Decizii de finantare pe termen lung

Decizii de finantare pe termen lung

1 Consideratii generale

In cadrul deciziei de finantare pe termen lung principala alegere se face intre sursele proprii si sursele imprumutate. Criteriul de selectie il reprezinta costul procurarii capitalului urmarindu-se scaderea costului mediu ponderat al acestuia. In cadrul surselor proprii se cuprind: capitalul intern (autofinantare) si surse proprii externe(aporturi noi de capital) .

In cea mai mare parte, capitalul intern din autofinantare nu est generator de costuri. Astfel amortizarea si provizioanele sunt cheltuieli deductibile si profitul net dupa deducerea impozitului pe venit ramane o sursa gratuita de finantare. Deci, autofinantarea este cea mai eficienta solutie de acoperire a nevoilor permanente de capital, insa capacitatea de autofinantare este uneori insuficienta si se apeleaza la surse externe de capital care pot fi: proprii prin aporturi noi de capital (numerar/natura) sau prin subventii de la bugetul de stat; imprumutate prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni, prin contractarea de credite pe termen lung sau mediu, prin contracte de leasing pentru mijloacele fixe .

Selectia si combinarea acestor surse formeaza continutul deciziei de finantare pe termen lung, iar criteriul de optimizare il constituie valoarea neta ce rezulta din fiecare varianta de finantare.

2 Cresterea capitalului social

Intreprinderile cotate la bursa realizeaza mai usor subscrierea la cresterea capitalului social deoarece actiunile lor la bursa sunt negociabile si deci mai atractive. Cresterea de capital determina in prima faza un efect de diluare a rentabilitatii actiunilor intreprinderii prin impartirea profitului net la un numar mare de titluri .In compensare, cresterea capitalului propriu determina cresterea garantiei intreprinderii in baza careia se pot solicita credite suplimentare. Cresterea de capital se poate face prin emisiunea de noi actiuni sau prin majorarea valorii nominale a actiunilor vechi. Emisiunea de noi actiuni are doua alternative : emisiunea la valoarea nominala a vechilor actiuni sau emisiunea la o valoare majorata in functie de valoarea bursiera a vechilor actiuni .

Cresterea capitalului social mai poate avea ca surse : subscrierea de noi aporturi, incorporarea rezervelor, incorporarea datoriilor convertite in contributii la capitalul social. Pentru finantarea investitiilor intereseaza numai subscrierea de noi aporturi care implica atribuirea unor drepturi de subscriere catre actionarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalurilor. Dreptul de subscriere la cresterea capitalului este un titlu de valoare negociabil, deci poate fi vandut catre noii actionari care doresc sa subscrie la capitalul agentului economic pentru cumpararea unei actiuni noi, cumparatorul trebuie sa dispuna de un numar de drepturi de subscriere egal cu raportul total de actiuni vechi si numarul total de actiuni noi ce se vor emite.

Pentru a fi atractiva, valoarea de emisiune a noii actiuni se stabileste in marime apropiata de valoarea de piata a actiunilor vechi, ea putand varia intre valoarea nominala si valoarea de piata.

Valoarea de emisiune - valoarea nominala = prima de emisiune

Primele de emisiune sunt folosite pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiunea si vanzarea de actiuni noi.

Valoarea de piata a tuturor actiunilor dupa cresterea de capital (VP) se calculeaza astfel:

V = valoarea de piata a actiunilor vechi

E = valoarea de emisiune a actiunilor noi

N = numarul de actiuni vechi

n = numarul de actiuni noi

Diferenta intre valoarea de piata inainte de cresterea capitalului si valoarea de piata (teoretica) dupa cresterea de capital este egala cu valoarea (teoretica) a dreptului de subscriere, astfel:

Ds = V - VP = (V - E)

Dreptul de subscriere reprezinta pierderea de valoare a actiunilor vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social. Actionarul vechi care nu doreste sa subscrie la cresterea capitalului social poate sa vanda drepturilor de subscriere atasate fiecarei actiuni vechi pe care o detine si va incasa o suma egala cu pierderea d valoare a actiunilor sale. Pentru a intra in posesia unei noi actiuni, actionarul nou va plati societatii emitente valoarea de emisiune si va cumpara de la un actionar vechi un numar de drepturi de subscriere (nds) egal cu raportul dintre numarul total de actiuni vechi si numarul de actiuni noi.

