Adevar si onestitate in comunicarea media - fabricarea stirilor, fotografiile digitale si manipularea realitatii

Adevar si onestitate in comunicarea media - Fabricarea stirilor, Fotografiile digitale si manipularea realitatii

Prima indatorire a jurnalismului este aceea de a cauta adevarul. Celeritatea transmiterii informatiei este un imperativ in munca jurnalistilor. Dar, dincolo de rapiditate, informatia transmisa trebuie sa fie demna de incredere si suficient de completa pentru a permite o intelegere a actualitatii.

Jurnalistii au datoria de a furniza publicului informatii complete si conforme realitatii, pentru ca acesta sa-si poata construi o viziune de ansamblu asupra evenimentelor. Jurnalistul nu trebuie doar sa filtreze informatia si sa o prezinte intr-o forma accesibila publicului, ci trebuie sa o contextualizeze, sa explice cauzele anumitor evenimente si sa interogheze cu privire la consecintele acestora.

Codurile deontologice inscriu, in mod constant, printre primele datorii ale jurnalistilor pe aceea de a urmari adevarul si de a relata faptele cu exactitate si onestitate.

Respectul pentru adevar ca imperativ al activitatii de presa este fundamentat pe dreptul publicului de a cunoaste adevarul, indiferent de consecintele pe care acesta le-ar avea asupra jurnalistului.

Problema adevarului, adica a corespondentei dintre discurs si realitate, este o problema centrala a filosofiei, care a suscitat discutii secole de-a randul. Nimeni nu mai sustine astazi existenta unui adevar unic, invariabil, absolut. “De adevarul absolut nu se mai ocupa astari decat religia, iar de adevarurile demonstrabile “ultimativ” stiintele si justitia”[1]. Dar adevarul nu poate fi nici restrans la o succinta definitie de “simpla prezentare a faptelor”[2].

Putem intelege ce inseamna respectul pentru adevar in activitatea de presa prin identificarea opusului acestuia. Minciuna, inducerea deliberata in eroare a publicului,este antonimul veridicitatii. Ea poate aparea in etapa redactarii stirilor, prin simplificarea, exagerarea sau scoaterea din context a informatiilor, distorsionarea informatiilor, modificarea mecanica a continutului fotografiilor sau inregistrarilor audio, dar si in etapa colectarii informatiilor. Adevarul materialelor difuzate de presa depinde de modul in care s-a facut documentarea. Jurnalistul are obligatia de a cita corect, de a verifica informatiile inainte si nu dupa ce le-a pus in circulatie si de a verifica acuratetea informatiilor difuzate din mai multe surse. De multe ori, insa, jurnalistul cedeaza ispitei de a “trisa” in colectarea informatiilor, usurand procesul obtinerii acestora.

Pentru indeplinirea obligatiei de a respecta adevarul, jurnalistilor li se recomanda sa nu publice decat acele informatii a caror origine este cunoscuta, sa verifice acuratetea informatiilor, sa nu suprime informatii esentiale, sa nu altereze textele si documentele, sa nu publice materiale inexacte, inselatoare sau deformate.

Presiunea exercitata de termenele de predare, dificultatea sau imposibilitatea de a ajunge la toate sursele sunt factori care afecteaza adeseori modul in care jurnalistii transmit informatiile.

Fabricarea stirilor

Fabricarea stirilor sau inventarea citatelor sunt practici care incalca in cel mai grosolan mod imperativul respectarii adevarului si a relatarii oneste a faptelor. Fabricarea unor evenimente se realizeaza printr-o selectie preferentiala sau printr-un decupaj incorect al informatiilor. Jurnalistii stiu ce se intelege printr-un material “de impact” si, incercand sa fie cat mai convingatori, adesea omit anumite elemente sau exagereaza valoare reala a subiectului. Aceasta distorsiune, deliberata sau involuntara, dezinformeaza publicul.

Probabil cel mai celebru caz de “fabricare” a unei stiri este cela al jurnalistei de la Washington Post, Jannet Cook, care, in 1980, a publicat un vast reportaj despre un copil dependent de droguri, Jimmy. Povestea emotionanta si remarcabil scrisa a fost recompensata cu un premiu Pulitzer. Ulterior, in urma unei anchete, opinia publica si breasla jurnalistilor au aflat ca Jimmy nu exista. Jannet Cook a demisionat, iar Washington Post a returnat premiul Pulitzer. Numeroase voci au condamnat lipsa ei de obiectivitate si incalcarea normelor de etica profesionala. Atunci cand ziarista s-a aparat spunand ca exista mii de Jimmy in America si ca eroul reportajului sau, chiar daca fictiv, trimite la o situatie sociala reala, i s-a replicat ca premiul Pulitzer se acorda pentru jurnalism nu pentru literatura[3].

