Semn si comunicare

Semn si comunicare

Intr-o epoca a realitatii virtuale si a trairii simultane a evenimentelor prin logica mediatica a prezentului, in conditiile unei multiculturalitati, ce defineste societatea contemporana, se impun spiritului uman atat o regandire a raportului cu spatiul si timpul prin medierea semnelor si a modelelor, cat si o lectura simbolica a multiplelor limbaje, imagini si coduri culturale. Viata intelectuala si sociala a oamenilor se bazeaza pe productia, utilizarea si schimbul de semne si reprezentari.

Pe acest fundal s-a dezvoltat semiotica, generata de nevoia antropologilor, lexicologilor, etnologilor s.a. de a-si interdefini conceptele si de a explica procedurile de analiza. In volumul Tratat de semiotica generala, semioticianul Umberto Eco a propus expresia "travaliu semiotic" pentru a releva:

(a) actiunea de interpretare si producere a semnelor, mesajelor si discursurilor;

(b) eforturile fizice si psihice necesare pentru a utiliza semnalul, pentru a tine cont de codurile existente, pentru a le accepta sau pentru a le respinge;

(c) timpul necesar intreprinderii acestor actiuni; (d) gradul lor de acceptabilitate sociala;

(e) energia consumata in compararea semnelor cu evenimentele si fenomenele la care se refera;

(f) presiunea si influenta exercitata de emitator asupra destinatarului.

Astfel, "orice tip de munca interactioneaza cu celelalte, iar procesul productiei de semne, in interconexiune cu insasi viata codurilor, reprezinta rezultatul unei retele de forte care interactioneaza" (Eco, 1982, p.199). Productia si intelegerea semnelor, de la semnalele simple, pana la cele care releva un simbolism de o inalta complexitate se numeste semioza.

Semiotica se revendica, pe de o parte, de la lingvistul Ferdinand de Saussure, ce a conceput evolutiile ulterioare ale acesteia sub numele de semiologie, iar pe de alta parte de la filosoful Charles Sanders Peirce, ce si-a asumat perspectiva lui John Locke cu privire la ceea ce ar putea deveni semiotica: o stiinta a cailor si mijloacelor prin care se poate ajunge la cunoasterea si comunicarea naturii lucrurilor, a relatiilor si a modului de actiune al acestora: "deoarece nici unul din lucrurile asupra carora mintea mediteaza nu este prezent pentru intelect, in afara de ea insasi, este necesar ca altceva sa fie prezent pentru intelect, ca de pilda un semn sau o reprezentare a lucrului pe care il examineaza; si acestea sunt ideile. Or, deoarece tabloul ideilor care formeaza gandirea unui om nu poate fi expus nemijlocit privirii altui om si nici pastrat in alt loc decat in memoriede aceea mai sunt necesare semne in locul ideilor noastre, pentru a ni le putea comunica unii altora si pentru a ni le reaminti in folosul nostru" (Locke, 1961, pp. 330-331).

Lui Charles Sanders Peirce i se datoreaza introducerea si impunerea progresiva a ceea ce s-a numit "paradigma semiotica", instituindu-se convingerea ca problema semnificatiei nu ar fi corect formulata si solutionata (cultivata) decat in contextul unei teorii generale a semnelor a carui temelie el o pune. In sensul dat de filosoful american, semiotica semnifica o teorie capabila sa trateze, intr-o maniera unitara, totalitatea semnelor, de orice natura ar fi ele. Este o teorie care abordeaza ansamblul dimensiunilor pe care le manifesta semnul. Trecand de la limbaj la semn, problema semnificatiei se extinde asupra ansamblului sistemelor simbolice si, astfel, se poate unifica cimpul de cercetare in jurul problemei semnificatiei in general.

Filosoful american Charles Morris afirma ca semiotica ne ofera fundamentele intelegerii principalelor forme de activitate umana, precum si a interdependentei lor, deoarece toate aceste forme de activitate si de dependenta "isi gasesc o expresie in semne, care sint mediatori ai activitatii" (Morris, 1971, pp. 58-59). Ca teorie si metoda ce studiaza capacitatea fiintei umane de a genera functii - semn si de a opera cu ele in procesele de comunicare, semiotica s-a impus ca discliplina care studiaza utilizarile semnelor in procesele de semnificare comunicativa, dar si semnele si sistemele semnificante din natura, gindire si societate.

Dupa criteriul reprezentarii, ce releva raportul dintre semn si obiect, Charles Peirce realizeaza urmatoarea tipologie a semnelor: (a) semnul iconic, care trimite la obiectul sau in virtutea unei analogii, a faptului ca proprietatile sale corespund, intr-un anumit fel, proprietatilor obiectului; (b) indicele, ce stabileste o relatie de contiguitate cu obiectul (de ex. girueta, rolul degetului intins in ostensiunea directa); (c) semnul simbolic, acel semn ce are un raport cu obiectul; relatia aceasta este stabilita printr-o conventie a comunitatii care utilizeaza semnul respectiv (apud Sebeok, 2002, p. 73).

