Sistemul monetar international de la Bretton Woods

Sistemul monetar international de la Bretton Woods

Inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial, reprezentanti ai celor doua puteri aliate, Marea Britanie si SUA, au inceput sa gandeasca arhitectura sistemului financiar international pentru perioada postbelica. Lectiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb produsesera instabilitate excesiva, miscarile de capital necontrolate cauzasera si ele perturbatii mari, era nevoie de un cadru care sa favorizeze comertul international si sa evite razboaiele comerciale. In plus aparea si nevoia de refacere economica in urma unui razboi devastator. Punctele de vedere ale celor doua delegatii nu au fost insa identice.

Americanii, prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter White, pledau pentru fixitatea cursurilor de schimb si fluxuri comerciale si de capital libere (era vorba de o pozitie ce reflecta forta economiei americane in preajma si dupa al doilea razboi mondial, ca si interesele sale specifice).

In schimb, britanicii, aflati sub influenta marelui economist Keynes, erau preocupati de reconstructia economiilor occidentale distruse de razboi, de promovarea cresterii economice si ocuparea deplina a fortei de munca.

In final s-a ajuns la un compromis intre pozitia americana, mai "liberala" in acceptia europeana si pozitia britanica, profund keynesista, care era obsedata de somaj ridicat care s-a regasit in acordurile de la Bretton Woods, in statutele celor doua organizatii financiare specializate - Fondul Monetar International si Banca Mondiala.  

Conferinta monetara si financiara a Natiunilor Unite, reunita la Bretton-Woods, la 22 iulie 1944, a abordat pentru prima oara problema crearii unui sistem monetar international, bazat pe etalonul aur-devize si, in cadrul acestuia, pe dolarul american ca principala moneda de rezerva. Crearea, in 1944, a SMI a insemnat primul mare succes al cooperarii internationale in domeniul monetar, conceptie potrivit careia o moneda nationala poate indeplini functii internationale si, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.

Aranjamentele de la Bretton-Woods statuau ca "reguli ale jocului":

Rolul de etalon monetar revenea dolarului american si intr-un cadru mai larg cel de moneda de rezerva a SMI si mijloc de plata pe plan international. S-a procedat la definirea lui si la precizarea mecanismelor de mentinere pe termen lung a puterii sale de cumparare. Avand la baza rezervele de aur aflate la dispozitia Sistemului Federal de Rezerve al SUA (circa 4 cincimi din rezervele de aur se gaseau in SUA), intre dolar si aur s-a stabilit un raport valoric de 35 dolari uncia[1]. Valoarea paritara a dolarului functiona drept garantie pentru asigurarea unui grad ridicat de incredere in dolar pentru posesorul strain. Daca puterea de cumparare a dolarului era in scadere, posesorul de dolari se indrepta spre rezerva de aur a SUA, solicitand o cantitate de aur corespunzatoare valorii paritare a dolarului si a sumei de dolari de care dispunea.

Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile fundamentale de functionare a sistemului, FMI considerand-o conditia de baza pentru realizarea cooperarii monetare si a dezvoltarii comertului international, pentru asigurarea stabilitatii monetare si, implicit, a celei economice. Aplicarea acestui principiu a fixat optiunea pentru practicarea cursurilor fixe. In acest scop, fiecare tara membra a FMI era obligata sa isi defineasca valoarea paritara a monedei in aur sau in dolari. Fata de paritatea oficiala, cursurile de piata ale monedelor nationale puteau oscila in limita unor marje de +/-1%, tarile emitente avand obligatia sa supravegheze strict aceasta evolutie. Mentinerea cursului de piata in aceste limite considerate normale se realiza printr-un mecanism special, respectiv prin interventii repetate pe piata cu operatiuni de vanzari-cumparari de moneda. Daca efectele asteptate nu se produceau, se recurgea la modificarea valorii paritare (devalorizare oficiala = unitatea monetara definita printr-o cantitate mai mica de aur), dar numai ptr. corectarea unui dezechilibru fundamental in economia unei tari.

Convertibilitatea monetara viza doua aspecte distincte:

-convertibilitatea dolarului. Acesta a reprezentat singura moneda convertibila in aur, autoritatile monetare americane angajandu-se sa converteasca oricand la cererea bancilor centrale detinerile lor de dolari, la pretul oficial de 35 USD uncia.

-convertibilitatea monedelor nationale ale celorlalte tari, membre ale FMI, era oficiala (limitata la relatiile dintre autoritatile monetare) si de piata (generata de operatiunile de plati generate de nevoi comerciale sau financiare ale persoanelor fizice sau juridice fara interventia bancilor centrale), ele putand fi transformate in aur prin intermediul dolarului.

Crearea unor rezerve monetare oficiale (alcatuite din aur, titluri emise pe piete financiar-monetare nationale si dolari) necesare ptr.:

-convertirea sumelor solicitate de la FMI;

-interventiile pe piata ale autoritatilor monetare in scopul mentinerii stabilitatii cursurilor de schimb.

Echilibrul balantelor de plati. Ca solutie extrema pentru mentinerea acestui echilibru, cu acordul FMI, se puteau opera devalorizari sau revalorizari ale monedelor nationale. De la acest principiu facea exceptie SUA, deoarece acoperirea deficitului balantei ei de plati avea loc prin emisiune de moneda proprie, avand in vedere statutul dolarului in cadrul sistemului.

Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare in relatiile economice internationale plus functionarea a doua institutii, care a marcat evolutia sistemului postbelic. Pe langa refacerea economica a tarilor vest-europene dupa razboi, au contribuit si la o puternica dezvoltare a schimburilor internationale.

Sistemul a functionat practic pana in 1957, din 1958 incepand sa se degradeze. Motivul cel mai important l-a reprezentat deficitul balantei comerciale americane si cresterea volumului dolarilor detinuti de nerezidenti in afara SUA, care in 1959 depasea valoarea stocului american de aur. A aparut neincrederea unor guverne europene care au solicitat conversia rezervelor de dolari in aur, precum si cumpararile masive de aur ale speculatorilor care anticipau o devalorizare a dolarului. Pentru a impiedica efectul speculativ si devalorizarea dolarului, SUA si un grup de 7 state europene au instituit "pool-ul aurului". Statele europene se angajau sa vanda aur contra dolari, pentru mentinerea cursului unciei de aur la 35 dolari, in timp ce SUA se obligau sa reduca deficitul balantei comerciale. Acordul s-a soldat insa cu un esec, iar perioada 1967-1971 a fost marcata de devalorizari si reevaluari, insotite de crize speculative ce au destabilizat sistemul paritatilor fixe.

Totul a culminat cu decizia Administratiei Nixon de a renunta la convertibilitatea in aur a dolarului, in august 1971 (valoarea rezervelor oficiale de aur ale SFR ajunsese la 10 mld de USD, de la 24,6 mld USD in 1944) = prabusirea primului principiu. Tot in 1971 are loc prima devalorizare oficiala a USD, pentru a opri scurgerea aurului in afara SUA (38 USD uncia), urmata de a doua in 1973 (42,22 USD uncia) = prabusirea celui de al 2-lea principiu. 

In acelasi an, 1971, in decembrie, a fost largita marja abaterii cursului de la paritate de la +/-1% la +/-2,25% (Acordul Smithonian), pentru ca in martie 1973 sa se abandoneze cursurile fixe si sa se intre intr-o era a fluxurilor flotante, legalizate prin cel de-al doilea amendament de la statutul FMI, ratificat in aprilie 1978.