INTRODUCERE IN MACROECONOMIE

Modelul clasic si replica lui J.M. Keynes

Legea "ofertei creatoare de cerere proprie" (Jean Baptiste Say)

Modelul "fluxului circular"(François Quesnay)

Critica lui J.M. Keynes

Macromodelul John Maynard Keynes

Agregatele si fluxul circular

Specificul echilibrelor partiale

Economiile si investitiile

Impozitarea si cheltuielile publice

Economia deschisa: importurile si exporturile

Consumul, in Macromodel

Reprezentari keynesiste ale echilibrului general

Modelul "injectii-retrageri" si echilibrul fortei de munca

Modelul "injectii-retrageri"

Echilibrul-dezechilibrul fortei de munca

Macropolitici pe termen scurt

Modelul "IS-LM"

2.4.2.1 Curba IS

2.4.2.2 Teoria banilor, la clasici si la Keynes

2.4.2.3 Curba LM

2.4.2.4 Modelul IS-LM si politica macroeconomica

Modelul "cerere-oferta agregata"

Cererea agregata

Oferta agregata

Finalizarea Macromodelului

2.5 Concluzie: "paradoxul keynesist"

Nota:

Cunostintele din aceasta lectie apar noi fata de cele parcurse pana aici. totusi, valoarea lor este cruciala pentru toate lectiile care urmeaza, atat in ce priveste Partea a II-a in continuare, cat mai ales Partea a III-a a manualului.

Studiul economiei la scara presupune complementaritatea intre comportamentele (1) agentului economic - pentru microeconomie - si (2) economiei in ansamblu - pentru macroeconomie, respectiv pentru macro-entitatea de tip national sau federal, la randul ei autonoma.

Cu o singura observatie. Un adevar este acela ca nationalul (federalul) se autonomizeaza si juridic, constitutional, politic, religios etc. Nu este insa acelasi lucru sau principial obligatoriu ca nationalul (federalul) sa revendice automat o entitate macroeconomica autonoma. Obligatoriu ramane totusi ca aceasta entitate "supraagent" sa existe la un nivel oarecare, indiferent ca acesta este cel national sau federal.

Odata cu macroeconomia, initialul "infinit" al pietei - cumuland bunuri, servicii, cantitati, agenti, profile si stabilind preturi cu ajutorul monedei unice aferente - capata contur si devine finit, continand cel putin:

(i)         un circuit specific al productiei si ofertei, astfel unul al valorii si venitului fluxul macroeconomic, vizavi de stocul, care indica, in complementar, resursele economiei;

(ii)       o piata autonoma unica a tuturor valorilor si tranzactiilor;

(iii)     un numar finit de bunuri si servicii (produs final), de industrii si agenti economici, drept repere de studiu;

(iv)      un reper politic si de exercitiu guvernamental tot unic.

Modelul clasic si replica lui J.M. Keynes

Doua nume de rezonanta francofona indica spre adevaratii "parinti" ai disciplinei macroeconomiei, dar fiecare dintre ele cu o contributie distincta la gandirea clasicilor in domeniu.

Legea "ofertei creatoare de cerere proprie" (Jean Baptiste Say)

Se mai numeste "legea lui Say" si enunta ca oricare cerere, manifestata pe o piata oarecare, detine (prin definitie) suportul unei productii si oferte concomitente. Esentialmente, explicatia poate fi data - in maniera pe care o cunoastem bine din lectiile precedente -- cu ajutorul Graficelor VI.1 /1, la care concura: (1) cele doua segmente ale pietei, considerate relevante: piata bunurilor si serviciilor (de baza / c) si piata muncii (a) si (2) functia de productie pe termen scurt (b).

w (a)

(D_L) (S_L)

w_E E

O L L_E

Qx

(Sx) (Dx) (Q)

(c) E Q_E E (b)

Px P_E O L_E L

Graficele VI.1/1

Comentariu grafic

Graficul (a) reprezinta piata muncii, pentru care cantitatea ceruta-oferita este forta de munca (L /abscisa), iar pretul este salariul (w). Cererea de munca (D_L) apartine firmelor (angajatorilor), iar oferta de munca (S_L) indivizilor cautatori de lucru (potential angajati). Punctul E indica echilibrul pe piata muncii, asa cum este el vazut de vechii clasici, adica perfect similar pietei bunului (x) - vezi (c), iar el semnifica un numar de angajati (L_E) corespunzator nivelului salariului care satisface atat pe angajatori, cat si pe potentialii angajati (w_E). De altfel, piata muncii nici nu pare a avea un specific deosebit .

Graficul (b) oglindeste productia pe termen scurt si este binecunoscut din Lectia I, iar aici se compune cu Graficul (a) dupa dimensiunea fortei de munca (numarului de lucratori) de pe abscisa (L). Graficul (b) oglindeste aceeasi masa a fortei de munca corespunzatoare echilibrului pietei muncii, fata de care ofera productia corespunzatoare (Q_E).

Productie de echilibru (Q_E) care se transforma in oferta de bun (x), in Graficul (c), iar aceasta este presupusa la un pret de piata al bunului P_E. De observat, in Graficul (c), ca piata bunului (x), reflectata aici, contine aceisi actori, respectiv firmele si indivizii, de astadata rolurile lor aparand inversate: indivizii sunt aici consumatori (Dx), iar firmele sunt ofertanti de bun x (Sx).

Observatie: Pentru demonstratie (metodologic), se poate presupune astfel corelarea (identitatea) intre cele doua echilibre (E): al pietei bunului si respectiv al pietei muncii.

Explicatia teoriei: Pornim de la corelarea initiala a celor doua echilibre de piata si presupunem un factor esential de dezechilibru, mai intai pe piata muncii: creste oferta de forta de munca -- urmare dorintei firesti de mai bine a indivizilor, dar si pentru a lua in considerare supraoferta de munca de intensa actualitate in ultimele decenii. Aceasta inseamna o miscare de-a lungul curbei ofertei, in Graficul (a), din punctul de echilibru E in punctul E'.

Raspunsul firmelor ar putea fi unul care valideze aceasta schimbare (re-pozitionare) a echilibrului pe piata muncii - respaectiv, deplasarea corespunzatoare catre dreapta a curbei S_L. Dar aceasta va avea loc numai in conditiile in care si interesul firmelor va putea suferi mutatia corespunzatoare, respectiv daca si numai daca va putea creste astfel atat oferta, cat si cererea de bun (x), astfel venitul total al firmelor. Or Graficele V.1/2:

(a)   pe Graficul (b) fac vizibil faptul ca cresterea ofertei de munca poate creste productia generatoare de oferta (Qx);

(b)   pe Graficul (c) aceasta crestere de oferta se face vizibila miscarea EE' de-a lungul curbei ofertei (Sx) - similar modului in care, pe piata muncii, miscarea avea loc tot de-a lungul curbei ofertei specifice.

Ramanem astfel pe Graficul (c), unde subzista dezechilibrul cerere-oferta pana la lamurirea situatiei daca asupra curbei cererii de bun (x) s-ar fi putut naste, in acest context, acea forta care sa deplaseze corespunzator curba cererii de bun (x) catre acelasi punct E'. Or, resursele acestei dinamici a curbei (Dx) exista: este vorba cel putin de cresterea venitului indivizilor consumatori, urmare cresterii (a) atat a numarului de angajati ( L), cat si (b) salariului corespunzator ( w), vizibile pe Graficul (a).

