Teoriile efectelor puternice - mass media

Teoriile efectelor puternice - mass media

In capitolul de fata ne propunem prezentarea catorva puncte de reper, a unor paradigme teoretice majore, in masura sa clarifice directiile cele mai importante ale cercetarii, sa ajute cititorul sa inteleaga caracteristicile esentiale ale efectelor mass­‑media si, eventual, sa‑l indemne sa aprofundeze aceste teme, prin lectura personala, acum orientata si avizata.

Modelul „stimul – raspuns”. In 1939, intr‑o perioada marcata de ascen­siunea rapida a lui Hitler, intemeiata, intre altele, si pe eficienta campaniei de propaganda orchestrata de Goebels, Serge Tchakhotine publica studiul intitulat Le viol des foules (Violul multimilor). Ideea centrala a acestei carti era ca in societatile industriale, indivizii, care traiesc rupti de textura sociala, izolati in casele lor, alienati de valorile traditionale, expusi si vulnerabili la mesajele presei, pot fi manipulati printr‑o campanie mass‑media bine orchestrata. Evident, imaginea propa­gandei hitleriste, a adeziunii oarbe a unor mari multimi controlate prin programe de radio si prin presa scrisa era de‑a dreptul impresionanta. Ulterior, experienta propagandei dezvoltate de alt sistem tota­litar (URSS), precum si a aceleia puse in miscare de statele aliate pentru a justifica efortul de razboi si a mobiliza populatia impotriva inamicului comun a venit sa intareasca sentimentul ca mass‑media sunt un instrument aproape infailibil de propaganda. In toate aceste cazuri, o ipostaza particulara a mass‑media, starea de „campanie permanenta” (D. McQuail, 1987, p. 268), a concentrat asupra ei atentia specialistilor, aruncand intr‑un con de umbra celelalte modalitati de interactiune a presei cu publicul.

Din perspectiva acestor teorii, exprimate in cateva lucrari de sinteza, dintre care se impun a fi amintite G. Reisman, The Lonely Crowd (Multimile solitare), Jacques Ellul, Propagandes (Propaganda), relatia dintre mesajele presei si public este una de tipul stimul – raspuns. Astfel, factorul rational este aproape eliminat; o data cu el sunt eliminate si dialogul social, influentele reciproce dintre membrii unui grup, traditia si sistemul cultural specifice unei colectivitati, precum si atitudinea critica, creatoare de sens, ce caracterizeaza reactia oricarui om in fata mesajelor pe care le primeste din mediul ambiant.

Ideea ca mesajele ajung direct la receptor, nefiltrate de vreun factor social (individ, grup, organizatii etc.) sau cultural (traditii, sisteme simbolice, conceptie despre lume) a sugerat denumirea acestei teorii prin sintagma fluxul intr‑un singur pas (one step flow). Conform acestei interpretari, de indata ce mesajul „atinge” receptorul, declanseaza o reactie uniforma, la fel cum un stimul extern declan­seaza in corpul omenesc reactii senzoriale spontane, motiv pentru care, in unele lucrari de specialitate, aceasta conceptie este numita teo­ria acului hipodermic. Expresia vine sa sublinieze, prin metafora senzo­riala, iluzia ca: a) mesajele presei penetreaza constiinta receptorului cu usurinta cu care un ac strapunge pielea; b) ele genereaza un raspuns imediat, rapid si necontrolat rational, analog celui provocat de o impun­satura.

O alta sintagma, teoria glontului magic, propusa de Melvin De Fleur (1982, pp. 158‑164), scoate in evidenta o noua caracteristica a acestor cercetari, si anume ideea ca, patrunzand atat de usor in constiinte, mesajul presei ar fi un instrument „vrajit” pentru modelarea opiniei publice. Astfel, „glontul magic” reprezentat de mass‑media ar functiona ca un declansator de comportament social „programat”, fiind de ajuns o campanie de presa bine „construita” pentru a se obtine imediat orientarea atitudinii si comportamentului publicului in directia dorita.

