Formarea economiei politice - obiectul economiei politice

BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI POLITICE

1.1. Obiectul economiei politice 

Formarea economiei politice si, in general, a stiintei economice a reprezentat un proces complex si indelungat, ce a avut la baza atat dezvoltarea economica si cresterea complexitatii proceselor si fenomenelor economice, cat si aprofundarea cunoasterii realitatii prin imbunatatirea continua a metodelor si mijloacelor de investigare a acesteia.

Termenul de economie politica este folosit pentru prima data de catre Antoine de Montchrestien in lucrarea sa intitulata "Tratat de economie politica" inchinat regelui si reginei-mama (1615). Etimologia conceptului provine de la cuvintele din limba greaca: oikos-gospodarie, nomos-lege, principii, polis-oras, cetate. In traducere libera, prin economie politica se intelege legea administrarii cetatii. Interpretarea care se dadea la inceput economiei politice era de administrare a (patrimoniului) bunurilor cetatii, statului, si nu a patrimoniului individual, privat, insa regulile descoperite de economia politica sunt valabile atat pentru activitatile unui om, cat si pentru activitatea unui popor.

De-a lungul timpului, economia politica a primit o multime de definitii, ideea de baza care apare la majoritatea autorilor fiind legata de necesitatea optimizarii raportului intre resursele limitate si nevoile umane nelimitate. Raspunsul la intrebarea "care este obiectul economiei politice ?" nu este usor de dat, avand in vedere diversitatea conceptiilor formulate de diferitele curente de gandire economica, fiecare cu propria definitie. Ideea de baza care apare insa la majoritatea autorilor este legata de necesitatea optimizarii raportului dintre resursele limitate si nevoile umane nelimitate. Sintetizand, se poate afirma ca: Economia politica studiaza modul in care societatea foloseste resursele limitate pentru a satisface nevoi nelimitate.

Intr-o definire mai generala, putem aprecia ca obiectul economiei politice il constituie studierea fenomenelor si proceselor economice care au loc in domeniul productiei, repartitiei si al consumului de bunuri materiale si servicii, a relatiilor cauzale, a legilor si categoriilor economice pe diferite trepte ale evolutiei societatii, oferind o modalitate stiintifica de gandire si actiune subordonata obiectivelor legate de satisfacerea cu resurse limitate a trebuintelor nelimitate ale indivizilor si societatii. Mai concret, economia ca stiinta are ca obiect de studiu cunoasterea, descrierea, explicarea si prezentarea realitatilor economice, raspunzand la intrebari precum: ce sa se produca, cat, cum si pentru cine, in conditiile raporturilor antagoniste dintre resurse si nevoi.

In raport cu nivelul de structurare al activitatilor economice contemporane, pot fi delimitate urmatoarele ramuri principale ale stiintei economice: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia si mondoeconomia.

Microeconomia este acea ramura a stiintei economice care studiaza unitatile economice individuale, structurile si comportamentele lor (gospodarii individuale, firme, banci, administratii etc.), precum si interrelatiile dintre aceste unitati elementare. Microeconomia raspunde la intrebari de tipul: "Ce produse poate sa produca firma X ?", "De la ce nivel al productiei, firma Y poate inregistra profit ?" etc.

Mezoeconomia este abordarea care urmareste sa studieze economia din punctul de vedere al ramurilor si sectoarelor acesteia. Altfel spus, mezoeconomia, tinde sa constituie reteaua intermediara dintre microeconomie si macroeconomie.

Macroeconomia este acea ramura a stiintei economice care cerceteaza marimile globale dintr-o economie, numite agregate, interdependentele dintre diferitele variabile globale ale economiei si sistemul economic al unei tari in totalitatea sa. Dintre marimile agregate contemporane cele mai semnificative sunt: indicele general al preturilor, productia unei tari (PIB-ul), venitul national, somajul, inflatia, deficitul bugetar, soldul balantei de plati externe si datoria externa etc. Macroeconomia raspunde la intrebari de tipul: "Care sunt caile prin care poate fi majorat ritmul de crestere economica ?", "Care este relatia de interdependenta dintre rata inflatiei si nivelul somajului ?" , "Care sunt principalele efecte ale reducerii fiscalitatii ?"etc.