Bineinteles, nu sunt frecvente cazurile in care jurnalistii inventeaza in intregime o poveste pe care o pretind reala, ca in cazul prezentat mai sus. De cele mai ori, pentru a-si face materialele mai atractive sau pentru a le creste valoarea, jurnalistii recurg la inventarea de scene, dialoguri sau personaje fictive pe care le adauga unor fapte reale.

“Inventarea informatiilor este, evident, un lucru gresit si periculos. Asa cum este chiar si cel mai nevinovat <<tratament>> al faptelor, cosmetizarea adevarului sau amnezia temporara in legatura cu unele aspecte care ar modifica linia principala a articolului”[4].

Un exemplu de “infrumusetare” a informatiei este cel al Canalului TF-1, care a fost acuzat in 1992 de revista franceza Telerama de difuzarea unui fals interviu in exclusivitate cu liderul cubanez Fidel Castro. Animatorul programelor de actualitati al Canalului TF-1 a filmat in intregime o conferinta de presa a liderului cubanez, dar, in pregatirea materialului pentru difuzare, a intercalat intrebari puse de el ca si cum ar fi fost un interviu acordat numai lui, nu un dialog cu mai multi jurnalisti[5].

Un alt exemplu de „cosmetizare” a adevarului prin inserarea unor dialoguri sau scene, care, desi in context pot parea credibile, in realitatea sunt fictive este cazul Cantrell v. Forest City Publ. In urma prabusirii unui pod peste raul Ohio au murit 43 de persoane. Una din publicatiile locale, Cleveland Plain Dealer, a facut o serie de reportaje despre familiile victimelor. La 5 luni de la prabusirea podului un reporter s-au dus la locuinta vaduvei uneia din victime pentru a-i lua un interviu. Fara sa o vada sau sa discute cu vaduva, care nu se afla acasa in momentul vizitei, reporterul a scris: “Margaret Cantrell nu vrea sa vorbeasca despre nici despre ce s-a intamplat si nici despre ceea ce face familia. Are aceeasi masca inexpresiva pe care o avea la inmormantare.” Margaret Cantrell a intentat proces pentru invadarea intimitatii, sustinand ca a fost pusa intr-o lumina falsa prin falsificarile deliberate ale reporterului, din care rezulta ca ea a fost intervievata. Majoritatea membrilor Curtii Supreme au hotarat ca reporterul a plasat-o pe Margaret Cantrell in lumina falsa in mod deliberat[6].

De falsificari deliberate ale informatiilor nu se fac insa vinovati doar jurnalistii din presa scrisa. Uneori, jurnalistii din televiziune recurg la anumite tertipuri pentru a-si putea ilustra materialele cu imagini spectaculoase. In goana dupa audienta jurnalistii “uita” de standardele deontologiei profesionale.

Stirile realizate in maniera cinéma vérité cresc audientele posturilor de televiziune, dar standardele profesionale nu permit “inscenari” ale evenimentelor de la stiri. “Cei mai buni specialisti din industria stirilor nu tolereaza practici ieftine de colectare a informatiilor sau relatari lipsite de acuratete si, mai ales, nu tolereaza “fabricare” lor”[7].

Jurnalistii trebuie sa relateze fapte reale, nu sa inventeze fapte, scene sau personaje, inducand astfel in eroare publicul.

Nici presa din tara noastra nu duce lipsa de astfel de exemple. In iulie 2006, un reporter al ziarului Adevarul, pretinzand ca este reprezentant al  Inspectoratului Scolar Dambovita, a ridicat 40 de plicuri cu subiecte si bareme de la Serviciul National de Examinare si Evaluare (SNEE), institutie aflata in curtea Ministerului Educatiei si Cercetarii (MEdC). Jurnalistul nu a fost legitimat la poarta si nici nu i s-a cerut delegatia. Ulterior, a predat plicurile sigilate la o sectie de politie. Ziarul a publicat materialul referitor la neglijenta angajatilor SNEE pe prima pagina.

Scopul declarat al acestui demers jurnalistic a fost de a verifica modul de organizare si desfasurare a examenelor, dar in realitate reporterul de la Adevarul a creat un eveniment in scopul unei demonstratii jurnalistice.