Observatie: "Oferta creatoare de cerere proprie" este astfel demonstrata pentru ambele piete - a factorilor de productie si repectiv bunurilor si serviciilor --, cu conditia corelarii lor - macroeconomice, bineinteles. Pe ambele piete are loc mai intai cresterea ofertei.

w (a)

(D_L) (S_L)

w_E* E'

w_E E (D_L')

O L L_E L_E*

Qx M

E' Q_E' E' (Q)

(Dx')

(c) E Q_E E (b)

(Dx) (Sx) I

Px P_E' P_E O L_E L

Graficele VI.1/2

Putem vorbi despre slabiciunile acestei teorii si o vom face ceva mai jos. Deocamdata, insa, mai importanta este cealalta parte, cea "forte", respectiv, am spune miza, sau "bataia lunga" a teoriei.

Miza teoriei atinge, dintru inceput, ceea ce nici J.M. Keynes, criticul cel mai pertinent al teoriei de dupa mai bine de un secol, nu a reusit sa depaseasca - este vorba de cele doua obiective ale macroeconomiei: (1) echilibrul general - aici al pietei - si (2) cresterea economica. Se observa in model cum ca refacerea corelarii echilibrelor de pe cele doua piete are loc concomitent cresterii productiei si venitului consumatorului. Dar inca mai important si specific gandirii clasicilor este demonstratia cum ca cele doua deziderate macroeconomice se infaptuiesc prin concursul exclusiv al firmelor si populatiei, ceea ce intrevede capacitatea de auto-reglare a economiei, echivalenta lipsei necesitatii oricarei interventii, a oricarei alte forte, a oricarui alt tip de agent economic, inclusiv statului.

In al doilea rand, observam aici cam cum vad clasicii ceea ce, mai tarziu, Keynes proiecta intr-o maniera mult mai sofisticata - am numit, din nou, echilibrul general. Clasicii - si nu mai putin urmasii lor neoclasici - vad echilibrul general puternic atasat conceptului de piata, si concret ca pe o presupusa forta de legatura intre echilibrele de pe pietele bunurilor si factorilor de productie.

In fine, in al treilea rand, modelul de gandire al lui J.B. Say indica restrictia conditiilor in care se vad indeplinite cele doua obiective ale macroeconomiei, anume: flexibilitatea salariilor si a preturilor - se observa variatia lui w_E si respectiv P_E.

Critica teoriei:

Poate incepe de la aspectul metodologic dupa care este folosita legatura dintre piata muncii, de o parte, si curba productiei si piata unui singur bun (x), ceea ce apare insuficient unei demonstratii macro, care ar si privi piata ca pe o multitudine a bunurilor si serviciilor, fiecare cu segmentul sau de piata propriu, si productia ca necesitand tot atat o multitudine de curbe, precum cea vizibila in Graficele (b) de mai sus.

Mai important este, insa, tot fondul de idei. Astfel, este un alt punct forte al teoriei intermedierea legaturii dintre piete de catre productie - ceea ce, la Keynes, chiar lipseste, dupa cum vom vedea in capitolul urmator - dar se poate observa pe Graficele (b) tot atat de bine ca cresterea productiei se loveste de cel putin doua limite, reprezentate de punctele importante ale curbei Q. Limita cea mai evidenta este maximul productiei pe termen scurt (M), dincolo de care nu este de presupus ca vreun angajator si-ar mai mari personalul. Dar si pana la intrunirea productiei maxim posibile pe termen scurt, punctul de inflexiune (I) indica numarul angajarilor de la care productia nu mai creste accelerat, odata cu noile angajari.

In realitate, teoria greseste prin chiar rationamentul de baza: elementul determinant nu este disponibilitatea fortei de munca - sau aceasta ar putea fi numai in conditiile unor productii inferioare capacitatilor --, ci capacitatea de productie, cu limitele ei. Astfel, descoperim ca modelul destinat sa demonstreze - in spatele teoriei "ofertei creatoare de cerere proprie" - ca somajul nu poate exista sau ramane o chestiune economic irelevanta reuseste, mai degraba sa indice contrariul: coordonatele economice de la care ia nastere somajul insovabil pe termen scurt, concomitent cu incapacitatea aparatului macroeconomic de a-si produce cresterea, pe acelasi termen.

1.2 Modelul "fluxului circular"(François Quesnay)

Celalat reper, apartinand lui François Quesnay, pare sa capete o alta metodologie, desi confirma fundamentele aceleiasi gandiri. Quesnay presupune aceleasi doua categorii de agenti economici - firmele (F) si populatia (P) - intre care are loc un schimb de fluxuri valorice (Diagrama VI.1): poplatia (P) se angajeaza la firme (F), iar in schimbul factorului de productie pe care il ofera (L) primeste si salariu (w), si o oferta de bunuri (S), pe care sa le achizitioneze.

Diagrama VI.1

(L)

(D)

(w)

(S)

Iar aceasta pluralitate de fluxuri se poate rezuma intr-un singur flux dintre cele doua categorii de agenti economici, ca in Diagrama VI.2.

Diagrama VI.2

Ceea ce se traduce prin aceea ca firmele (F) furnizeaza venitul national (Y), iar populatiei i se atribuie consumul (C) acestuia. Gandirea lui Quesnay, respectiv a clasicilor - adica ceea ce opereaza aici legatura cu teoria si modelul lui J.B. Say - vede fluxul circular, in conditiile economiei inchise[2] -- egalitatea automata dintre venit national si consum:

Y = C

Este aidoma unui fluid circuland intre cele doua repere de agenti economici, fara frecari sau pierderi.

Observatie importanta: Legea lui Say si macro-fluxul lui Quesnay sunt perfect consecvente una cu celalalt: echilibrul "recastigat" al economiei, prin legea lui Say, este fundamentul fluxului firme-populatie imaginat "fizic" ca un fluid circuland fara pierderi si fara frecari. Acest tandem al gandirii clasicilor despre macroeconomie putea insa usor conduce la auto-blocare. Vom intelege in continuare felul in care dezvoltarea disciplinei a putut veni numai de acolo de unde viziunea clasicilor era nu numai criticata, ci chiar partial negata.

1.3 Critica lui J.M. Keynes

Keynes repudiaza in intregime legea lui Say:

(i)         piata "nu este totul", ci numai un moment al macro-fluxului,

(ii)       in sensul in care macroechilibrul nu apartine astfel numai pietelor;

(iii)     de asemenea, sau chiar in consecinta, flexibilitatea salariilor si/sau preturilor este insuficienta producerii echilinbrului general.

Keynes avea sa construiasa, in macromodelul propriu un echilibru cu mult mai complex. Daca insa Keynes nu ramane totusi parintele macroeconomiei, ci un cercetator care dezvolta o idee a clasicilor, acest lucru avea loc in conditiile in care el prelua exclusiv macro-fluxul lui F. Quesnay, datand dinainte de anul 1900, pe care avea sa il modifice si astfel sa il dezvolte.

2. Macromodelul John Maynard Keynes

In "Teoria Generala . ", Keynes construieste un model economic, compus ca in Diagrama VI.1.

Diagrama VI.1

Agregatele si fluxul circular

Sa observam si componenta Tabelului VI.1.