Mondoeconomia studiaza interdependentele dintre economiile nationale, care apar ca verigi primare privite la scara planetara.

Fiind stiinta care studiaza modul in care societatea rezolva sau ar trebui sa rezolve tensiunea nevoi-resurse, economia abordeaza si, mai ales, apreciaza, in maniere diferite problemele pe care le gestioneaza. Din acest punct de vedere, exista economie pozitiva si economie normativa.

In analiza si caracterizarea activitatilor economice, ca forma specifica de actiune sociala, se porneste de la om si trebuintele sale.

Prin necesitati, nevoi, trebuinte, in sensul economic intelegem cerinte umane, individuale sau colective, care trebuie satisfacute in timp si spatiu, cu bunuri si servicii, pentru a asigura desfasurarea vietii si activitatii oamenilor.

Nevoile umane sunt multiple, fiind legate de viata si munca oamenilor, de existenta lor individuala si sociala, de progresul productiei si al societatii. Pot fi evidentiate urmatoarele trasaturi ale nevoilor umane:

sunt dinamice si nelimitate ca numar (pe masura dezvoltarii societatii, se extinde sfera de cuprindere a acestora, in timp ce unele nevoi dispar, locul lor este luat de altele noi, mai numeroase);

sunt limitate in capacitate (o nevoi este satisfacuta prin consumul unei cantitati date dintr-un bun sau serviciu);

sunt concurente (unele nevoi se extind in detrimentul altora; de exemplu, dorinta de a fi cat mai informat, prin lectura sau alte mijloace informationale se face in detrimentul timpului ramas pentru alte activitati, cum ar fi practicarea unui sport);

sunt complementare (exista nevoi care evolueaza in aceeasi directie; de exemplu, nevoia de a beneficia de un confort cat mai ridicat genereaza o serie de alte nevoi legate de amplasamentul locuintei, dotari minime necesare s.a.);

se sting prin consum.

In dorinta de a-si satisface nevoile intr-un grad cat mai ridicat si intr-un numar cat mai mare, oamenii se organizeaza si desfasoara activitati economice ce presupun atragerea si utilizarea de resurse specifice. Resursele economice reprezinta potentialul uman, material, financiar, stiintifico-tehnic, informational de care dispune societatea la un moment dat, in calitate de mijloace posibile pentru satisfacerea trebuintelor. Prin cantitatea, calitatea, structura si eficienta utilizarii lor, resursele constituie suportul activitatii economice si al satisfacerii nevoilor.

Paralel cu progresele insemnate facute de omenire pe linia descoperirii si atragerii in circuitul economic a noi resurse economice, s-a conturat tot mai pregnant ceea ce se numeste problema fundamentala a economiei in centrul careia se afla teza potrivit careia raritatea resurselor si a bunurilor economice manifestata atat cantitativ, cat si calitativ, constituie restrictia esentiala care trebuie luata in considerare in organizarea si desfasurarea activitatii economice. Caracterul limitat al resurselor se datoreaza pe de o parte, imposibilitatii atragerii in intregime, din punct de vedere tehnic sau economic, in productie, a resurselor economice, iar pe de alta parte, caracterului epuizabil, nereproductibil al unor resurse. Deci, resursele au caracter de resurse rare in sensul ca ele sunt disponibile numai in anumite limite cantitative si calitative, in timp ce nevoile umane tind a fi nelimitate. Conform legii raritatii resurselor, volumul, structura si calitatea resurselor economice se modifica intr-un ritm mai lent in raport cu volumul, structura si calitatea nevoilor umane.

Cu cat este mai intensa actiunea legii raritatii, cu atat mai durabil este principiul rationalitatii utilizarii resurselor in activitatea umana in general, si in cea economica in special. De aici rezulta ca raritatea si rationalitatea in economie reprezinta doua principii (legi) generale, in virtutea carora alegerea, dintre multiplele variante de folosire a resurselor, trebuie sa fie producerea de bunuri necesare nevoilor sociale, cu un consum minim de resurse, fie obtinerea celei mai mari productii posibile cu volumul de resurse atrase in circuitul economic.