„Cu o clipa inainte ca reporterul sa treaca de portar, asumandu-si o identitate pe care nu o avea, nu exista propriu-zis un rau ce trebuia prevenit si care ar fi justificat interventia. Regizand scenariul patrunderii si sustragerii subiectelor din institutia respectiva, jurnalistii si-au depasit rolul de spectatori ai realitatii, intervenind si modificand-o. Redactia a fabricat un eveniment. Jurnalistii au actionat ca un regizor, sperand ca actorii, portarul si ceilalti functionari, sa se comporte in sensul asteptarilor lor, comitand greseli”[8].

Fotografiile digitale si manipularea realitatii

Cand au inceput sa fie utilizate fotografiile de presa, calitatea slaba a reproducerilor si lipsa de preocupare pentru respectarea standardelor etice, faceau posibila publicarea multor fotografii trucate.

DOCUMENT ONLINE: Cinematograful italian DOCUMENT ONLINE: Etapa de pre - productie (pregatire)

Era cunoscuta, in special, practica unor fotografi de presa, de a avea la ei “recuzita” pe care la nevoie sa o poata introduce in cadru. De exemplu, o stratagema binecunoscuta folosita de fotografii de presa era ca, atunci cand se deplasau la locul unei catastrofe (un accident de tren sau de avion), sa plaseze un pantof de copil sau un ursulet de plus printre resturi, ca sa poata obtine o poza “emotionanta”. Aceste practicii au fost insa cu timpul abandonate, mai ales ca exista riscul ca pe lista pasagerilor data publicitatii sa nu figureze nici un copil[9].

Desi aceste vremuri sunt de mult apuse, tentatia de a “infrumuseta” realitatea persista. In era fotografiilor digitale modificarea imaginilor poate fi facuta la un nivel atat de performant, incat chiar si expertii pot discerne cu greutate intre o fotografie reala si una falsa.

Celebru este incidentul in care a fost implicata cunoscuta revista National Geographic. Pentru a putea pune pe coperta o poza extraordinara cu o camila in prim plan si una din piramidele egiptene pe fundal, au folosit un program de calculator pentru a muta piramida, astfel incat imaginea sa intre in intregime pe coperta cu format vertical[10].

In presa informativa, in special, functioneaza principiul potrivit caruia fotografia de presa trebuie sa respecte aceleasi standarde ca si articolul. “La fel cum reporterii trebuie sa evite cu orice pret prezentarea eronata a faptelor, fotojurnalistii nu trebuie sa inventeze evenimente”[11].

De cele mai multe ori, chiar colegii de breasla sunt cei care demasca aparitia fotografiilor trucate.

In 2006 mai multe bloguri de stiri au dezvaluit ca agentia Reuters a dat publicitatii mai multe fotografii trucate. Fotografiile realizate de fotograful libanez Adnan Hajj, colaborator al agentiei Reuters, au fost modificate digital cu ajutorul programului Adobe Photoshop. Intr-o prima imagine, care prezenta orasul Beirut dupa un bombardament israelian, coloana de fum de deasupra orasului a fost amplificata digital, intr-un mod grosolan, prin copierea si repetarea unor parti ale fumului. Intr-o alta fotografie, care infatisa un avion F – 16 israelian in timpul unui bombardament, proiectilele aruncate de acesta au fost adaugate digital.

Dupa declansarea acestui scandal s-a dovedit ca mai multe poze, difuzate de Reuters sau Associated Press, au fost manipulate, fara sa fie neaparat trucate in Photoshop. Printre aceste, este vorba de o imagine publicata pe coperta revistei U.S. News, cu un barbat cu arma atintita spre o zona de lupta deasupra careia iesea fum. „Razboinic Hezbollah din Beirut“ era explicatia fotografiei, dar analiza acesteia a demonstrat ca incendiul folosit pentru efect dramatic era intr-o groapa de gunoi. Alte imagini prezentau o femeie libaneza plingind dupa locuinta distrusa, in doua locatii diferite ale Beirutului, la un interval de doua saptamini.

O serie de sapte poze din „The New York Times“, prezentate ca un reportaj realizat dupa un bombardament israelian asupra portului libanez Tyre, arata in imagini salvatori cautand victimele printre ramasitele unei cladiri. O imagine, insa, il arata pe unul dintre salvatori pe post de victima, trupul sau aproape curat fiind scos de sub ruinele cladirii, cu sapca tinuta strans sub brat[12].