Continutul spiritului se dezvaluie doar in exteriorizarile sale; forma ideala este cunoscuta doar pe baza si in ansamblul semnelor sensibile pe care ea le foloseste pentru a se exprima. "Se pare ca limba poate fi definita si gandita in intregime ca un sistem de semne fonetice - lumea artei si a mitului par ca se epuizeaza in lumea formelor particulare, sensibile, tangibile, pe care le expun in fata noastra"(Cassirer, 2008, p.29). O forma lingvistica nu ar putea «semnifica» un lucru sau o stare de lucruri, daca nu ar exista cel putin o identitate partiala intre ele (Eco, 1982, p. 158). Dar si cand gesticulam, scriem, citim, urmarim un program de televiziune, ascultam muzica, privim o pictura etc, suntem angajati intr-un comportament reprezentational bazat pe semne. Reprezentarea a inzestrat specia umana cu posibilitatea de a face fata efectiv aspectelor cruciale ale existentei - cunoasterea, comportamentul intentional, planificarea, socializarea si comunicarea.

Un semn e orice forma fizica imaginata sau exteriorizata pentru a tine locul unui obiect, al unui eveniment sau sentiment etc, numita referent, sau al unei clase de obiecte, evenimente, sentimente etc. similare (sau inrudite), numita domeniu referential. In viata umana, semnele indeplinesc mai multe functii. Ele "le permit oamenilor sa recunoasca tipare in lucruri; actioneaza ca ghiduri sau planuri predictive in vederea unor actiuni; servesc ca specimene ale unor tipuri specifice de fenomene si enumerarea ar putea continua " (Sebeok, 2002, p. 19).

Plecand de la modelarea sistemelor de semne ca operatie structurala, semiotica este, asadar, demersul care modeleaza functionarea sociala a acestor sisteme, fiind orientata spre modul de producere a activitatii si spre functionarea mesajelor in actele semiotice. Asadar, gasim semiotica inserata in comunicare, literatura, jurnalism, teatru, drept s.a. si corelata cu diverse practici sociale: educatie, publicitate, arta, spectacol, marketing etc.

Logicianul roman Petru Ioan a elaborat, in numeroase lucrari si studii, sinteze ale abordarii categoriilor fundamentale ale semioticii, valorificand virtutile acestora in intercorelatiile multiple si nuantatoare ale hexagonului "situatiilor de comunicare". De actul comunicarii si de realizarea acestuia da seama functia-semn ("L"), semnul cu toti factorii sai (Ioan, 1995, p. 79-80):

Analiza: Stadiul actual privind implementarea unui sistem de management al calitatii conform cu standardele iso 9001:2008 Referat: Procedura de depunere a ofertei de proiect

(1) "E " - enuntiatorul; alternative: "vorbitor"; "subiect al enuntarii"; "utilizator al semnului"; "context al generarii textului"; "locutor"; "ideotip"; "imagine";"context social sau psihologic al producerii frazei";

(2) "R" - receptorul; alternative posibile: "destinatar"; "ascultator"; "alocutor"; "interlocutor"; "context al receptarii"; "ascultator si referent"; "interpret"; "interpret al imaginii"; "perspectiva sociologizanta asupra operei";

(3) "I" - intensiunea obiectiva; alte variante: semnificatia ca "relatie intrinseca"; "relat al semnului intr-o situatie aleasa"; "desemnat"; "referinta a simbolului"; "referinta a imaginii"; "continut informational";

(4) "C" - intensiunea subiectiva; alternative: "conotatie"; "ceea ce ceva sugereaza"; "emotia produsa de ceva"; "ideea pe care o sugereaza semnul"; "ceva la care utilizatorul semnului ar trebui sa se refere"; "ideea pe care o sugereaza imaginea"; "semnificatie aditionala"; "expresia actiunii si a vointei";

(5) "D" - denotatul, referinta semnului ; alte variante posibile: "denominatul"; "designat"; "obiect desemnat"; "univers de discurs"; "tema"; semnificatia ca "lume posibila"; "subiect"; "mediu social"; "discursul ca oglinda a lumii";

(6) "S" - semnificantul semnului; alte variante: "expresie"; "simbol"; "nume"; "cuvant"; "imaginea ca semn"; "formatie discursiva"; "cadru de manifestare a discursului"; "simbol sau semn"; "sistem semnificant".

Fig. nr. 1. Modelul hexadic al situatiei semiotice

dupa Petru Ioan

Dupa Jean-Blaise Grize, in actele de comunicare sunt activate prin schetizarea situatiei pe care locutorul (A) o propune destinatarului (B), ca proces de creare continua a sensului, pornindu-se de la semnificatia termenilor utilizati. Schematizarea este construita pentru un anumit auditoriu, care apartine unui anumit mediu socio-cultural.

Orice schematizare contine imagini, termen pe care Grize il utilizeaza cu sensul de reprezentare. "Il est possible de distinguer trios sortes d'images: celles de ce don't il s'agit (t); celles du locuteur (A); celles du destinataire (B)" (Grize, 1996, p. 69). Primul tip de imagini reprezinta continutul manifest al schematizarii. Imaginile lui (A) sunt mai putin manifeste. "Il est possible de faire une etude systématique de l'image de A dans les texts, de voir apparaitre le locuteur comme source de ses dits ou comme simple témoin, comme neuter ou comme engage" . (Grize, 1996, p. 70). Imaginile lui (B) sunt mai confuze, avand uneori tendinta de a asimila (B) cu (A), cum se poate fi cazul "noi".

Locutorul dispune de un intreg set de operatii care ii permit sa manipuleze atat propriile sale imagini, cat si pe cele ale destinatarilor sai. Comunicarea se manifesta, concomitent, ca relatie cognitiva si afectiva cu auditoriul, in scopul de a-l determina sa efectueze o anumita actiune sau sa adere la o idee.