Referat: Functiunile intreprinderii Referat: Profesia de vanzator

nds

Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisie si a profiturilor nerepartizate da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii nominale a actiunilor vechi. Pierderea de valoare a actiunilor vechi prin cresterea numarului de actiuni emise va fi recompensata prin atasarea la fiecare actiune a unui drept de atribuire(da) :

Valoarea de emisiune a actiunilor noi = 0

3 Imprumuturi obligatare (din emisiunea de obligatiuni)

Obligatiunile sunt titluri negociabile reprezentand un drept de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. Imprumuturi obligatare au in principiu un cost mai mic de procurare decat subscrierile la capitalurile sociale si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor.

Imprumuturile obligatare se definesc prin mai multe caracteristici si anume: conditiile de emisiune, dobanda, durata si modalitatea de rambursare .

Decizia pentru emisiunea de obligatiuni apartine AGA, daca este autorizat legal sa lanseze obligatiuni. Emisiunea si vanzarea de obligatiuni se face prin institutii de credit care actioneaza ca intermediar in nume propriu (cumpara obligatiuni) sau ca garant al obligatiunilor. Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile de finantare a intreprinderii dar si in functie de gradul de lichiditate al pietei financiare.

Valoarea de emisiune a obligatiunilor poate fi egala cu valoarea nominala sau  mai mica. Diferenta dintre valoarea nominala si valoarea de emisiune o constituie prima de emisiune .

Rambursarea unui imprumut obligatar se poate face prin mai multe moduri:

a) prin amortizari constante si anuitati variabile. Societatea imprumutata va rambursa in fiecare an transe egale din imprumut. In acest caz anuitatea (suma rambursata + dobanda) va avea la inceput valori mari, scazand pe masura ce se constituie imprumutul. Are unul din cele mai mici costuri dezavantajul fiind ca la inceput anularea are o valoare ridicata .

b) prin anuitati constante si amortizari variabile.  Pentru a pastra anuitati constante este necesar ca rambursarile anual ale imprumutului sa varieze crescator si compensator cu variatia scaderii a dobanzii anuale.

Se va utiliza formula:

a = anuitatea

I = valoarea actuala a imprumutului

i = rata dobanzii

n = durata imprumutului(ani)

Se constata un cost mai ridicat al imprumutului rambursat in anuitati constante intrucat amortizarile sunt mari catre sfarsitul perioadei.

c) integral la scadenta. Rambursarea integrala a imprumutului in ultima zi a duratei acesteia devine tot mai utilizata din motive de simplificare a gestiunii financiare. Avantajul consta in faptul ca societatea economica dispune de intreg capitalul pe toata durata imprumutului., trezoreria fiind afectata de plata dobanzilor. Costul procurarii acestui imprumut este cel mai ridicat intrucat dobanda se calculeaza de fiecare data la toata suma capitalului.

d) prin rascumparare. Rascumpararea prin bursa este interesata pentru societate atunci cand cursul bursier al acestora este inferior valorii de rambursare (valoarea nominala + prima de rambursat). O alta modalitate de rascumparare prin bursa consta in lansarea de catre societatea imprumutata a unor oferte publice de schimb.

4 Finantarea investitiilor prin intermediul operatiunilor de leasing

Leasingul se integreaza tehnicilor moderne de contractare mai ales in contextul international. Necesitatea lui a fost dictata de ritmul alert al cererii si ofertei a progresului tehnic care implica decizii si investitii imediate, ce depasesc uneori posibilitatile de autofinantare ale intreprinzatorilor si capacitatea de creditare de care dispune.

