Modelul lui C. E. Osgood si W. Schramm

Modelul lui C. E. Osgood si W. Schramm

Osgood are meritul de a fi accentuat caracterul social al comunicarii: " . orice model adecvat trebuie sa includa cel putin doua unitati de comunicare, o unitate-sursa (vorbitor) si o unitate-destinatie (ascultatorul). Prin realizarea acestor unitati intr-un singur sistem, vom obtine ceea ce numim mesaj. Pentru scopul acestui raport, vom defini mesajul ca acea parte din output-ul total (raspunsuri) al unei entitati-sursa care poate fi in mod simultan o parte din input-ul total (stimuli) catre o unitate-destinatie. Cand, de exemplu, individul A vorbeste cu individul B, atitudinea sa, gesturile, expresia fetei si chiar manipularea obiectelor poate fi parte din mesaj cum sunt, de exemplu, evenimentele din canalul cu unde sonore. Iar alte parti ale comportamentului total al lui A, de exemplu, (senzatiile privind postura lui B, indicii despre elemente de mediu) nu deriva din comportamentul lui A - aceste evenimente nu sunt o parte a mesajului in sensul comun. Aceste evenimente mesaj R-S (reactia unui individ care produce stimuli pentru altul) pot fi nemijlocite sau mijlocite - conversatia obisnuita fata in fata sau comunicarea scrisa (impreuna cu inregistrari muzicale, obiecte de arta etc.)"[1]

Modelul linear al comunicari stabileste si separa in mod clar rolurile de emitator si receptor, o cauza care a provocat in mod repetat critici. Intr-un comentariu, Schramm observa: "De fapt este gresit sa consideram ca procesul comunicarii incepe undeva si se sfarseste altundeva. Lucrurile nu stau deloc asa asemenea unor minuscule tablouri de comanda, noi manuim si reorientam fluxuri informationale fara de sfarsit."[2]

Aparitia acestei abordari a insemnat o ruptura limpede fata de reprezentarea traditionala a comunicarii caracterizata prin linearitate si unidirectionalitate. Modelul este util indeosebi in comunicarea interpersonala, fiind mai putin adecvat pentru cazurile in care nu exista feedback ori feedback-ul este redus. Comunicarea de masa este un astfel de caz si, intr-o versiune ulterioara, Schramm a fost obligat sa isi modifice modelul pentru a fi apt sa descrie si acest gen de comunicare. O alta observatie se refera la faptul ca modelul creeaza impresia ca relatiile de comunicare sunt simetrice. Dimpotriva, foarte des, comunicare este vizibil asimetrica in ceea ce priveste pozitia pe care o detin participantii, accesul la resurse si la canalele de comunicare. Acest ultim aspect este partial rezolvat prin abordarea lui F. Dance[3], care a creat modelul elicoidal.

Modelul elicoidal al lui F. Dance

Intr-o analiza comparativa a modelelor lineare ale comunicarii opuse celor circulare, Dance observa ca specialistii apreciaza abordarea circulara ca fiind cea mai adecvata pentru o reprezentare corecta a procesului de comunicare. Acelasi autor remarca, insa, si punctele slabe ale propriei abordari: "Abordarea circulara sugereaza ca fluxul comunicarii se intoarce, descriind un cerc perfect, exact in punctul de unde a plecat. Analogia cu un cerc este in mod evident eronata."[4] Reprezentarea elicoidala a comunicarii ajuta substantial la intelegerea situatiilor in care modelul circular esueaza. Ea evidentiaza inaintarea continua a procesului de comunicare, faptul ca ceea ce comunicam acum va influenta structura si continutul comunicarii mai tarziu, si, de asemenea, scoate in evidenta caracterul eminamente dinamic al structurii comunicationale. O asemenea reprezentare este complet diferita de imaginea "inghetata" a celor mai multe modele prezentate anterior. Caracterul dinamic apropie comunicarea de alte procese sociale implicand elemente, relatii si contexte, toate aflate intr-o schimbare permanenta. Reprezentarea elicoidala surprinde modificarea in timp a diferitelor elemente ale comunicarii. De pilda, in timpul unei conversatii, volumul de cunostinte creste in mod constant pentru ambii participanti. In decursul conversatiei, se dobandesc mai multe informatii despre tema supusa discutiei, despre punctul de vedere si cunostintele diversilor participanti etc. Spirala ia forme diverse in situatii diferite pentru persoane deosebite. Pentru unii, familiarizati cu temele discutate, spirala are tendinta de a se largi tot mai mult, in timp ce, pentru altii, nefamiliarizati cu aceleasi teme, spirala se extinde intr-un ritm lent. Modelul poate fi ilustrat si prin contextul caracteristic unui profesor care sustine o serie de prelegeri pe aceeasi tema. Profesorul presupune ca audienta devine din ce in ce mai informata si, considerand acest lucru de la sine inteles, isi pregateste noul curs pornind de la nivelul de cunostinte atins in precedentul. Nu ar fi exagerat sa afirmam ca viziunea asupra "omului implicat in procesul de comunicare" este mai optimista decat in majoritatea celorlalte modele. Din acest model rezulta totodata ca, in comunicare, omul este activ, creativ, dornic de a aduna si de a stoca informatii; celelalte modele il descriu mai curand ca pe o fiinta pasiva.