Toate aceste teorii pornesc de la o anumita conceptie despre individ si societate: este vorba despre imaginea societatii de masa, in care „indivizii ar trebui sa se afle in situatii de izolare psihologica, sa intretina relatii imperso­nale de interactiune cu semenii lor si sa fie rupti de legaturile si obligatiile sociale informale” (M. De Fleur, S. Ball‑Rokeach, 1982, p. 157). Evident, de indata ce modelul „societatii de masa” este contestat, de indata ce cercetarile sociologice aplicate vin sa infirme aceste presupuneri, imaginea comunicarii de tip stimul – raspuns isi pierde puterea de generalizare si capacitatea de a explica efectele mass‑media.

Generalizata in mod necritic asupra tuturor efectelor mass‑media, „teoria glon­tului magic” apare ca „un model mecanicist si lipsit de subtilitate pentru explicarea relatiei dintre presa si audienta, model care considera ca mass­‑media injecteaza valori, idei si informatii, in mod direct, in indivizi pasivi (care fac parte dintr‑o audienta atomizata), producand un efect direct si imediat” (T. O’Sullivan et alii, 1994, p. 137).

Desi modelul „glontului magic” reprezinta, din perspectiva istoriei socio­logiei comunicarii de masa, o „relicva”, desi sfera sa de aplicabilitate se restrange la cateva situatii cu totul exceptionale de comunicare de masa (marile crize sociale), in mediile nestiintifice si chiar in dezbaterile publice ideea atotputerniciei presei este frecvent evocata. Succesul acestui stereotip vine din faptul ca, asemenea oricarui model simplist, primitiv, el pare a oferi o cheie universala, capabila sa dea un raspuns convenabil la toate problemele. Jurna­listii si politicienii adera spontan la acest model ori de cate ori se produce un „derapaj” al mass‑media: atunci ei scot din panoplia ideilor comune prafuitele imagini ale manipularii si ale fortei totale a presei; aceste concepte‑simbol prezinta presa ca o forta impersonala, mai presus de vointa ziaristilor si a publicului, o forta care fascineaza si subjuga, indiferent de ceea ce face jurnalistul si in pofida oricarei rezistente a indivizilor. Evident, in spatele unei asemenea „forte” se afla intotdeauna cineva din afara presei. Prin acest tur de magie ideologica, ziaristii si reprezentantii clasei politice reusesc sa evite analiza critica si sa arunce vina, pentru eroare si pentru efectele publice ale respectivei erori, pe umerii unor forte obscure, ai unor abili propagandisti, uniti intr‑o vicleana conspiratie impotriva presei libere (vezi, pentru detalii, D. Wolton, 1991 sau G. Derville, 1997).

Modelul stimul – raspuns poate fi aplicat cu succes pentru explicarea reac­tiilor publicului numai in situatii iesite din comun, cand canalele uzuale de comunicare sociala sunt blocate, iar sursele mass‑media sunt considerate credi­bile si atractive; in aceste cazuri, mesajele lor (frecvente, repetate si neconcurate de alte tipuri de mesaje) se refera la subiecte concrete, au impact emotional si par lipsite de ambiguitate; ele ofera raspunsuri „convenabile” in raport cu modelul cultural dominant si au o puternica functie de securizare; de aceea publicul le accepta imediat, necritic si reactioneaza in consecinta.

Sintetizand rezultatele a numeroase studii, Denis McQuail (1987) considera ca exista doua situatii‑tip care favorizeaza emergenta unui efect „stimul –raspuns”: dezordinea sociala (creata de catastrofe, panica, terorism, violenta) si campaniile de influentare a publicului. Pentru prima situatie este invocat frecvent cazul panicii declansate in 1938 de versiunea radiofonica a romanului Razboiul lumilor, reali­zata de Orson Welles. In acest caz, anxietatea publicului (81% din casele din SUA aveau un radio) fusese accentuata de numeroasele transmisiuni radio in direct, din diferitele capitale europene zdruncinate de spectrul razboiului: in cele trei saptamani ale crizei din 1938, CBS a inre­gistrat 471 de transmisiuni, iar NBC – 443, totul culmi­nand cu momentul semnarii acordului de la München, cand publicul american a putut auzi vocile, amenin­ta­toare sau conciliante, ale lui Hitler, Beneš, Mussolini, Litvinov, Papa Pius al XI‑lea etc. (M. Emery, E. Emery, 1992, p. 327). Pe acest fond de neliniste, textul lui H.G. Wells, dramatizat de Orson Welles, n‑a mai fost perceput ca o fictiune, ci ca o concretizare a spaimelor generale, ca o confirmare a amenin­tarilor, ca o dovada ca razboiul a atins pana si America. Prezentarea romanului sub forma reportajului „in direct” a indeplinit toate conditiile considerate de cercetatori ca necesare pentru declansarea panicii prin mass‑media: atingerea unui numar mare de persoane, simultan, fara a le lasa timp de comunicare prin alte canale, pe un fundal de neliniste si insecuritate.

