Gandirea economica a lui virgil madgearu (1887 - 1940)

GANDIREA ECONOMICA A LUI VIRGIL MADGEARU (1887 - 1940)

Ca ideolog al P.N.T., Virgil Madgearu a manifestat un interes deosebit fata de conditiile de viata ale clasei taranimii, cea mai numeroasa ca pondere in populatia tarii, cat si fata de agricultura, ramura traditionala a economiei romanesti.

Statisticile vremii arata ca intre 1920 si 1940, Romania ocupa locul al patrulea in Europa, din punctul de vedere al suprafetelor cultivate (terenul folosit pentru agricultura reprezenta in 1930, 62% din suprafata tarii) si locul cinci in lume sub raportul productiei agricole totale. In toata perioada interbelica, Romania a continuat sa fie o mare producatoare si exportatoare de cereale, desi practica o agricultura extensiva, cu un ritm lent de modernizare.

Lucrarile de referinta ale lui Virgil Madgearu se refera, desigur, la situatia populatiei taranesti si a agriculturii, printre titlurile cele mai reprezentative, amintind: "Doctrina taranista" (1923), "Taranismul"(1922), "Noua politica economica a Romaniei" (1931), "Agrarianism, capitalism, imperialism"(1936) si "Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial"(1940).

Studiile economice publicate de V. Madgearu au semnalat numeroase deficiente in economia romaneasca din perioada interbelica, decurgand din prezenta unor ramasite de ordin feudal in agricultura, existenta unei suprapopulatii satesti in raport cu structura proprietatii funciare, persistenta unor tehnici rudimentare de exploatare agricola, de care dispunea populatia taraneasca, datoriile banesti mari ale acesteia si sprijinul insuficient acordat de stat agriculturii si taranimii.

Esenta doctrinei taraniste elaborata de V.Madgearu se refera la faptul ca, prin originea, continutul si perspectivele sale, economia Romaniei din perioada interbelica se deosebea fundamental de economia tarilor dezvoltate ale Europei occidentale, politica liberala, ca si cea socialista fiind complet nepotrivite unui sistem de guvernamant.

In viziunea lui V. Madgearu, "ordinea economica romaneasca" din perioada interbelica, nu putea fi incadrata in sistemul capitalist, considerand ca "Romania a ramas un stat semicapitalist, cu o ordine economica social-agrara-taraneasca". Argumentele invocate erau mai mult de ordin cantitativ, respectiv: ponderea mare a agriculturii si a taranimii in ansamblul economiei nationale si in totalul populatiei, ponderea mica a intreprinderilor capitaliste particulare si considerarea sectorului de stat ca neapartinind formei capitaliste de organizare economica.

Prin lucrarile sale, V. Madgearu a propus o serie de obiective realiste ale dezvoltarii economice, printre care: dezvoltarea si modernizarea agriculturii romanesti prin pluricultura (diversi-ficarea culturilor), trecerea la agricultura intensiva pe baza sprijinului acordat de stat, dezvoltarea stiintelor agricole si constituirea diferitelor tipuri de cooperatie, incepand cu cea de consum si credit, si terminand cu cea de productie.

Ideile lui V. Madgearu privind sporirea rolului politic al taranimii, dezvoltarea intensiva a agriculturii si cresterea nivelului de viata al intregii populatii a tarii, cuprindeau o puternica incarcatura democratica.

In probleme de politica economica interna, el acorda prioritate agriculturii si intrevede posibilitatea dezvoltarii industriei numai dupa ce se va dezvolta agricultura intensiva, capabila sa permita acumularea de capital.

In probleme de politica economica externa, V. Madgearu a fost adeptul politicii "portilor deschise", a liberei circulatii a marfurilor si a capitalurilor intre tari.

In ceea ce priveste viitoarea forma de organizare a economiei romanesti, el considera ca trebuia ales intre doua alternative: fie drumul economiei liberale pure (care i se pare totusi, a fi utopic), fie drumul economiei organizate, controlate de catre stat (care i se pare a fi mai realist). Trebuie mentionat ca viziunea lui V.Madgearu despre trecutul, prezentul si viitorul economiei romanesti cunoaste o anumita evolutie, legata de succesiunea rapida a unor evenimente economice si politice.

Astfel, in domeniul politicii economice interne, el recunoaste la un moment dat imperativul industrializarii tarilor agrare, tinand cont de tendinta tot mai insistenta a tarilor industrializate in directia reagrarizarii (1934). In domeniul politicii externe, el va admite folosirea protectionismului vamal de catre tarile mici si mai putin dezvoltate, pentru a-si apara industria incipienta, pornind de la constatarea unor inconveniente legate de patrunderea capitalurilor straine pe piata tarilor agricole si de la dezavantajele pe care acestea le suportau in relatiile cu tarile dezvoltate.

Romania interbelica a fost, in fond, Romania Mare, opera a oamenilor politici de formatie veche care au stiut sa foloseasca imprejurarile istorice spre a realiza reintregirea tarii.

Acest lucru nu a insemnat insa, numai largirea granitelor, ci si un sistem economic, social si politic nou; a insemnat trecerea de la liberalismul nedemocratic la democratia liberala. Din acest punct de vedere, Romania Mare a fost opera unor oameni politici formati in veacul al XIX, in regat Bratienii si sustinatorii lor, in Transilvania, Iuliu Maniu si vechii memorandisti, cu totii spirite europene, democratice, care au impus reforme radicale menite sa modernizeze din temelii structurile economice, sociale si politice ale noului stat.

Din nefericire, generatia ctitorilor a disparut neasteptat de repede, iar cei ramasi au fost depasiti de valul noilor veniti si de cursul evenimentelor.

Noua generatie, nascuta dupa 1930, a inlocuit vechea elita politica, aducand cu sine lipsa de moralitate, coruptia, violenta, arivismul, fenomene ce se faceau simtite la nivel European. La 1938, vechile visuri ale regelui Ferdinand si ale Bratienilor, democratismul fundamental al lui Iuliu Maniu erau pe deplin distruse.

Cu toate acestea, principiile si temeliile pe care se inaltase Romania Mare fusesera bune; economia si cultura au progresat in mod continuu. Anii interbelici au fost ani de dezvoltare, ca de altfel in intreaga Europa de rasarit. Degradarea clasei conducatoare au fost mult accentuata de evolutia situatiei internationale, de victoria fascismului si nazismului in Italia si in Germania si de slabirea treptata a influentei marilor democratii europene. In noile conditii internationale insa, soarta Romaniei era pecetluita, democratia facand loc dictaturii: mai intai celei de dreapta, apoi celei de stanga, comuniste, ramasa stapana peste Europa de rasarit pana spre sfarsitul deceniului noua al secolului XX.