Aspecte specifice de manifestare a multiculturalitatii in estul Transilvaniei

Aspecte specifice de manifestare a multiculturalitatii in estul Transilvaniei

In estul Transilvaniei, convietuirea romano-maghiara a condus la formarea „uneia dintre cele mai laborioase, mai cristaline si mai fecunde sinteze culturale, care dau astazi expresie si imagine la ceea ce s-a putut savarsi aici, intr-o relatie cu adevarat interetnica. ( Bucur C., Bucuresti, 2002).

Dupa 1989, ca o contrareactie la centralismul excesiv al perioadei comuniste, a inceput si se desfasoara procesul firesc de descentralizare si, implicit, cel de realizare a autonomiei administrative locale. Redefinirea raportului dintre local si centru, in judetele Covasna si Harghita, a capatat, dupa 1989, dimensiuni specifice determinate de implicatiile raportului invers dintre majoritate si minoritate, si de politica liderilor maghiari de realizare a autonomiei pe criterii etnice, respectiv de redobandire a statutului privilegiilor de grup (Edroiu, Puscas, 1995). In acest context, o „fantoma” bantuie viata publica romaneasca, la inceputul secolului XXI si a mileniului III, autonomia asa zisului Tinut Secuiesc.

Conceptul de „multiculturalitate”, in conditiile specifice estului Transilvaniei, este un concept confuz, practicat de maghiari ca separatie culturala; neutralitatea, atunci cand exista, este puternic descurajata si extrem de dificila, neutrii riscand expulzarea din grup daca nu se conformeaza nationalismului taberei lor (Mungiu-Pippidi, 1999).

Intre cele doua comunitati, romana si maghiara, se duce o lupta simbolica pentru ancorarea intr-un trecut cat mai prestigios. Viata culturala a celor doua comunitati se desfasoara intr-un paralelism conflictual, simtind fiecare o amenintare din partea celuilalt. Din drept la diferenta, multiculturalismul devine drept la indiferenta. (Vintila Mihailescu, 1998). Vorbim de convietuire, dar de fapt, am trait si traim - in Covasna si Harghita – unii langa altii fara sa convietuim – traim paralel, folosind fiecare separat, acelasi spatiu. Principala preocupare a liderilor locali postdecembristi a fost aceea de a inalta ziduri intre romani si maghiari, si nu de a construi punti intre cele doua populatii.

In majoritatea localitatilor judetelor Covasna si Harghita, comunitatile romanesti au fost asimilate, numarul lor fiind drastic diminuat, ele reprezentand astazi doar niste „resturi” din ceea ce au fost odinioara. In aceste conditii problemele referitoare la pastrarea patrimoniului identitar mostenit de la inaintasi depasesc posibilitatile materiale ale acestor comunitati. In zona, relatia comunitate locala – patrimoniu local, cat si implicatiile descentralizarii, capata aspecte specifice.

In discursul si comportamentul conducatorilor unor autoritati publice locale si a unor institutii de cultura, inclusiv a celor care au resposabilitati pe linia prezervarii si valorificarii patrimoniului cultural, au aparut disfunctionalitati majore referitoare la finantare discriminatorie a proiectelor culturale, sau blocarea unor asemenea proiecte promovate de institutiile si asociatiile culturale romanesti.

Dupa 1989 toate muzeele judetene si locale din cele doua judete au fost transformate in muzee secuiesti (schimbandu-si nu doar denumirea ci si structura patrimoniului, a personalului si a programelor de cercetare), institutii care in prezent nu se mai preocupa de patrimoniul comunitatiilor romanesti.

Asistam la o „agresiune simbolica”, la o raportare negativa fata de tot ceea ce simbolizeaza monumentele si patrimoniul cultural al comunitatilor romanesti. Acest patrimoniu este perceput ca un obstacol in receptarea zonei ca fiind una exclusiv monoetnica si monoculturala maghiara. In cele doua judete, continua obstructionarea activitatii institutiilor de cultura de expresie romaneasca, precum si a amplasarii unor simboluri de istorie si cultura romaneasca, in paralel cu promovarea celor maghiare.

Conform unei strategii elaborate de intelectualii locali si alti specialisti in materie, in majoritatea localitatilor din cele doua judete, autoritatile locale au ridicat monumente, placi comemorative (cu texte numai in limba maghiara), troite si alte insemne care marcheaza implinirea a 1000 de ani de statalitate maghiara si 1100 de la asezarea ungurilor in Ardeal).

