinii ale Comisiei (pct. 27-30) - ambele situatii la solicitarea instantei nationale, precum si posibilitatea pentru Comisie de a inainta observatii (pct. 31-35). Prevederile din par. 9 al Notei Comisiei (2004) clarifica admiterea obligatorie a acestor actiuni din oficiu ca amicus curiae a Comisiei Europene si a autoritatilor nationale de concurenta

Toate celelalte modalitati de asistenta ca amicus curiae prevazute in Regulamentul 1/2003 (care nu beneficiaza de admisibilitate obligatorie) nu pot, totusi, sa fie limitate de nici o reglementare a vreunui stat membru. Instantele judiciare nationale au posibilitatea si de a adresa solicitari de clarificare preliminara catre Curtea Europeana de Justitie  privind interpretarea art. 81 si 82 - o prevedere tot neobligatorie. Astfel, Curtea Europeana de Justitie, Comisia Europeana si autoritatile nationale de concurenta sunt potentiali amici curiae in probleme de concurenta pentru instantele judiciare nationale.

Statele membre au, in orice caz, obligatia de a adopta cele mai potrivite reguli procedurale care sa permita deplina utilizare a posibilitatilor oferite de catre amicus curiae in problematica concurentei. Ne oprim, deocamdata, aici, declarand ca in Romania, ca si in alte state membre, se evidentiaza o necesitate imperativa de conformare la aceasta obligatie. Gavrila si Stan (2007) considera ca, pana in prezent, in cadrul Comunitatii Europene, implementarea olandeza a mecanismului de amicus curiae relativ la autoritatea nationala de concurenta este cea mai potrivita pentru scopurile politicii comunitare de concurenta. De asemenea, ei considera ca solutia franceza cu privire la restrictionarea numarului instantelor judiciare nationale abilitate sa aplice art. 81 si 82 ar putea fi o solutie potrivita pentru aplicarea eficienta a dreptului concurentei in multe alte state membre. In Romania, de exemplu, din cele 235 de instante juridice existente, o abordare rationala ar fi sa se abiliteze numai cele 15 Curti de Apel si Inalta Curte de Casatie si Justitie pentru a examina cazuri de concurenta.

Judecatorii nationali nu apeleaza prea des la posibilitatea de a obtine asistenta ca amicus curiae din partea autoritatilor de concurenta. Cauza principala tine de faptul ca judecatorilor nu le place sa li se spuna de catre o instanta administrativa cum ar trebui aplicata legea. Apoi, in cazul unor neclaritati de interpretare, este mai probabil ca judecatorii nationali sa utilizeze art. 234 din Tratat si sa faca apel la Curtea Europeana de Justitie pentru o indrumare preliminara. Obtinerea acestui aviz legal dureaza, in medie, cam doi ani. In schimb, este evident ca acelasi aviz obtinut de la autoritatile de concurenta in calitate de amicus curiae se poate realiza mult mai repede.