Legea randamentelor economice

A spune ca un bun economic de ordinul intai (un bun de consum) produce efecte cantitative definite inseamna ca o cantitate de cauza a produce o cantitate de efect a -- fie o data pentru totdeauna, fie gradual, in decursul unei anumite perioade de timp. In cazul bunurilor de ordin superior (bunuri de productie), producerea de efecte cantitative definite inseamna ca o cantitate de cauza b produce o cantitate de efect b , cu conditia ca o cauza complementara c sa produca o cantitate de efect g ; doar efectele concertate ale lui b si g produc o cantitate p a bunului de ordinul intai d. In acest caz exista trei cantitati: cantitatile b si c din cele doua bunuri complementare B si C, si cantitatea p din produsul D.

Cu b neschimbat, numim valoare optima acea valoare a lui c care produce cea mai ridicata valoare a lui . Daca mai multe valori ale lui c produc valoarea cea mai ridicata a lui , atunci o numim optima pe cea care produce [p.128] si cea mai ridicata valoare a lui p. Daca doua bunuri complementare sunt intrebuintate in raportul optim, ele produc deopotriva cel mai ridicat output; puterea lor de productie sau valoarea lor de utilizare obiectiva este pe deplin utilizata; nici o fractiune din ele nu se iroseste. Daca deviem de la aceasta combinatie optimala, sporind cantitatea lui C fara a o modifica pe cea a lui B, de regula produsul obtinut va creste in continuare, dar nu proportional cu sporul cantitativ al lui C. Daca este posibila cresterea productiei de la p la p1 prin cresterea cantitatii doar unuia din factorii complementari, anume prin substituirea lui c prin cx, cu x mai mare decat 1, atunci in orice caz p₁ > p si p₁c < pcx. Daca ar fi posibil sa compensam orice descrestere a lui b printr-o crestere corespunzatoare a lui c, astfel incat p sa ramana neschimbat, atunci puterea de productie fizica a lui B ar fi nelimitata si B nu ar fi considerat rar, deci nu ar fi considerat un bun economic. Pentru omul care actioneaza n-ar avea importanta daca stocul disponibil de B ar fi mai mare sau mai mic. Chiar si o cantitate infinitezimala de B ar fi suficienta pentru a produce orice cantitate de D, cu conditia ca stocul de C sa fie suficient de mare. Pe de alta parte, o crestere in cantitate a lui B n-ar putea spori productia de D daca stocul de C n-ar creste. Intreaga productie rezultata ar fi imputata lui C; B n-ar putea fi un bun economic. Un lucru care furnizeaza asemenea servicii nelimitate este, de exemplu, cunoasterea relatiei cauzale implicate in procesul respectiv. Formula sau reteta care ne informeaza cum sa pregatim cafeaua, odata cunoscuta, furnizeaza servicii nelimitate. Ea nu pierde nimic din capacitatea ei de productie, indiferent cat de frecvent este intrebuintata; puterea ei de productie este inepuizabila; de aceea ea nu este un bun economic. Omul care actioneaza nu este niciodata confruntat cu situatii in care are de ales intre valoarea de utilizare a unei formule cunoscute si vreun alt lucru folositor.

Legea randamentelor afirma ca exista un optim pentru combinatia bunurilor economice de ordin superior (factori de productie). Daca se deviaza de la acest optim, prin sporirea inputului unui singur factor, atunci outputul fizic fie nu creste deloc, fie nu creste proportional cu cresterea inputului. Asa cum am aratat mai sus, aceasta lege este implicata in faptul ca insusirea oricarui bun economic de a produce efecte definite cantitativ este o conditie necesara pentru ca bunul respectiv sa fie economic.

Tot ce afirma legea randamentelor, intitulata popular legea randamentelor descrescatoare, este ca exista un asemenea optim al combinatiei respective. Exista numeroase alte intrebari la care legea nu furnizeaza raspunsuri si care nu pot fi elucidate decat a posteriori, experimental.

Daca efectul produs de unul din factorii complementari [p.129] este indivizibil, atunci optimul este singura combinatie care produce rezultatul urmarit. Pentru a vopsi o tesatura de lana intr-o anumita nuanta, este necesara o anumita cantitate de vopsea. O cantitate de vopsea mai mare sau mai mica ar contraveni scopului urmarit. Cel ce detine mai multa vopsea va trebui sa lase surplusul nefolosit. Cel ce detine o cantitate mai redusa nu poate vopsi decat o parte din tesatura. Randamentul descrescator se manifesta in cazul acesta printr-o totala lipsa de utilitate a cantitatii aditionale, care nu trebuie folosita deoarece ar contraveni obiectivului.

In alte cazuri, pentru producerea unui efect minim este nevoie de un anumit input minim. Intre efectul minim si cel optim exista o marja, in limitele careia sporirea dozelor produce fie o crestere proportionala a efectului, fie una mai mult decat proportionala. Pentru a pune in functiune un mecanism este necesar un anumit minim de lubrifiant. La intrebarea daca un spor de lubrifiant, peste acest minim, sporeste performantele mecanismului proportional cu sporul cantitatii intrebuintate, sau mai mult, nu poate raspunde decat experienta tehnologica.