Tabelul VI.1

AGREGATELE

Macromodelului J.M. Keynes

Ord.	AGREGAT	NOTATIE	AUTONOM	FUNCTIE DE VENITUL NATIONAL
	Consum	C		C=C(Y)
	Investitii	I	I=I*
	Cheltuieli guvernamentale (publice)	G	G=G*
	Exporturi	X	X=X*
	Economii	S		S=S(Y)
	Importuri	M	Analiza: Informatii despre procesul de evaluare - selectare a ofertelor de proiect Proiect: Continutul finantelor firmei: functia financiara a firmei	M=M(Y)
	Venituri fiscale ale statului	T		T=T(Y)
	Venit national	Y		C+(I+G+X)=C+(S+T+M)
	Cerere agregata	Da		Da = Y**
	Injectii	J		J=I+G+X=I*+G*+X*
	Retrageri	W		W=S+T+M=S(Y)+T(Y)+M(Y)

* Exogen.

** Pentru echilibru.

Intelegerea conditiei agregatelor are loc si va fi explicata in continuare cu ajutorul iteratiilor Diagramei VI.3, care nu face decat sa preia critic macrofluxul lui F. Quesnay.

Diagrama VI.3

Macrofluxul, la J.M. Keynes[3]

Intruziunea sistemului bancar (B): economii (S) si investitii (I)

Agentul economic stat (Guvern /G): impozite (venituri fiscale ale statului /T) si cheltuieli guvernamentale (publice/G)

Economia deschisa (W): importuri (M) si exporturi (X)

Explicatii asupra Diagramei si agregatelor:

Inca de la prima iteratie se observa atat afinitatea lui Keynes fata de macrofluxul lui Quesnay, cat si despartirea sa de vechii clasici. Insistand asupra celei din urma, dispare definitiv, tot de la prima iteratie, egalitatea (0) Y = C. Dar poate mai important este altceva care dispare: dispare automatismul si al acestei egalitati, dar si al oricarei egalitati de aici incolo - toate iteratiile au egalitati conditionate, urmare indepartarii esentiale a gandirii keynesiste de legea lui Say, de conceptia fundamentala a clasicilor fata de economia de piata, respectiv de increderea in capacitatea sistemului de a se auto-regla.

Preluand imaginea fluxului circular, Keynes reuseste sa iasa din "cercul blocat" dintre Say si Quesnay pe doua cai: (1) indoindu-se de capacitatea de autoreglare a fluxului si (2) introducand si pe ceilalti agenti economici in jocul in care firmele si indivizii (populatia sau menajele) ramaneau insuficienti asigurarii aceluiasi echilibru. Ramane insa adevarat ca firmele si popuatia raman, in model, pe fluxul principal, iar agentii economici "adaugati" isi deschid fluxuri separate (aditionale), indicand iesiri din si, respectiv, intrari in fluxul principal.

De la clasici la Keynes, fluxul circular nu este unul banesc, ci unul material, iar echilibrul(Y=Da)-dezechilibrul(Y≠Da) sau se exprima exclusiv prin stabilitatea-instabilitatea preturilor - respectiv, pe piata bunurilor si serviciilor. Astfel, atat piata muncii, cat si relatiile monetare urmeaza sa se situeze in alte zone ale Macromodelului.

Observatie: Desi nu este considerat flux banesc, macrofluxul se comporta ca un flux banesc in zona economiei deschise: importuri, echivalent iesiri de venit national; exporturi, dimpotriva.

Tot intre clasici si Keynes, putem imagina fluxul ca pe un fluid in curgere circulara, intalnind agentii economici respectivi. Venitul national "curge" de la firme catre populatie, in zona acesteia iau nastere exclusiv iesirile fluxurilor aditionale, iar intors in zona firmelor, acestea se fac beneficiarele intrarilor aditionale.

Macromodelul reuseste astfel sa adauge, la Keynes, un alt factor de complexitate - pe langa inlaturarea identitatii venit-consum si a caracterului neconditionat al oricarei egalitati. Este vorba de trecerea de la exclusivitatea venitului national (fluidul care circula, simplu, fara intrari-iesiri si fara frecari) la doua agregate confluente: (1) venitul national (Y) si (2) cererea agregata (Da). Or, cea mai importanta dintre consecintele noii situatii (situari) a Macromodelului este - vizavi si chiar inainte de egalitatea conditionata a celor doua agregate - amenintarea devenita imanenta a diferentierii celor doua, in conditiile unor fundamentari tot atat diferentiate.

De inteles, astfel, ca (1) la populatie intalnim exclusiv venitul national, luand calea consumului (C), versus caile alternative ale economiilor (S), impozitelor (T) si importului (M); in vreme ce (2) la firme, ipostaza este una dubla: venitul national isi cunoaste originea, iar fluxul revine in calitate de cerere agregata (Da).

In astfel de conditii, agregatele isi nuanteaza individual pozitia. De o parte, la populatie, fluxurile aditionale (alternative la consum) se formeaza exclusiv pe partea iesirilor -- retragerilor (W) -- si exclusiv drept componente ale venitului national (Y). Corespunzator, la firme, aceleasi fluxuri aditionale se formeaza exclusiv pe partea intrarilor - injectiilor (J) -- si exclusiv in zona cererii agregate (Da).

Tot in aceste conditii, in Diagrama regasim agregate care au la origine venitul national (consum, economii, impozite, importuri) - si de aceea Tabelul VI.1 le noteaza drept functii de venitul national --, despartite de agregatele care, dimpotriva, apar drept exogene venitului national (consum, investitii, cheltuieli publice, exporturi).

Scos definitiv din egalitatea cu venitul national, agregatul consum (C) se desparte, astfel, si de restul agregatelor printr-o dubla conditionare: este componenta principala si a venitului national, si a cererii agregate.

Iar acest aspect indica si catre un altul, exprimand timpul economic al macrofluxului: venitul national se formeaza, isi formeaza fluxurile aditionale si se "intoarce" la agentii economici care l-au furnizat (firmele) pe parcursul termenului scurt - cu alte cuvinte, distinctia termenului scurt are loc pe fluxul circular principal. Fluxul circular re-porneste de la firme, tot in calitate de venit national, dupa ce in fluxul precedent - termenul scurt - aici se cumulase cererea agregata. Iata, deci, odata cu inglobarea in venitul national curent a cererii agregate precedente, recastigarea si a bazelor cresterii economice, echivalenta imaginii dupa care termenul lung (succesiunea termenelor scurte) poate insemna conservarea formala a fluxului in conditiile variatiei venitului national corepunzator fiecarui termen scurt - simplismul macrofluxului la F.Quesnay ramanea depasit de acest aspect dinamic, in lipsa intrarilor-iesirilor. Alte aspecte ale fluxului circular vor fi detaliate in paragrafele urmatoare.

Limitele macro-fluxului circular: Desi poate fi considerat ca atare si fundamenteaza viziunea keynesista asupra macroeconomiei, modelul fluxului circular este numai un "moment" al analizei. Lipsesc deocamdata:

(i)         coordonata monetara, care la Keynes difera, la randul ei, de viziunea clasicilor - vezi teoria cantitativa a banilor --, unde Keynes intra in polemica cu alte nume decat Say si Quesnay;

(ii)       referinta la piata muncii, de facto la piata (pietele) factorilor de productie - si mpentru piata muncii, viziunea lui Keynes este diferita;

(iii)     cresterea economica, in calitatea dinamicii macro-sistemului - cu exceptia referintei la inducerea ei de catre cererea agregata;

(iv)      expresia si consecintele dezechilibrelor partiale: inegalitatii intre venitul national si cererea agregata;

(v)        vizavi de cererea agregata, identificarea metodologica (in model) a ofertei agregate.