A existat si un al doilea model, aparut in anii 1950, si care se concentreaza asupra acelorasi probleme legate de bruiaj. Este tot un rezultat al muncii cercetatorilor americani interesati de mass-media si de puterea sa de influenta si manipulare. El apare imediat dupa incheierea razboiului, perioada in care militarii s-au confruntat cu forme diverse de propaganda. La vremea respectiva, intentia era de a imuniza publicul. Mai este supranumit si modelul in doua trepte ori pe doua niveluri deoarece presupune doua etape ale receptarii prin mass-media. Mesajele nu actioneaza direct asupra publicului-tinta, ci prin intermediul asa-numitilor "lideri de opinie" ce functioneaza ca niste adevarate relee pentru grupurile din care fac parte.[2]

In teoria informatiei, actul de comunicare este reprezentat linear din cauza interesului pronuntat al autorilor Cl. Shannon[3] si W. Weaver pentru problemele tehnologice; procesul de comunicare este, de asemenea, unidirectional. Sunt stabilite cinci functii si se identifica un factor disfunctional, respectiv bruiajul . Primul element al procesului imaginat de cei doi este constituit de o sursa de informatii care produce un mesaj sau un pachet de mesaje ce urmeaza a fi transmise. Semnalele trebuie adaptate particularitatilor canalului care conduce la receptor. Acesta reconstruieste mesajul din semnalele primite, ceea ce indreptateste afirmatia ca mesajul primit ajunge la destinatie. Semnalul are un pronuntat grad de vulnerabilitate, deoarece poate fi distorsionat de zgomot sau interfereaza cu o alta sursa; se intalneste si situatia in care exista mai multe semnale pe acelasi canal simultan. Astfel de contexte conduc, uneori, la diferente intre semnalul transmis si cel receptionat, ceea ce echivaleaza cu urmatoarea constatare: mesajul produs de sursa si cel reconstruit de receptor nu au acelasi inteles. Incapacitatea emitatorilor de a-si da seama ca un mesaj transmis si unul primit nu sunt intodeauna identice este probabil cea mai frecventa cauza a unor comunicari esuate. Modelul lui Shannon porneste de la un concept statistic al transmiterii semnalului, concept propus si analizat intaia oara de catre Wiener. In ceea ce priveste importanta in contributie, acest model are meritul de a discuta si de a atrage atentia asupra notiunilor de entropie si redundanta, precizand ca, pentru o comunicare eficienta, este absolut necesar un echilibru intre cele doua; echilibrul poate compensa bruiajul. In rezumat, cu cat exista mai mult zgomot pe un canal de comunicare, cu atat este mai utila redundanta de care nu ne putem dispensa pentru ca ne ofera posibilitatea de a diminua entropia relativa a mesajului. Consecinta negativa a redundantei se regaseste in cantitatea diminuata de informatii ce poate fi transmisa intr-o perioada de timp strict delimitata. In acelasi timp, ea reprezinta o masura de siguranta, dar si o posibilitate de predictie. Celalalt element, entropia, evidentiaza gradul sporit de incertitudine si de posibilitate de a alege, fiind indicat de majoritatea autorilor ca un element cheie in aplicabilitatea modelului Shannon. Formula entropica trebuie privita ca un mod intim de a pune in legatura sursa si destinatia, fiind intr-o masura mai mica un element indispensabil informatiei