O campanie, sustine Denis McQuail, se bazeaza pe „un comportament bine insti­tu­tionalizat, in acord cu normele si valorile in vigoare. Campania este adeseori preocupata de orientarea, intarirea si activarea unor tendinte deja existente, referitoare la activitati sociale familiare precum votul, cumpa­rarea de bunuri, strangerea de fonduri pentru o cauza nobila, imbunatatirea sanatatii sau a sigurantei vietii” (1987, p. 268). In campanii, alaturi de mass‑media sunt mobilizate si alte institutii sociale, iar efortul depus nu vizeaza obtinerea unor schimbari radicale (in gandire sau comportament), ci mobilizarea pentru actiuni deja familiare. Stimulul este astfel construit incat conduce la un raspuns cat mai apropiat de un model de gandire si actiune dinainte prevazut: votarea unui candidat, cumpararea unui produs, respectarea unor norme de viata sociala etc. Altfel spus, campania este o modalitate de exercitare a puterii si a controlului prin intermediul comunicarii de masa. In societatea moderna, campaniile au luat infatisarea unor mari ceremonii sociale care, punand temele respective in forma unei competitii spectaculoase, ras­pund unor asteptari si fixeaza deprinderi („Problema nu este daca aceste campanii produc sau nu anumite efecte, ci daca ar fi posibila eliminarea campaniilor politice sau de publicitate fara a se declansa efecte sociale dezastruoase” – idem, p. 270). Astfel, ritualul campaniilor functioneaza ca un stimul ce declanseaza com­por­tamentul de raspuns al publicului intr‑o directie care, chiar daca nu este integral cea scontata, reprezinta totusi un rezultat direct al campaniei.

Modelul „hegemonic”. Lucrarile referitoare la puterea „hegemonica” a presei isi trag radacinile din gandirea marxista, evitand insa reductionismul marxismului de culoare leninista. Schitata de Gramsci si amplificata de repre­zentantii Scolii de la Frankfurt, nuantata apoi de creatorii neomarxis­mului francez, teoria hegemonica este, in prezent, deosebit de influenta dato­rita lucra­rilor cercetatorilor englezi grupati in jurul Scolii de la Birmingham si ale multor reprezentanti ai curen­tului „studiilor culturale” („cultural stu­dies”) Conform acestor teorii, clasele domi­nante isi exprima puterea, in momentele de stabi­litate economica si sociala, nu atat prin masuri represive, cat prin mijloace persuasive de tip cultural‑simbolic. Astfel, folosindu‑se de sistemul educativ si de canalele de informare in masa, ele isi impun ideologia (i.e. imaginea lor despre lume, imagine in concordanta cu interesele lor de clasa) in forma unor adevaruri generale, neutre, universal valabile. Supuse unui asemenea bombar­dament, prin institutii care sunt „producatoare de sem­nificatii, cunostinte si valori”, clasele dominate asimileaza aceasta reprezentare, partinitoare si in ultima instanta defavorabila lor, ca si cum ar fi una „naturala, inevitabila, eterna si indiscutabila” (T. O’Sullivan et alii, 1994, p. 134). Astfel, devenind elementele de baza (adevarurile de „bun‑simt”) ale culturii de masa, valorile capitaliste sunt naturalizate, legitimate si reproduse la infinit. La randul lor, deoarece servesc la impunerea unei ideologii si la promovarea unor interese de clasa, mass‑media se transforma in instrumentul unor tendinte hegemonice, promo­vate de detinatorii puterii.