2.2 Specificul echilibrelor partiale

Ne referim, in cele de fata, tot la continutul macrofluxului, mai precis la fluxurile aditionale (adiacente), introduse de Keynes. Fiecare flux aditional est format dintr-o componenta functie de venitul national si din cealalta, exogena fata de venitul national si respectiv componenta a cererii agregate. Dincolo de modelul (imaginea) care le reuneste in Diagrama VI.1, insa, exista specificuri importante ale fiecarui flux in parte.

2.2.1 Economiile si investitiile

Considerand, mai intai, ecuatia (1) de mai sus, echivaland la randul ei iesirii din modelul clasic:

Y = C + S

economiile apar drept partea reziduala a venitului national, peste nivelul consumului:

S = Y - C

iar aceasta se intampla, fireste, la nivelul consumatorului - la populatie, menaje sau indivizi.

De cealalta parte a acestui flux, revine noua categorie institutionala - de agenti economici - inclusa in model - am numit bancile (sistemul bancar), la care se poate adauga sistemul financiar, alcatuit la randul lui dintr-o infrastructura formata din agenti economici care gestioneaza economii, transformandu-le in investitii[4]. Odata cu largirea (larghetea) numarului de agenti economici si institutii participante, cu principiile si sistemele lor de lucru diferentiate, zona relatiilor economii-investitii se face ea-insasi una extinsa si de importanta economica majora. Societatea macroeconomica isi formeaza, astfel, propriul fond de investitii din economii cumulate pe termen lung - ceea ce echivaleaza cu adevarul ca, pe termen lung, egalitatea economii-investitii este valida si fundamentala. Problema conditionarii acestei egalitati este, deci, tot automat, una pe termen scurt.

Vom mai desprinde din urmatoarele sub-paragrafe si faptul ca acest flux este singurul din Macromodelul Keynes care isi apropriaza ambii termeni de timp - scurt si respectiv lung. Pe termen scurt, deci, fie:

(a)   investitiile pot depasi (excede) economiile curente: I > S, premisa a cresterii cererii agregate peste nivelul venitului national: Da > Y, respectiv o premisa inflationista[5]. Concomitent, insa, este nevoie ca fondul de investitii sa fi fost asigurat in perioadele - timpii scurti -- anterioare pentru o astfel de situatie curenta;

(b)   fie, dimpotriva, economisirea poate fi superioara investitiilor: S > I, premisa inversa si in ce priveste raportul venitului national curent cu cererea agregata: Y > Da, adica o premisa deflationista. Concomitent, insa, putem aprecia ca deflatia poate astfel alimenta excedente ale investitiilor in perioadele urmatoare;

(c)    fie, bineinteles, economisirea si investitiile sunt egale: S=I, un echilibru partial care isi apropriaza stabilitatea preturilor pe piata principala (a bunurilor si serviciilor), ca si un proces ritmic al investitiilor pe perioadele urmatoare.

Acestea fiind jocurile investitii-economii pe termen scurt si efectele lor, Keynes indica doua limitele ale acestuia - de altfel perfect vizibile in Diagrama VI.3:

(i)         limita economisirii - constituirii economiilor - este nivelul venitului national;

(ii)       limita investitiilor este nivelul economiilor consituite (cumulate) in perioadele precedente si in perioada curenta.

Iar aceasta pentru ca Macromodelul Keynes imagineaza economiile si investitiile, nu numai corelate intre ele, ci laolalta in macro-fluxul venitului national.

Am desprins astfel o dubla conditionare interesanta a economiilor, respectiv cu consumul - pe partea venitului national - si cu investitiile - pe fluxul specific, aditional (ANEXA 1). Iar acestea, pe cei doi termeni de timp, scurt si respectiv lung. In realitatea completa, cele doua corelatii ale economisirii se lasa intermediate, in Macromodel, de alte doua marimi de importanta cruciala, respectiv, din nou, venitul national (corelatia cu consumul, vezi CASETA VI.3) si rata dobanzilor (cu investitiile, vezi si sub-paragraful 2.4.2 de mai jos).

Ne intoarcem astfel la relatia economiilor cu consumul, despre care revedem atat CASETA VI.3 - cu relatia inversa, de principiu, intre consum si economii pe termen scurt --, cat si Diagrama VI.3 - cu acelasi macroflux principal, circular. Dincolo de corelatia inversa intre consum si economisire (pe termen scurt), se poate desprinde contributia diferentiata la constituirea venitului national al perioadei urmatoare, din partea economiilor si respectiv consumului:

(a)    pe termen scurt, consumul este cel care "valideaza" reintregirea venitului national - este vorba aici inca de imaginea fluxului circular, de la clasici, ceea ce, la Keynes, se traduce prin cererea agregata intretinuta de si prin consum; iar aici putem imagina pe teren procesul prin care productia nationala (oferta agregata) este tranzactionata (vanduta) pe piata. Dimpotriva, tot la Keynes, economisirea este o iesire din fluxul principal, ea diminueaza consumul, afectand nivelul venitului national si cresterea (economica a) acestuia;

(b)    fenomenul este numit de James Tucker "paradoxul economiilor"[6] - pentru ca, insfarsit pe termen lung, economiile se fac benefice cererii agregate, venitului national pe perioada urmatoare si astfel cresterii economice, dar asta prin intermediul investitiilor.

In subsidiarul relatiilor inverse ale economisirii cu consumul si cu investitiile, se va putea desprinde mai departe chiar o relatie crescatoare intre consum si investitii - multiplicatorul de investitii (CASETA VI.7, de mai jos).

2.2.2 Impozitarea si cheltuielile publice

Ceea ce deosebeste impozitarea de economisire inseamna cel putin trei aspecte. Mai intai, impozitarea, desi se formeaza (in Macromodel) tot la populatie, nu este o optiune a acesteia si nu se contabilizeaza in proprietati private, ci are loc la rate dictate prin lege ca un transfer catre domeniul statului. A doua deosebire este, astfel, aceea ca, desi se manifesta ca iesire de flux si pe partea populatiei, impozitarea ramane insensibila (inerta) fata de optiunea populatiei, de rata dobanzilor sau de nivelul inflatiei. A treia deosebire este aceea ca impozitarea, ca si materializarea (returnarea) ei prin cheltuieli publice (guvernamentale) nu mai are loc pe termen lung, ci concomitent cu materializarea fluxului circular, adica pe termenul scurt a ceea ce se numeste exercitiu bugetar. Ca atare, interesant se face aspectul dupa care caracterul exogen al cheltuielilor publice nu revine odata cu acestea, ci porneste inca din zona impozitarii, adica a iesirii de flux pe partea populatiei.

In rest, impozitarea, ca si economisirea, constituie iesire de flux, reduce cererea agregata - avand sansa sa reduca nivelul venitului national pae perioada urmatoare - dar tot atat efectul ei imediat este si unul deflationist.

Deosebirea intre impozitare si si economisire ramane mai mare decat aceea intre cheltuielile publice (guvernamentale) si investitii, cel putin din punct de vedere operational (keynesist) - bunaoara, cheltuielile publice intretin cererea agregata aidoma investitiilor si chiar le pot suplini pe acestea si intretin pericolul inflationist in aceeasi masura. Tot ce nu pot (statutar vorbind) cheltuielile publice - in comparatie cu investitiile private - este sa se intretina in perioada curenta pe baza unor varsaminte anterioare.