Strategia de acaparare a spatiului public a cuprins si redenumirea institutiilor publice si a strazilor din majoritatea localitatilor urbane si rurale din judetele Covasna si Harghita. Dupa decembrie 1989, actiunea de personalizare a oraselor a avut loc in intreaga tara, cinstindu-se astfel memoria unui mare numar de personalitati locale si nationale, pe nedrept uitate, in timpul regimului comunist. In cele doua judete, actele de recuperare a memoriei colective, s-au facut in detrimentul elementului romanesc si cu lipsa de respect fata de istoria si cultura romanesca. Sunt cunoscute cazurile de inlocuire a denumirii unor strazi precum 1 Decembrie 1918 (la Sf. Gheorghe si Tg. Secuiesc), sau cand au fost atribuite numele unor personalitati ca Vass Albert, generalul Joszef Bem s.a., ori cand s-a refuzat acordarea numelui unor personalitati romanesti (Mihai Eminescu, Aurel Nistor), unor strazi din Sf. Gheorghe. O analiza detaliata a acestui aspect, asa cum a fost abordat de presa locala, pune in evidenta si alte elemente, precum: sunt preferate numele unor personalitati maghiare cunoscute prin „radicalismul” lor fata de romani (Kosuth, Petofi, Bem s.a.) si nicidecum cele care au trudit pentru apropierea dintre cele doua natiuni (Bela Bartok, Andrei Veress s.a.); atunci cand au fost acceptate unele denumiri romanesti, acestea au fost acordate unor strazi mici si marginase (ex.: str. I. L. Caragiale, in Sf. Gheorghe s.a.).

Majoritatea lucrarilor monografice, albumelor, studiilor si articolelor maghiare referitoare la judetele Covasna si Harghita prezinta lucrurile ca si cum istoria acestor locuri incepe cu secuii si este numai istoria acestora, tot ce tine de trecutul nesecuiesc este neglijat, omis, minimalizat sau deformat

Exista „monumente nedorite”, „monumente parasite”, monumente profanate, din partea unor reprezentanti ai autoritatii publice locale. Exista cazuri concrete de intoleranta fata de valorile romanesti din partea unor consilii locale, lideri de opinie si a unei importante parti de mass-media de limba maghiara.

Doar cateva exemple concrete:

cazul bisericii ortodoxe (fosta greco-catolica) din Lazaresti, judetul Harghita. Biserica „Sf. Nicolae” inaltata la inceputul secolului al XIX-lea pe locul celei din lemn din 1711 a deservit comunitatea romaneasca care in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, numara aproape 300 de credinciosi (in 1890 296, iar 1910 264). In urma maghiarizarii comunitatii (in 1941 s-a declarat doar o persoana de nationalitate romana, in 1992 – 3 persoane, iar in 2002 – 11 persoane), in anul 2004 autoritatile locale au interzis accesul in biserica a preotului ortodox care administra parohia. In prezent cazul este in justitie.

neacceptarea in stema celor doua judete si in cele ale localitatilor cu populatie etnic mixta a unor simboluri heraldice, altele decat cele secuiesti, respectiv includerea in configuratia noilor steme a oricarui element simbolic reprezentativ pentru comunitatile si cultura romaneasca;

obstructii in amplasarea unor troite pe locul unor biserici darmate samavolnic in toamna anului 1940 (Consiliul local Ditrau, jud. Harghita);

Ne aflam in fata unei probleme ce-si asteapta o gestionare corespunzatoare, in raport cu normele si practica europeana.

Note:

1.      Corneliu Bucur, Conditia relatiei interetnice ca fundament al convietuirii multietnice in Ardeal, in „Mari prietenii intre oamenii de cultura si stiinta romani si maghiari”, Bucuresti, 2001, p. 15

2.      Nicolae Edroiu, Vasile Puscas, Maghiarii din Romania, Cluj-Napoca, 1995, p.26

3.      Alina Mungiu –Pipidi, Transilvania subiectiva, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 244

4.      Vintila Mihailescu, Complexul stramosului, in Dilema, anul V, nr.211/1998

Material prezentat la Adunarea Generala a ASTREI, Sibiu, 18-21 august 2005.