Legea randamentelor nu raspunde la urmatoarele intrebari: (1) Daca doza optima este singura in masura sa produca efectul urmarit. (2) Daca exista sau nu o limita rigid fixata dincolo de care orice spor cantitativ al factorului variabil este complet inutil. (3) Daca scaderea outputului produsa de o abatere progresiva de la optim si cresterea outputului produsa de o apropiere progresiva de optim produc schimbari proportionale sau neproportionale ale outputului, pe unitatea de factor variabil. Toate aceste lucruri trebuie stabilite experimental. Insa legea randamentelor ca atare, i.e. faptul ca trebuie sa existe o asemenea combinatie optima, este valida apriori.

Legea malthusiana a populatiei si conceptele de suprapopulare sau subpopulare absolute si cel de populatie optima, care sunt derivate din ea, reprezinta o aplicatie a legii randamentelor la o problema particulara. Ele se refera la modificari ale ofertei de mana de lucru, ceilalti factori ramanand nemodificati. Deoarece oamenii, din considerente politice, au dorit sa respinga legea lui Malthus, ei au combatut cu ardoare, insa cu argumente gresite, legea randamentelor - pe care, de altfel, nu o cunosteau decat ca pe legea randamentelor descrescatoare ale utilizarii capitalului si mainii de lucru pe o suprafata data de pamant. Astazi nu mai este cazul sa acordam vreo atentie acestor reprosuri nefondate. Legea randamentelor nu se limiteaza la utilizarea factorilor complementari de productie pe o suprafata data de pamant. Tentativele de a-i respinge sau demonstra validitatea prin investigatii istorice si experimentale privind productia agricola sunt deopotriva inutile si [p.130] sterile. Cei ce doresc sa respinga legea randamentelor ar trebui sa explice de ce sunt oamenii dispusi sa plateasca preturi pentru pamant. Daca legea n-ar fi valida, atunci fermierul n-ar urmari niciodata sa-si sporeasca intinderea fermei. El ar avea posibilitatea sa multiplice oricat de mult recoltele obtinute de pe orice bucata de pamant, sporindu-si inputul de capital si munca.

Oamenii si-au imaginat uneori ca, desi legea randamentelor descrescatoare este valida in agricultura, in industriile de procesare s-ar manifesta o lege a randamentelor crescatoare. S-a scurs multa vreme inainte ca ei sa inteleaga ca legea randamentelor se refera, in egala masura, la toate ramurile de productie. Este gresit sa deosebim intre agricultura si industriile de procesare din perspectiva acestei legi. Ceea ce se numeste - cu o terminologie inadecvata si chiar generatoare de confuzii - legea randamentelor crescatoare, nu este decat o rasturnare a legii randamentelor descrescatoare, o formulare nesatisfacatoare a legii randamentelor. Daca ne apropiem de combinatia optima sporind doar un singur factor, in vreme ce cantitatile celorlalti factori raman neschimbate, atunci produsul unitar pe factorul variabil creste proportional sau chiar mai mult decat proportional cu sporul. Un mecanism manevrat de doi muncitori poate produce p; manevrat de 3 muncitori, 3 p; manevrat de 4 muncitori, 6 p; manevrat de 5 muncitori, 7 p; si manevrat de 6 muncitori, din nou 7 p. In acest caz, utilizarea a 4 muncitori corespunde randamentului optim pe cap de muncitor, anume p, pe cand randamentele pe cap de muncitor corespunzatoare celorlalte combinatii sunt, respectiv, p , p, p si p. Daca, in loc de 2 muncitori, se intrebuinteaza 3 sau 4, atunci randamentele cresc mai mult decat proportional cu sporul numarului de muncitori; ele nu cresc in raportul 2:3:4, ci in raportul 1:3:6. Avem de a face cu randamente crescatoare pe cap de muncitor. Dar acest rezultat nu este nimic altceva decat reversul legii randamentelor descrescatoare.

Daca o fabrica sau o intreprindere deviaza de la combinatia optima a factorilor utilizati, ea este mai putin eficienta decat o fabrica sau o intreprindere pentru care deviatia de la optim este mai mica. Atat in agricultura, cat si in industriile de procesare, multi factori de productie nu sunt perfect divizibili. Combinatia optima este de regula mai usor de atins, mai ales in industriile de procesare, marind dimensiunea fabricii sau a intreprinderii decat reducand-o. Daca cea mai mica unitate a unuia sau mai multi factori este prea mare pentru a permite exploatarea sa optima intr-o fabrica sau o intreprindere mica sau medie, atunci singurul mod de atingere a optimului este prin cresterea dimensiunilor unitatii de productie. Acestea sunt motivele care determina superioritatea [p.131] productiei pe scara larga. Intreaga importanta a acestei probleme va fi aratata ulterior, in discutia problemelor legate de contabilizarea costurilor.