Trei aspecte sunt insa mai importante in relatia intre impozite -- venituri fiscale ale statului - si cheltuielile publice (guvernamentale) - in speta pe fluxul aditional adus de agentul economic stat. Primul dintre ele tine de observarea situatiei ca acelasi fluxul aditional se contrapune (si el) macrofluxului prinxcipal - in traducere economica, veniturile statului reduc cererea agregata (venitul national) si numai cheltuielile acestuia sunt in folosul cererii agregate, venitului national si macrofluxului.

Or, sa observam, in consecinta, cel de al doilea aspect al acestui flux, respectiv, ca si pentru cazurile celorlalte fluxuri aditionale, cel legat de echilibrul, versus dezechilibrul pe acest flux. Echilibrul acestui flux este chiar echilibrul bugetar - al bugetului de stat, respectiv, intre veniturile si cheltuielile statului. Iar contrapunerea fluxului aditional fata de macrofluxul principal echivleaza situatiei in care, mai intai, excedentul bugetar - excedentul veniturilor (fiscale) fata de cheltuielile publice - echivaleaza diminuarii fluxului - consumului, cererii agregate si venitului natioal la momentul viitor - invers pentru deficitul bugetar - excedentul cheltuielilor publice peste nivelul veniturilor statului --, care echivaleaza cresterii cererii agregate.

In astfel de conditii fundamentale, deficitul bugetar devine tentant contributiei agentului economic stat la cererea agregata si la cresterea economica - plus, bineinteles, inclinarea spre satisfacerea pretentiilor altor agenti economici. O situatie cenzurata numai de caracterul inflationist, natural pentru deficitul bugetar si cresterea economica. De cealalta parte, insa, excedentul bugetar revine intr-o pozitie realmente ingrata - de aceea, o astfel de situatie, fiind si la optiunea statului, se manifesta destul de rar si in imprejurari extreme de inflatie.

Drept urmare, alternativele uzuale ale bugetului de stat sunt - in loc de deficit versus excedent - deficit versus echilibru.

Nu cel din urma aspect al acestui flux este - vizavi de echilibrul-dezechilibrul bugetar si implicatiile corespunzatoare - marimea sectorului de stat[9] -- ceea ce, in planul bugetului de stat si macrofluxului aditional de care discutam aici, indica un nivel al veniturilor si cheltuielilor concomitent mai mare sau mai mic de la un stat la altul. Veniturile-cheltuielile bugetare sunt determinate de marimea sectorului de stat in economie, cele dintai fiind aspectul pe teremen scurt, determinat de cel de al doilea, situatia pe termen lung. Acest aspect, tinand de termenul lung, isi pastreaza, pentru fiecare caz (stat) in parte, determinanta asupra echilbrului-dezechilibrului bugetar. Dar mai important este faptul ca regasim in amploarea sectorului de stat un adevarat criteriu tipologic al economiilor nationale de astazi.

2.2.3 Economia deschisa

Discutam aici despre implicarea restului lumii - agentilor economici din afara macro-spatiului, in legaturi economice cu agenti economici din interiorul macro-spatiului - in aceeasi calitate de agent economic adaugat. Fluxul vede importurile drept iesiri si invers pentru exporturi, aidoma situatiei in care ar fi considerat fluxul platilor (monedei), in locul fluxului material - drept urmare, importurile revin in zona populatiei (menajelor), iar exporturile in zona firmelor. In aceste conditii, fluxul importurilor este conditionat de resursele autohtone (venitul national) - aidoma economiilor si impozitarii --, iar exporturile intra in categoria agregatelor exogene - alaturi de investitii si cheltuielile publice. Spre deosebire de echilibrul-dezechilibrul bugetar - actionabil (de catre stat) pe ambele parti ale fluxului -, Macromodelul vede aici echilibrul-dezechilibrul extern actionabil in mod direct exclusiv pe partea importurilor - ca si cum productia exportata nu ar fi parte a macrofluxului material. In plus, echilibrul-dezechilibrul extern este - aidoma celui bugetar - un echilibru pe termen scurt.

Fluxul extern se deosebeste - pentru Macromodel -- de celelalte doua macro-fluxuri aditionale prin aceea ca importurile si exporturile nu sunt corelate (legate) intre ele, consecinta fireasca fiind aceea ca, aparent, cele doua parti ale fluxului nu se apropie unul de celalalt pe niciun termen - scurt, ca in cazul bugetului de stat; mediu-lung, ca in cazul fluxului investitii-economii -- si nu exista niciun extra-resort care sa actioneze intr-un astfel de sens.

Necorelarea aparenta a celor doua parti (zone) ale fluxului extern isi adauga si o alta caracteristica importanta vizavi de inflatie:

(a)   nici importurile nu diminueaza inflatia - asa cum se intampla limpede in cazul economisirii si impozitarii;

(b)   nici exporturile nu sunt inflationiste - sunt unicul component al cererii agregate neinflationist.

Totusi necorelarea directa intre importuri si exporturi se face compensata cu ceva in Macromodel. Preluam egalitatea (3) de mai sus a macro-fluxului:

I+G+X = S+T+M

care indica echilibrul fluxului material, si il rearanjam simplu:

(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)

Astfel, descoperim in membrul stang balanta comerciala , ca echivalenta - in conditii de macro-echilibru - balantelor economii-investitii si, respectiv impozite-cheltuieli publice (bugetul de stat). In detaliu, exporturile actioneaza pozitiv echilibrul extern - in favoarea intrarii de flux international in macrofluxul national - in aceeasi masura cu economiile si impozitele; dimpotriva, celelalte componente ale cererii agregate, investitiile si cheltuielile publice, isi adauga caracterului inflationist pe acela ca provoaca deficit extern.

2.3 Consumul, in Macromodel

Pastrand aceeasi imagine a macrofluxului circular, consumul este alimentat si astfel vazut ca functie de venitul national - la care este important sa adaugam ca, aidoma economiilor, veniturilor fiscale si importurilor, deci tuturor retragerilor, este vorba de exogena venitului national pe termen scurt, ceea ce in model inseamna circumferinta completa a macro-fluxului.

Exista o caracteristica esentiala a consumului, functie de venit national: aceasta functie este crescatoare. De la aceasta caracteristica pot decurge inclusiv variatii de forma, panta etc., pe care le vom examina in cele de fata pentru a intelege complet conditia consumului fata de venit.

(i)         Cea mai simpla ipostaza a functiei de consum este functia lineara simpla (Graficul VI.2).

C

C(Y)

C_A                                                                                                        A

a

O                                                                                                        Y_A Y

Graficul VI.2

Explicatie grafica:

Ecuatia dreptei C(Y) este:

C(Y) = a Y

unde parametrul (a) este nu altceva decat raportul intre C_A si Y_A, respectiv tangenta unghiului (a). Mai mult, unghiul a ramane constant, ca si tangenta sa, independent de punctul (A sau altul) de pe dreapta considerat. Ca atare, acest raport defineste inclinatiile catre consum(CASETA VI.3), manifestate de venitul national, in totalitate, adica:

(a)     marginal - in fiecare punct, respectiv pentru fiecare nivel al venitului national;

(b)     mediu - pentru totalitatea venitului national.

Pentru functia lineara simpla, consumul depinde in totalitate (100%) de nivelul venitului national.