Leasingul este o forma speciala de creditare dar nu financiara, ci in bunuri prin care se realizeaza o imbinare de interese fara a nega scopurile divergente ale partilor contractante. Aceasta tehnica de credit a fost initiata in SUA si, in temeiul ei, institutia financiara de credit devenea proprietara bunului achizitionat cu banii sai, iar utilizatorul bunului devenea simplu locator.

In contractul de leasing, intervin mai multe persoane: finantatorul operatiunii, cumparatorul bunului sau creditorul - este o unitate specializata; furnizorul sau vanzatorul, constructorul sau producatorul; utilizatorul, locatorul, clientul solicitarilor sau beneficiarul.

In cadrul finantarii tranzactiilor internationale un loc important il detin si tehnicile de finantare pe termen mediu si lung printre care si finantarea prin leasing. Leasingul este atat o forma de comert international cat si de finantare prin inchiriere de catre societati financiare specializate sau direct de producatori a unor bunuri. Leasingul poate fi o solutie optima de import cand utilajele care fac obiectul acestor operatiuni corespund unor necesitati temporare, uneori unor operatiuni unice. Obiectul operatiunii de leasing il formeaza in special echipamentele electronice de calcul, aparate si instrumente de masura, mijloace de transport dar si cladirile.

Formele leasingului

1)     leasingul direct - se realizeaza prin incheierea contractului intre producatorul exportator si utilizatorul bunului care face obiectul operatiunii, finalizarea fiind asigurata de catre furnizori.

2)     Leasingul indirect - presupune existenta societatilor specializate care prin functia de creditare precum si asemenea riscurilor ce decurg din astfel de operatiuni  .

In functie de continutul ratei de leasing, raportul la pretul de export se disting:

- leasingul financiar - presupune ca in perioada de inchiriere de baza (prima inchiriere) sa se realizeze intregul pret de export al obiectului contractat, inclusiv codurile auxiliare, precum si cu profit. Contractul de leasing financiar se incheie pentru perioade de baza(mai mici decat durata de folosire a obiectului), iar riscurile economico - financiare sunt transpuse asupra clientului. In cazul intarzierii platii notelor, partenerul are dreptul sa dispuna de dreptul inchiriat

- leasingul functional - presupune ca in perioada de baza sa se realizeze doar o parte din pretul de export al obiectului. In acest tip de leasing accentul cade pe serviciile furnizate de societatile de leasing neexistand o relatie directa intre pretul la care a fost achizitionat echipamentul si chiria perceputa.

Societatile de leasing isi asuma de obicei riscurile uzurii morale si raspunde de furnizarea pieselor de schimb, efectuarea reparatiilor , plata diferita de taxe si impozite.

In cazul leasingului, intreprinderea utilizatoare a obiectului nu are calitatea de proprietar ci un fel de chirias. Din punct de vedere economic, angajamentul ce decurge din contractul de leasing reprezinta o datorie financiara pe termen mijlociu sau lung. Intreprinderea obtine utilizarea la inceput apoi devine proprietar al obiectului fix in schimbul platilor periodice.

Avantaje:

intreprinderea dispune de bun fara a fi necesar sa-si constituie un fond de investitii si platirea de chirie

operatiunea nu modifica structura financiara a intreprinderii ci numai angajamentele de plata normale

capitalul propriu ramane neangajat legal ceea ce creeaza posibilitatea unor imprumuturi bancare

pe plan fiscal, cheltuielile cu chiriile scad baza impozabila .

BIBLIOGRAFIE

1. Rascolean I.                        Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Focus,

Petrosani, 2003

2. Stancu I.  Finante-Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderii, Analiza si gestiunea financiara, Editura Economica , Bucuresti, 1996

3. Vasile I.   Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Meteor Press, Bucuresti, 2002

4. Vintila G.                             Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000