In practica jurnalistica exista tendinta ca redactorii de reviste sa fie mai toleranti cu modificarile digitale ale fotografiilor, spre deosebire de redactorii de ziare. Fotografiile de presa sunt judecate in functie de acuratetea lor, iar fotografiile pentru articole sau pentru ilustrare fotografica sunt apreciate in termeni estetici si din perspectiva impactului vizual[13]. De multe ori, insa, cititorii nu inteleg diferentele dintre aceste categorii profesionale, iar modificarea digitala a fotografiilor de catre jurnalisti este perceputa ca o minciuna. Acest lucru duce, inevitabil, la scaderea credibilitatii presei. Pentru multi profesionisi media, imperativul respectarii adevarului in ceea ce priveste cuvantul scris este valabil si in cazul imagilor de presa. Altfel, publicul nu va mai avea incredere nici in ceea ce vede, nici in ceea ce citeste.

Atunci cand produc coperti pentru reviste, jurnalistii pornesc de la premisa ca cititorii pot sa discearna intre o fotografie de presa si o ilustrare fotografica. Daca fotografiile modificate digital nu sunt insa insotite de explicatii, cititorii pot fi foarte usor indusi in eroare.

Echidistanta si respectarea principiului audiatur et altera pars

Tratarea echidistanta a informatiilor se impune, mai ales, in situatiile in care subiectul este unul controversat sau poate fi supus unor diverse interpretari. Jurnalistul trebuie sa difuzeze informatiile intr-un mod impartial si sa le fixeze corect in context. Echidistanta se refera la obligatia jurnalistului de a oferi fiecareia dintre partile antrenate intr-un conflict un spatiu egal de exprimare.

“Cu privire la persoane, impartialitatea, tradusa prin egalitate de tratament, presupune ca, atunci cand doua sau mai multe persoane sunt in raporturi de contradictorialitate, iar subiectul articolului este legat de acest diferend, opiniile fiecareia si probele invocate sa fie prezentate cu cea mai mare grija, fara a crea intre subiecti inegalitati artificiale”[14].

Atunci cand doua sau mai multe parti se afla intr-un conflict, jurnalistul are obligatia de a contacta fiecare parte si de a le da posibilitatea sa-si exprime punctul de vedere. Daca una dintre aceste parti nu a putut fi contactata din motive obiective, neimputabile jurnalistului, sau refuza sa-si prezinte pozitia, aceste lucruri trebuie consemnate ca atare.

Atunci cand jurnalistul se afla in situatia de a detine documente sau declaratii incriminatoare la adresa unei persoane si doreste sa le faca publice este obligat sa afle si parerea partii adverse. Altfel spus, in cazul in care jurnalistul este cel care formuleaza acuzatii la adresa unei persoane referitoare la fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acesta trebuie sa respecte principiul audiatur et altera pars (sa fie ascultata si cealalta parte).

Doar dupa ce afla punctul de vedere al persoanei in cauza, jurnalistul este indreptatit sa uzeze de acele informatii. In situatia in care partea adversa refuza sa faca declaratii, jurnalistul trebuie sa consemneze acest refuz, pentru a dovedi ca si-a indeplinit obligatia si pentru a se pune la adapost de eventuale acuzatii ulterioare. Refuzul de a dialoga cu presa este un drept de care persoanele pot uza oricand. Motivele care stau la baza acestuia pot fi dintre cele mai diverse: nepasarea, frica de presa si de opinia publica sau intentia de a-si construi o aparare juridica si nu una prin presa[15]. In cazul exprimarii refuzului, jurnalistul poate difuza informatiile, deoarece a facut tot ceea ce s-a putut pentru o documentare completa.

Nerespectarea principiului audiatur et altera pars poate afecta serios credibilitatea jurnalistului si a institutiei pentru care acesta lucreaza. Jurnalistii care incalca acest principiu o fac fie din comoditate, fie din teama de a se confrunta cu partea adversa. “La prima vedere, s-ar parea ca intre cele doua moduri de a gresi prin neconsultarea partii adverse, comoditatea si teama de confruntare, nu exista deosebiri prea mari, efectul fiind in fond acelasi. Totusi, comoditatea inseamna superficialitate, are la baza credinta ca “merge si asa” ori ca “asa e bine”, se intemeiaza pe o  intelegere defectuoasa a principiilor si regulilor jurnalistice”[16]. In ceea ce priveste teama de confruntare, aceasta poate aparea cand, desi sunt convinsi de veridicitatea informatiilor detinute, jurnalistii sunt incercati de un sentiment de vinovatie relativ la raul pe care il pricinuiesc unei alte persoane facand acele dezvaluiri.