(ii) Functia lineara cu consum autonom (Graficul VI.3)

C

C(Y)

C_B B

C_A A a

Co A' B'

a

a

O Y_A Y_B Y

Graficul VI.3

Explicatie grafica:

Ecuatia dreptei C(Y) este, de astadata:

C(Y) = aY + b

unde (a) este (ca si in conditiile (i) de mai sus) tangenta unghiului (a1), iar (b) -- termenul liber si element nou al functiei - este nu altceva decat valoarea consumului autonom, Co.

In aceste conditii, consumul autonom - cel efectuat independent de nivelul venitului national -- restrictioneaza relatia directa a consumului cu venitul national al perioadei.

Grafic se observa insa modul in care existenta consumului autonom desparte intre ele inclinatiile medie si marginala ale venitului national catre consum:

(a)   inclinatia marginala ramane de partea unghiului a1 (tangenta acestuia) si se mentine constanta pentru o functie lineara, ca parte a ei;

(b)   inclinatia medie se regaseste in unghiurile a2 si a3 (tangentele unghiurilor) , respectiv pentru punctele A si B de pe curba C(Y) si devine variabila, respectiv descrescatoare, odata cu cresterea venitului.

(iii) Functia curbilinie (ne-lineara sau concava) cu consum autonom  (Graficul VI.4)

C

C_B B C(Y)

C_A A

Co

a a

O Y_A Y_B Y

Graficul VI.4

Explicatie grafica:

Functia C(Y) ramane crescatoare, in ciuda variatiei pantei.

Forma concava a functiei (curbei) C(Y) semnifica, fireste, caracterul descrescator al inclinatiei marginale catre consum - regasita in pantele tangentelor la C(Y) in punctele A, B etc. , strabatand curba spre dreapta. Reducerea inclinatiei marginale catre consum, odata cu cresterea venitului national, se traduce prin cresterea economiilor - atat absoluta, cat si ca pondere in venitul national - este ceea ce lipseste ambelor variante lineare precedente.

Comportamentul inclinatiei medii catre consum (vezi unghiurile a1 si a2, pentru aceleasi puncte A si B) este similar celei maginale, respectiv si aceasta are un caracter decrescator de nivelul venitului national.

Observatie-concluzie: Forma curbilinie a functiei consumului de nivelul venitului national aduce - fata de functia lineara - variatia - in speta, descresterea - ambelor inclinatii - medie si marginala - catre consum ale venitului national.

2.4 Reprezentari keynesiste ale echilibrului general

Dupa detaliile de mai sus asupra agregatelor, revenim la design-ul Macromodelului, odata cu sublinierea ca prima sa faza - modelul fluxului circular -, desi capabila sa descopere mai multe aspecte ale macroeconomiei (agregate, fluxuri, tipuri de agenti economici) , este totusi lipsita de alte capacitati tot atat de importante: reflectarea cresterii economice si a echilibrului-dezechilibrului general, la randul lui extins in afara pietei principale - a bunurilor si serviciilor -- , inclusiv reflectarea somajului si a pietei muncii.

2.4.1 Modelul "injectii-retrageri" si echilibrul fortei de munca

2.4.1.1 Modelul "injectii-retrageri"

Modelul "injectii-retrageri" (JW/Graficele VI.5) decurge direct din fluxul circular: el distinge mai intai injectiile (J) de retrageri (W), dupa criteriul pozitionarii acestora in raport cu venitul national.

J;W J;W

(W)

(W) J2 A2 (J2)

C DJ

J B' A C' (J) J1 A1 a DY A2' (J1)

B

O Y_B Y_A Y_C Y O Y_A1 Y_A2 Y (a) termenul scurt (b) termenul mediu-lung

Graficele VI.5

Comentariu grafic:

Astfel, numai retragerile (W) sunt functie crescatoare de venit national W(Y), in vreme ce injectiile (J) sunt exogene (J=J*) - vezi forma-panta perfect elastica a functiilor (J) fata de axa OY. Modelul

Primul element nou adus de modelul JW este nivelul venitului national de echilibru pe piata bunurilor si serviciilor: Y_A, in Graficul (a); Y_A1 si Y_A2, in Graficul (b). Macromodelul vede deci un anume nivel al venitului national pentru care injectiile egaleaza retragerile - respectiv cheltuielile economiei egaleaza resursele acumulate ale acesteia. Graficul (b) indica aici succesiunea timpilor scurti - ai celor pentru care exista cate un singur venit national de echilibru.

Vizavi de venitul national corespunzator echilibrului pe piata bunurilor si serviciilor, pe termenul scurt (Graficul (a)) sunt puse in evidenta si situatiile de dezechilibru - dezechilibrele vazute de Macromodel sunt, respectiv (1) inflatia: J>W, pentru punctul mobil B si (2) deflatia: J< W, pentru punctul mobil C.

Observatie: Ca o consecinta a axarii pe macrofluxul venitului total (national), Macromodelul vede si inflatia definita tot in termenii fluxurilor de cheltuieli si formari de resurse - spre deosebire de definitia clasica, indicand comportamentul - rezultat al - preturilor pe piata.

Graficul (b) indica - pentru termenul lung sau succesiunea termenelor scurte - un alt element important - este raportul variatiilor, intre timpii scurti, ale venitului national si exogena injectiilor:

k_J = DY /DJ

sau ceea ce poarta numele de efect multiplicator. Efectul multiplicator rezulta drept cotangenta a unghiului a din Graficul (b).

Observatie: Se pune insa problema ca o legatura logica intre Graficele (a) si respectiv (b) are loc numai in conditiile in care variaza (cresc) exclusiv injectiile - vezi, intre (J1) si (J2), ceea ce inseamna deplasarea catre dreapta (pe verticala) a curbei (J); dimpotriva, variatia retragerilor are loc exclusiv de-a lungul curbei (W). Or, aceste dinamici se fac si altfel conditionate (imediat in continuare), adica intre piata principala (bunuri si servicii) si cea a muncii. Vom vedea mai jos felul in care, la un alt nivel al aprofundarii Macromodelului, palierul de joc se muta de la planurile celor doua piete la planul dintre cererea agregata (injectii) si respectiv oferta agregata (echilibrul-dezechilibrul fortei de munca).

2.4.1.2 Echilibrul-dezechilibrul fortei de munca

Echilibrul-dezechilibrul fortei de munca apare, la Keynes, inca mai simplu (simplist) decat viziunea vechilor clasici fata de piata fortei de munca (Graficele VII.1) - vezi Graficul VI.6, unicul din lucrarea de fata pe o singura axa rectangulara.

O                                 Yef Ymo Y

Graficul VI.6

Comentariu grafic:

Macromodelul nu considera piata muncii, in intelesul clasic (Graficele VI.1) -- cu cerere-oferta sub forma de angajati-job-uri - ci referinta lui se limiteaza la acelasi venit national.

Mai intai, venitul national al maximei ocupari (Ymo) corespunde productiei in conditii.le maximei ocupari a fortei de munca (lipsei somajului). or, in conditiile in care - de acord cu clasicii asupra functiei de productie[12] --numai cresterea factorilor variabili asigura cresterea productiei, atunci Ymo este cel mai inalt nivel al venitului national pe termen scurt, repectiv la un moment (istorico-economic) dat.

Astfel, venitul national efectiv (Yef) este mai mic sau egal cu venitul national al maximei ocupari, indiferent de celelalte conditii din economie.

Dezechilibrul fortei de munca, la Keynes - spre deosebire de viziunea clasicilor (Graficele VI.1) - se limiteaza la somaj.

Diferenta inte cele doua niveluri ale venitului national - "output gap" - se identifica costului economic al somajului.