Reuniti in jurul Centrului pentru studierea culturii contemporane, creat de Richard Hoggart in 1964 in cadrul Universitatii din Birmingham, cercetatorii englezi s‑au consacrat indeosebi studierii formelor prin care diferite subgrupuri (tineri, muncitori, devianti, femei etc.) receptioneaza mesajele presei, incercand sa descopere tehnicile prin care mass‑media (indeosebi televiziunea) contribuie la impunerea de semnificatii culturale, ideologic orientate. Deoarece au considerat cultura ca „locul” unde se duc luptele pentru hegemonie (impunerea si naturalizarea unei ideologii), sociologii si‑au definit cercetarile prin formula „studii culturale”. In prezent, sub aceasta titulatura sunt circumscrise nume­roase domenii de investigare, precum si variate metode de cercetare, care depasesc cu mult intentiile si sfera tematica ini­­tiate de reprezentantii Scolii din Birmingham (vezi Grossberg, 1992; A. Mattelart, E. Neveu, 1996).

Modelul hegemonic, mai speculativ, utilizand atat metode empirice de cercetare in teren, cat si tehnici de analiza a discursului inspirate din stilistica, retorica, semantica si antropologia structurala, ramane totusi tributar premisei ca mass‑media pot influenta in chip direct si puternic publicul receptor. In ultima instanta, pute­rea hegemonica nu este altceva decat reversul pasivitatii audientei – un public activ si critic nu ar asimila imediat valorile „picurate” de presa si nu ar deveni atat de usor prizonierul unei ideologii straine de propriile sale interese si valori. Modelul hegemonic, extins la scara planetara, a fost invocat si in timpul marilor confruntari ale deceniilor sase si sapte in jurul ideii „imperialismului cultural” si al necesitatii unei „noi ordini mondiale a informatiei” (vezi pe larg pp. 158‑162). Daca oamenii depind de anumite canale de presa pentru a gasi divertismentul si informatiile nece­sare, atunci si tarile se afla in aceeasi postura structurala ca si indivizii: in acest fel ele ajung sa depinda de anumite surse producatoare de informatii si bunuri culturale, localizate in zonele puternic dezvoltate. „Astfel, tarile in curs de dezvoltare se vad controlate de tarile puternice din punct de vedere economic, cu sisteme mass‑media foarte dezvoltate, care coplesesc si anuleaza eforturile autohtone de a produce aseme­nea mesaje. Incapabile sa intre in competitie cu aceasta cultura de import, sistemele de comu­nicare de masa din tarile in curs de dez­voltare distribuie produsele ieftine de import pe piata interna. Din aceasta cauza, ele incep sa se teama ca propria lor cultura va fi alterata si, pe aceasta baza, lanseaza acuzatiile de imperia­lism cultural” (L.W. Jeffres, 1986, p. 338).

Modelul „dependentei”. In 1976, S. Ball‑Rokeach si M. De Fleur au propus o noua versiune a teoriilor efectelor puternice ale mass‑media. Ei sustin ca indivizii depind in mod diferit de mesajele presei, in functie de variabilele socio‑culturale prin care sunt definiti si indeosebi de gradul in care au nevoie de informatiile furnizate de mass‑media. „Sistemele politice, econo­mice sau de alta natura din societatile moderne depind de mass‑media pentru a stabili relatii de comunicare. Altfel spus, presa controleaza resursele de informare si comunicare de care celelalte sisteme au nevoie pentru a functiona eficient” (1982, p. 236). In consecinta, „depen­denta indivizilor fata de mass‑media este determinata, in mare parte, de reteaua de relatii dintre presa si celelalte sisteme” (idem, p. 239). Oamenii au nevoie de mass‑media pentru ca traiesc si sunt angrenati in diferite sisteme (fabrici, insti­tutii, firme comer­ciale, viata politica, divertisment, educatie, activitate culturala etc.) care, la randul lor, nu pot sa functioneze fara datele oferite prin ansamblul comunicarii de masa. Relatia nu mai este acum bilaterala (presa – individ), ci trilaterala: presa – institutii sociale – individ. De aici se deduce faptul ca puterea presei scade atunci cand instantele mediatoare (sistemele sociale) sunt puter­nice si creste atunci cand acestea sunt slabe. Or, institutiile societatii se „clatina” de obicei in situatii de criza generate fie de catastrofe naturale, fie de procese de schimbare sociala rapida, fie de declansarea unor conflicte militare; atunci, pe fondul de insecuritate astfel creat, „aranjamentele sociale stabile devin inadecvate [], iar dependenta oamenilor fata de presa, ca sursa de informare, creste”; drept urmare, „atunci cand presa ramane unicul sistem de distribuire a informatiei, poten­tialul mesajelor mass‑media de a avea efecte variate, de tip cognitiv, emotional sau comportamental, creste” (idem, pp. 242‑243).