Corectarea erorilor. Dreptul la replica

Se intampla uneori ca, in ciuda tuturor eforturilor pe care jurnalistul le face in verificarea informatiilor si tratarea impartiala a subiectelor, in materialul de presa sa se strecoare greseli sau inadvertente. Aici ne referim doar la acele greseli sau erori neintentionate, doarece, asa cum s-a vazut mai sus, distorsionarea sau falsificarea deliberata a informatiilor reprezinta o incalcare grava a normelor profesionale. Fireste, exista si situatii in care sursele furnizeaza in mod deliberat informatii eronate, iar jurnalistii nu le verifica suficient de bine inainte de difuzare, dar cele mai multe erori intervin din cauza neglijentei jurnalistilor. Aceasta neglijenta a jurnalistilor este, deseori, provocata de viteza cu care se desfasoara procesul de informare prin presa, de presiunea termenelor limita si de concurenta acerba ce exista in acest domeniu. Cateodata, greselile sunt provocate de ignoranta si de lipsa de educatie.

In cazul aparitiei unei erori sau inexactitati, jurnalistul are obligatia corectarii acesteia in cel mai scurt timp posibil. “Aceasta nu inseamna ca se recunoaste o slabiciune, cum par sa creada unii editori, ci este o simpla chestiune de onestitate si de mai buna informare a cititorilor”[17].

In codurile deontologice si in statutele individuale ale organismelor de presa, prin rectificare se intelege obligatia organismului de presa de a corecta un text sau o informatie in care s-a strecurat o greseala.

In SUA anumite ziare sunt recunoscute pentru lipsa de promptitudine cu care isi corecteaza erorile. Spre exemplu, ziarul The New York Post a publicat pe prima pagina povestea violului unei fetite de trei ani. In material se spunea ca soferii care circulau pe o artera importanta din Manhattan au blocat traficul pentru ca s-au oprit sa priveasca incidentul. (In headline scria: „Shame of the City – Shoking Story of NY at Its Worst). Ziarul n-a corectat niciodata materialul, desi povestea fusese cu totul alta in realitate. Avusese intr-adevar loc agresarea unei fetite, insa trei soferi care au vazut incidentul s-au oprit si l-au urmarit pe violator. Traficul a fost blocat nu din cauza ca oamenii s-au oprit sa priveasca, ci pentru ca salvatorii fetitei si-au abandonat masinile pe autostrada in graba lor de a veni in ajutorul victimei[18]. Exemple similare pot fi gasite si in domeniul audio-vizual. Desi codurile deontologice ale tuturor retelelor de televiziune din SUA impun corectarea rapida a erorilor, reprezentantii posturilor CBS News si CNN i-au declarat editorului de la The American Lawyer, Steve Brill, ca nici nu isi mai amintesc cand au corectat ultima oara o greseala, iar reprezentantul ABC a declarat ca acest post a corectat trei erori in 1992[19].

Multi jurnalisti se feresc sa-si corecteze erorile de teama ca desele corecturi vor duce la pierderea credibilitatii in fata publicului. De multe ori nu integritatea jurnalistica, ci teama de un proces penal este cea care ii determina sa-si corecteze greselile. O erata poate preveni un proces de calomnie sau il poate ajuta pe jurnalist in cazul in care este implicat intr-un astfel de proces. Spre exemplu, un ziar local din Anglia s-a vazut nevoit sa corecteze titlul unui articol despre un proces penal: „Un tata isi loveste fiul”, aratand ca titlul real era „Un tata il loveste pe atacatorul fiului sau”[20].

Studii juridice au relevat faptul ca, daca institutiile media se grabesc sa-si recunoasca greselile, exista sanse mari sa evite chemarea lor in judecata de catre persoanele care se considera prejudiciate de publicarea unui material ce contine date eronate. Numeroase procese de calomnie sunt intentate doar dupa ce persoanele respective au solicitat corectarea erorii si au fost refuzate de jurnalisti[21].

De regula, este recomandat ca eratele sa fie publicate intotdeauna in acelasi loc.