Observatie: Keynes nu a crezut in piata muncii, in conditiile in care admitea totusi coordonatele cererii de munca, la fel ca in viziunea clasicilor - aceasta situandu-se in partea firmelor si ramanand influentabila din partea pietei principale, a bunurilor si serviciilor. Pentru disidentul clasicilor, este contestabila rigoarea comportamentului ofertei de munca, respectiv a capacitatii potentialilor angajati de partener egal al firmelor pe piata. Drept urmare, salariul este, la randul lui, departe de comportamentul unui pret de piata al muncii.

2.4.1.3 Macropolitici pe termen scurt

Alaturarea intre cele doua reprezentari ale sub-paragrafului de fata poate produce cea mai importanta apropiere -- spre comparatie -- intre Macromodel si rationamentul clasic al legii ofertei creatoare de cerere proprie (expusa mai sus in paragraful 1.1), in vederea compararii esentiale a celor doua viziuni asupra macrosistemului. Pe partea Macromodelului nu este presupusa nici o forta de interactiune intre macroflux si conditia fortei de munca (intre cele doua echilibre de piata) - cata vreme, la clasici, piata principala si piata muncii interactionau si tindeau spre un echilibru comun. Vom incerca doua trepte succesive ale analizei.

Pentru prima treapta a analizei, putem presupune chiar suprapunerea Graficului VI.6 peste Graficul VI.5 (a), conditii in care cel putin Ymo poate apare, alternativ, in toate cele trei ipostaze posibile: (a) inflatie; (b) echilibru de piata si (c) deflatie (Graficele VI.7).

J,W                                                                                                                                (W)

C

DEFLATIE

J                       B' A C' (J)

INFLATIE

B

O Y_B Y_A Y_C

O                   Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7

Explicatie grafica:

Principiile rationamentului politico-economic al modelului sunt:

(i)         obiectivele politicilor economice sunt cele doua, amintite si la clasici (paragraful 1.1): (a) macroechilibrul si (b) cresterea economica;

(ii)       (re)echilibrarea este prioritara cresterii economice si inseamna suprapunerea echilibrului pietei peste cel al muncii;

(iii)     instrumentarea are loc exclusiv asupra injectiilor - deplasarea curbei (J);

(iv)      timpul instrumentarii este considerat a fi termenul scurt - ca atare, pozitionarea echilibrului fortei de munca (Ymo) ramane fixa iar la dreapta sa, pe axa venitului national, valorile sunt cel mult nominale (nu sunt reale).

Alternativele instrumentale sunt:

(a)    Echilibrul fortei de munca in (conditii de) inflatie (Graficul VI.7a) - din punctul A in punctul B -- nu lasa nicio sansa cresterii economice pozitive, ci numai reechilibrarii prin cresterea economica negativa (de la Y_A la Y_B), urmare reducerii cheltuielilor nationale.

J,W                                                                                                                                (W)

C

DEFLATIE

J1                     B' A C' (J1)

INFLATIE

J2 B (J2)

O Y_B Y_A Y_C

O                   Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7(a)

(b) Echilibrul fortei de munca acelasi cu echilibrul pietei (Graficul VI.7b) - situatia ramane ancorata in punctul A -- dupa ce parea un adevarat obiectiv de atins, in cazul precedent, odata indeplinit se constata ca el este un obiectiv partial. Ca si in cazul inflatiei, cresterea economica se amana ca obiectiv pe termene prelungite, pe moment lasand loc pastrarii echilibrelor de piata corelate (stabilitatii preturilor si ocuparii complete a fortei de munca). Ca orice (macro)echilibru recastigat, si acesta isi pune problema fundamentarii sale pe o economie dezvoltata si un nivel de trai ridicat, sau dimpotriva - aici rezida. De facto, chiar stabilitatea macro-echilibrului.

J,W                                                                                                                                (W)

C

DEFLATIE

J1                     B' A C' (J1)

INFLATIE

B

O Y_B Y_A Y_C

O                   Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7(b)

(c) Echilibrul fortei de munca in deflatie (Graficul VI.7c) - survine si el in mod paradoxal: aparent este un dezechilibru simetric celui inflationist ; in realitate, situatia acumuleaza conditiile necesare ca o singura manevra - cresterea injectiilor - sa realizeze concomitent ambele macro-obiective fundamentale, reechilibrarea si cresterea economica -- miscarea are loc intre punctele A si C.

J,W                                                                                                                                (W)

J2                                                                                                                                   C (J2)

DEFLATIE

J1                     B' A C' (J1)

INFLATIE

B

O Y_B Y_A Y_C

O                   Ymo1 Ymo2 Ymo3 Y

Graficele VI.7(c)

Concluzie importanta: Modelul JW, coroborat cu macrosituatia fortei de munca, reuseste sa ofere o alta intelegere situatiilor ca (i) inflatia necesita obligatoriu reducerea cheltuielilor, (ii) ca stabilitatea preturilor si lipsa somajului, odata atinse, pastreaza inca probleme, printre care parametrii de performanta ai economiei si respectiv (iii) ca perspectiva cresterii echilibrate necesita, tot obligatoriu, deflatia prealabila.

Pentru o a doua treapta a analizei, principiile celei dintai raman valabile. Separam, in totalurile injectiilor si retragerilor, exporturile (X) si importurile (M) - bazele economiei deschise. Iar acestea din motivul ca cele doua agregate au mai putin de a face cu inflatia, ci introduc un alt reper al echilibrului-dezechilibrului de piata - bineinteles, cel extern. Dupam care revedem ecuatia (4) din sub-paragraful 2.2.3 de mai sus, cu legatura dintre balanta comerciala (X-M) si balantele interne economii-investitii (S-I) si respectiv bugetul de stat (T-G):

(4) (X-M) = (S-I) + (T-G)

La care, grafic, adaugam o operatie: considerarea balantelor individuale (Graficele VI.8).

J;W

(W)

(a) J E DEFLATIE (J)

INFLATIE

O Y_E Y

(W-J) ; (X-M) (W-J)

DEFLATIE

(b) O Y_E Y

INFLATIE

(X-M) (W-J)

(W-J)       

(X-M)

+BAL.COM. DEFLATIE

(c) O Y_E Y

INFLATIE -BAL.COM.

( W-J) (X-M)

Graficele VI.8

Comentariu grafic:

Y_E este venitul national al echilibrului de piata, corespunzator egalitatii (4) dintre grupurile corespunzatoare de agregate. In realitate, derularea pe partea economiei deschise (X-M) detaliaza asupra aceluiasi echilibru, in sensul departajarilor:

(i)         intre echilibrele partiale, dupa toate cele trei balante ale agregatelor: (S-I), (T-G) si (X-M);

(ii)       dezechiliberelor de tip inflatie-deflatie si respectiv +/- balanta comerciala (externa);

(iii)     intre plus extern si deflatie, de o parte, si inflatie si deficit extern, de cealalta.

Curbele sau balantele (W-J) - incluzand aici, din motive de spatiu grafic, (S-I) si respectiv (T-G) - sunt crescatoare, in raport de venitul national (Y), intrucat pastreaza ca termeni pozitivi retragerile (W).

Perechile lor, de termeni (J, I si G) sunt exogene, tot fata de venitul national. Dimpotriva, (X-M) este o curba descrescatoare, intrucat componenta retragerilor (M) apare cu semnul minus, iar exogena (X) cu semnul plus.