In momentele de criza, oamenii experimenteaza stari de neliniste, teama si dez­orien­­tare. In asemenea momente, apelul la presa, ca factor de regasire a echilibrului (prin distributia de informatii), este mai intens. Aceasta depen­denta este deosebit de accentuata in zonele metropolitane, unde si informatiile privind viata politica si economica, si cele de „orientare” in cotidian, vitale pentru bunul mers al exis­tentei zilnice, sunt inaccesibile prin canalele uzuale de comunicare interpersonala sau institutionala. In felul acesta, cu cat societa­tile sunt mai industrializate, mai urbanizate, mai complexe, cu atat creste dependenta indivizilor de mass‑media.

Daca in situatiile de criza singurul mijloc prin care oamenii pot afla „ce se petrece” si pot reduce starile de disconfort, deruta ori spaima este accesul la presa, atunci inseamna ca audientele vor creste dramatic in asemenea momente. In SUA, in aprilie 1986, in noaptea atacului asupra Libiei, postul CNN a avut o audienta de 2,1 milioane, enorma in raport cu audienta sa medie de 400.000 de persoane pe noapte. Cativa ani mai tarziu, pe 16 ianuarie 1991, cand s‑a declansat razboiul din Golf, la o ora de noapte in Irak, care insa cores­pundea orei de prime time din SUA, cuvantarea prin care presedintele George Bush anunta inceperea operatiunilor militare, transmisa de toate canalele de televiziune, a fost urmarita in 61 de milioane de case, cifra ce reprezinta cea mai mare audienta a unui eveniment politic din intreaga istorie a presei din SUA. Mai mult decat atat, deoarece 89% din publicul american a utilizat tele­viziunea ca sursa de informare, „vizionarea razboiului a devenit un asemenea ritual incat, atunci cand razboiul s‑a sfarsit, unele persoane au trebuit sa mearga la psiholog pentru a gasi o modalitate de a alunga singu­ratatea generata de lipsa spectacolului zilnic” (M. Emery, E. Emery, 1982, p. 481).

Beneficiind de o mare putere de a „defini si structura realitatea”
(W.J. Severin, J.W. Tankard jr., 1988, p. 327), presa ofera indivizilor date si criterii pentru a afla si a intelege ce se intampla, pentru a lua decizii si a actiona in consecinta. O infor­matie corecta poate calma societatea, iar o informatie eronata ori exagerata poate declansa o panica generala. In asemenea conditii, responsabilitatea jurnalistilor este deosebita, iar reactiile necon­trolate, afective, isterice ar trebui sa nu‑si gaseasca loc in mesajele de presa. Ajunge insa sa ne amintim de felul cum au fost prezentate evenimentele din decembrie 1989 in presa romana si internationala ca sa intelegem cat de greu este pentru jurnalisti sa se comporte lucid in momentele fierbinti, precum si efectele pe care le au asemenea mesaje contradictorii asupra unui public care depinde de presa pentru a‑si recastiga linistea, increderea si echilibrul.