Independent de pozitia curbelor, insa:

variatia W, S, T, M genereaza dinamica de-a lungul curbelor, intr-un sens sau in celalalt;

variatia J, I, G, X genereaza, dimpotriva, miscarea acelorasi curbe (balante) in intregime - spre dreapta, pentru cresterea acestor agregate, cu efecte pozitive asupra venitului national total si al fiecarui echilibru in parte.

Pentru aceste Grafice am putea imagina cel putin urmatoarele tipuri de dinamici:

(i)         cresterea economiilor ( S) si /sau fiscalitatii ( T), deflationista si care, pentru reechilibrarea generala ar necesita cresterea exporturilor, respectiv deplasarea catre dreapta a curbei (X-M), echilibru real regasit in zona excedentului balantei comerciale;

(ii)       dimpotriva, cresterea investitiilor ( I) si/sau cheltuielilor publice ( G), lasand echilibrul comercial in zona inflationista, iar echilibrul real (Y_E) in zona deficitului extern;

(iii)     in fine, cresterea exportului ( X/ceteris paribus) este neinflationista si chiar muta echilibrul real in zona deflationista

2.4.2 Modelul "IS-LM"

2.4.2.1 Curba "IS"

Alt aspect al relatiei economii-investitii (S/I) scoate aceasta relatie de sub viziunea injectii-retrageri (J/W), deja tratata mai sus. Am putea vorbi de simpla si mai ales punctuala egalitate-inegalitate intre cele doua agregate, ca sinonima echilibrului de piata, daca intre cele doua nu s-ar interpune un alt parametru decisiv - care nu mai este agregat al macro-fluxului, in ciuda importantei sale economice, ca si macro-politice --, am numit rata dobanzilor (i).

Keynes preia aici critic o alta teorie a clasicilor (Karl Menger), numita teoria investitiilor si ratei dobanzilor. Teoria clasica spune ca rata dobanzilor influenteaza nivelul investitiilor in maniera inversa - cresterea ratei dobanzilor reduce (jeneaza) nivelul investitiilor, si invers. In realitate, cresterea ratei dobanzilor poate fi inteleasa destul de bine, prin Macromodel, ca ajutand la cresterea economiilor - in sistemul bancar si celelalte -, in detrimentul investitiilor - concepute in economia reala. Keynes nu neaga o astfel de influenta, pe termen scurt, ci numai limiteaza:

(a)   volumul economiilor, la cel al venitului national;

(b)   volumul investitiilor, la acela al economiilor acumulate, la momentul dat.

Mai semnificativa devine, insa, la Keynes, situatia in care echilibrul unic I=S devine un echilibru multiplu, cuprinzand economii si investitii ridicate si scazute, dupa nivelul corespunzator al interpusei rate a dobanzilor si al venitului national. Astfel, perechea de agregate investitii-economii (I/S) se sustrage modelului injectii-retrageri (J/W), sau, mai corect, va trage dupa sine injectiile si retragerile in dinamica curbei - concepute matematic de Keynes si numite chiar investitii-economii (IS)

Daca, spre deosebire de perechile T/G si M/X, echilibrul I/S nu este unul al simplei egalitati economii-investitii, ci unul influentat de rata dobanzilor si daca, in reconsiderarea echilibrului de piata sub influenta dobanzii vor intra acum toate cele trei perechi de agregate, faptele pot rezulta ca in Graficele VI.9.

J; W

(W)

(a) J E (J)

O Y_E Y

i           (IS)

(b)

(IS)

O Y

Graficele VI.9

Comentariu grafic:

Simplu, deci, un echilibru (J/W) unic (Y_E) se multiplica la nivelul unui loc geometric de coordonate-perechi ale venitului national (Y) si ratei dobanzilor (i). Graficul VI.9 (b) reprezinta curba investitii-economii (IS), respectiv acest loc geometric al echilibrului general de piata. Inca o data de mentionat ca acelasi loc geometric nu mai presupune (ca in modelul precedent, J/W) egalitatea injectii-retrageri, ci dimpotriva:

extremitatea stanga (sus) este o zona cu economii ridicate, investitii reduse si, cum se vede bine, venit national idem redus; extremitatea dreapta (jos) a curbei IS expune situatia inversa.

Aidoma valorii Y_E unice a venitului national al echilibrului de piata, in Graficul (a), curba IS identifica imprejurarile stabilitatii preturilor din economie, sub forma unei functii continui, definite intre venitul national si rata dobanzilor, in Graficul (b).

Ii lipseste insa curbei IS numai explicitarea dezechilibrelor inflatie-deflatie.

Curba IS este descrescatoare: nivelul ratei dobanzilor creste pentru valori scazute atat ale investitiilor, cat si ale venitului national.

Mai departe, Graficele VI.10 arata si corespondenta dinamica intre modelele JW si, respectiv, IS. In speta, dinamica variantelor (a) si (b) ale acestor Grafice este aceeasi: cresterea injectiilor. Pentru (a) are loc cresterea venitului national de echilibru, de la Y1 la Y2. Pentru (b), cresterea injectiilor - prin oricare dintre capitolele sale - induce deplasarea catre dreapta a curbei IS.

J; W

(W)

J2 E2 (J2)

(a) J1           E1 (J1)

O           Y_E1 Y_E2 Y

i (IS1) (IS2)

(b)

(IS2)

(IS1)

O Y

Graficele VI.10

Tot atat, variatia retragerilor aduce miscarea si de-a lungul curbei (W), din Graficul (a), si de-a lungul curbei (IS) din Graficul (b).

Curba IS constituie replica completa a lui Keynes la teoria clasica a investitiilor si ratei dobanzilor - mentionata mai sus. Comparatia dintre cele doua puncte de vedere contine - alaturi de comuniunea relatiei inverse dintre rata dobanzlor si investitii - si alte elemente de esenta:

Relatia este una dinamica, la clasici, si respectiv statica - de definire a unui echilibru multiplu - la Keynes.

La clasici, rata dobanzilor este exogena si activa; la Keynes, dimpotriva, Graficul VI.10(b) arata ca variatia investitiilor poate modifica corespunzator atat venitul national cat si rata dobanzilor.

In fine, functia esentiala, in Macromodel, reprezentata de curba IS, este echilibrul (Y/i) economiei reale - a productiei, schimbului si consumului de bunuri si servicii.

Interesant, insa, devine si faptul contextual dupa care deplasarea curbei IS - in speta, a echilibrului economiei reale, in termenii venitului national si ratei dobanzilor - poate avea loc pe cale macropolitica - in masura in care, cel putin in viziunea keynesista, agregatele injectii apar drept exogene, respectiv posibil a fi determinate din afara sistemului economic.

Observatie-corolar: Curba IS se poate deplasa (spre dreapta) prin cresterea investitiilor, cheltuielilor publice si respectiv exporturilor. Cresterea investitiilor si exporturilor poate avea loc si prin endogenizarea acestor agregate, respectiv in absenta factorului politic, ca si prin actiunea activa a acestui8a. Ceea ce ramane eminamente politic in deplasarea curbei IS se leaga de fiscalitate si cheltuielile publice, respectiv politica fiscal-bugetara - la nevoie, deci, aceasta se prelungeste cu o politica a investitiilor si exporturilor. Or, politica fiscal-bugetara, completata cu aceea a investitiilor si exporturilor - identificata si localizata cel mai bine de zona IS a macromodelului - completeaza tabloul macropoliticilor exercitate in economia reala.