Modelul „spiralei tacerii”. Aceasta perspectiva de interpretare a fost lansata de cercetatoarea germana Elisabeth Noelle‑Neumann, care s‑a consa­crat, din 1965, studierii: a) modului in care opinia publica este modelata de diferiti factori si b) felului in care ea modeleaza reactiile si conceptiile membrilor colectivitatii. Noelle‑Neumann sustine ca presa are o putere deo­sebita de a influenta opiniile indivizilor, fiind instrumentul prin care socie­tatea, in ansamblul ei, controleaza comportamentul fiecarui individ in parte. In esenta, teoria „spiralei tacerii” se bazeaza pe cinci premise: a) oamenii se tem de izolare, doresc sa fie primiti si integrati in colectivitatile care‑i inconjoara; b) societatea are tendinta de a marginaliza indivizii care au un comportament deviant sau care au valori diferite de cele acceptate de majori­tatea membrilor ei; c) frica de izolare ii indeamna pe oameni sa evalueze permanent starea, directiile, fluctuatiile opiniilor comune; d) aceste evaluari afecteaza reactiile in public ale indivizilor, care incearca constant sa se conformeze liniei generale de comportament si de gandire a colectivitatii;
e) pe baza acestor procese de adecvare si renuntare la elementele distonante se creeaza si se mentine opinia publica majoritara (vezi E. Noelle‑Neumann, 1992, p. 79). In lumea moderna, mass‑media reprezinta „locul” unde se dezbat marile probleme ale unei societati; presa are un prestigiu social considerabil, iar opiniile pe care jurnalistii sau colaboratorii lor le exprima reflecta, in ochii receptorilor, tendintele dominante ale opiniei publice. „Mass­‑media constituie principalul element de refe­rinta in exprimarea si distribuirea opiniilor. Mesajele presei sunt concepute ca un fel de martori ai distribuirii opiniilor legitime, fiind utilizate de indivizi ca indicatori selectivi pentru a determina cine este in drept sa vorbeasca public (opinii legitime) si cine trebuie sa ramana tacut. Mediile, mai exact comunicatorii (ziaristii), sunt cele care au puterea de a decide si de a defini ceea ce este important si legitim in judecarea diferitelor evenimente sau elemente ale vietii publice” (I. Dragan, 1996, p. 280). Pentru ca nu au cum sa controleze ansamblul dezbaterilor si pozitiile tuturor centrelor de opinie, oamenii pot sti daca in sanul societatii exista si alte idei dominante; ei cred ca presa exprima valorile majoritatii si, in consecinta, isi raporteaza ideile si atitudinile la acest termen de referinta. Cei care nu‑si regasesc punctele de vedere in continuturile transmise de presa vor avea tendinta sa se retraga din dezbaterea publica, de teama ca, mergand contra curentului, vor fi marginalizati. Ei vor „tacea” si, cu cat opiniile transmise de mass‑media vor fi mai diferite de parerile lor proprii, cu atat vor fi mai tacuti, mai absenti din dezbaterea publica, alunecand astfel pe o „spirala a tacerii”.

Puterea mass‑media de a impune o anumita opinie poate conduce la doua fenomene:

a)  Crearea unei minoritati tacute: in acest caz, grupurile care nu se regasesc in discursul mediatic reprezinta categorii izolate; ele se retrag din dez­batere, iar pozi­tia lor „tacuta”, chiar daca se exprima prin vot sau prin alte instante, nu afecteaza miscarea generala a societatii. Eliminand minoritatile din dezbaterea publica (prin privilegierea ideilor dominante), mass‑media isi abandoneaza misiunea democratica si conduc la o uniformizare a discursului social.

b) Crearea unei majoritati tacute: frecvent, mass‑media exprima puncte de vedere care nu reprezinta marea masa a oamenilor obisnuiti, ci ideile unor lideri sau ale jurnalistilor, care monopolizeaza spatiul si timpul dezba­terilor. Daca ideile unei minoritati sunt sustinute de presa, respectiva minoritate devine foarte activa (deoarece se vede confirmata de autoritatea mass‑media), in timp ce majoritatea, simtindu‑se marginalizata, se retrage din dezbatere si incepe sa alunece pe pantele „spiralei tacerii”. Clivajul dintre minoritatea vizibila, exprimata de mesajele mass‑media, si majori­tatea invizibila, fara acces la dialogul social, se poate mentine ascuns perioade lungi de timp, pana in momentul cand o alta forma de expresie sociala, care garanteaza anonimatul indivizilor (votul ori revolta), va aduce la lumina adevarata atitudine, adevaratele interese si pozitii ale maselor. Spre exem­plu, discursul presei romane din perioada alegerilor legislative si prezidentiale din 1992, dominat de cuvantul elitelor intelectuale, a marginalizat vocile celor­lalte categorii sociale, impingandu‑le catre o „spirala a tacerii” (vezi M. Coman, P. Gross, 1994). Dupa cateva luni de tacere, majoritatea si‑a spus cuvantul prin vot, contrazicand toate evaluarile jurnalistilor si intelectualilor, adica ale mino­ritatii care monopolizase spatiul si timpul mass‑media.

In concluzie, modelul „spiralei tacerii” sustine ca, „atunci cand teme contro­versate se afla in dezbatere, directia pe care o urmeaza opinia publica, directie ce poate influenta guvernul sau indivizii, este in chip decisiv modelata de presa” (E. Noelle‑Neumann, 1992, p. 80).