In afara cazului in care o instanta judecatoreasca obliga o institutie de presa in mod oficial sa publice dezmintiri si scuze, este suficient ca eroarea sa fie amintita si corectata. Nu sunt necesare scuze, promisiuni ca nu se va mai repeta sau lansari in explicatii despre cum s-a putut strecura o asemenea greseala. Nu este necesar sa fie corectate micile imprecizii, cum ar fi temperatura gresita pentru vreo capitala indepartata la timpul probabil. La fel cum nu ar fi fost necesara nici publicarea urmatoarei propozitii, in ziarul american Boston Globe, la o zi dupa publicarea unei recenzii la un film de desene animate: „In cronica noastra de film de ieri, cuvintele spuse de motanul Sylvester au fost in mod eronat atribuite lui Daffy Duck”[22].

Exista cazuri in care persoanele la care se refera materialul de presa eronat nu doresc ca aceste informatii sa fie corectate, considerand ca erata va atrage mai mult atentia in jurul materialului initial, precum si cazuri in care persoanele prejudiciate sunt nemultumite de o simpla corectura pe care o considera insuficienta pentru a indrepta raul pricinuit, deoarece, de cele mai multe ori, numarul celor ce citesc materialul initial depaseste cu mult numarul celor ce citesc erata.

Pentru a reduce numarul erorilor, diferite publicatii folosesc urmatoarele metode: le cer angajatilor care fac greseli sa scrie scrisori prin care sa-si ceara scuze de la persoanele prejudiciate, expediaza chestionare surselor pentru a vedea care este reactia acestora fata de articolul in care apar, mentioneaza in erata si numele persoanei care a facuta greseala sau contabilizeaza, intr-un loc la vedere din redactie, numarul de greseli facut de fiecare angajat in parte[23]

Cea mai controversata metoda de prevenire a erorilor este ca persoanelor implicate in material sa li se arate articolul in forma finala, inainte de publicare. Desi unele publicatii fac cu regularitate acest lucru (Time, The New Yorker), in cele mai multe redactii aceasta practica este „tabu”[24]. Cel caruia i se va da articolul pentru corectarea eventualelor erori, va avea impresia ca materialul i se ofera spre aprobare si ca are posibilitatea sa intervina asupra continutului acestuia. Interdictia ca sursele sa-si dea acordul pentru publicare este o regula nescrisa a jurnalismului. „Este de datoria jurnalistilor sa inregistreze si sa redea faptele cu acuratete; acestea nu trebuie negociate cu subiecti”[25].

Se intampla de multe ori ca sursele sa declare ceva presei si ulterior sa regrete acest lucru, iar daca li se va da posibilitatea sa isi retraga afirmatiile acestia vor profita. „A arata articolul inainte de publicare cuiva din afara redactiei nu e numai o invitatie la cenzura si la presiuni asupra jurnalistului ca sa modifice o relatare onesta, ci conduce chiar la presupunerea ca aceasta este o practica si un drept”[26].

Alte modalitati prin care pot fi corectate erorile aparute in presa sunt replica si raspunsul.

Dreptul la replica se exercita de persoana fizica sau juridica lezata prin difuzarea unor informatii incorecte, trunchiate sau neadevarate intr-un material de presa. In absenta dreptului la replica, dreptul la imagine, prezumtia de nevinovatie si protejarea publicului, care altfel nu are toate informatiile necesare pentru a-si putea contura o opinie, sunt ignorate. „Din punct de vedere moral, dreptul la replica poate fi privit ca derivand din principiul insusi al echidistantei atunci cand, din varii motive, informatiile culese, interpretate si difuzate de o publicatie nu au fost de la bun inceput confruntate si cu persoana la care ele fac – direct sau indirect – referire”[27].

Dreptul la raspuns se exercita atunci cand afirmatia ofensatoare nu apartine autorului articolului, ci a aparut ca un citat a carui sursa a fost nominalizata. Prin difuzarea dreptului la raspuns, mass-media devine un forum de dezbateri, in care fiecare grup social poate sa se exprime si sa-si sustina punctul de vedere.

Rectificarea si difuzarea dreptului la replica sau la raspuns reprezinta, din punct de vedere legal, o aparare in cazul in care persoana lezata se adreseaza unei instante de judecata. In cazul in care informatiile transmise prin intermediul mass-media au un caracter ofensator, este firesc ca persoanele lezate sa poata cere celor vinovati repararea daunei morale sau materiale suferite prin difuzarea acelor informatii, pe caile prevazute de lege, iar prima modalitate de realizare o constituie exercitiul dreptului la replica, in masura sa raspunda, intre anumite limite, intentiei de reparatiune urmarite de persoana lezata.

Jurnalistii sunt obligati sa ofere dreptul la replica sau la raspuns oricarei persoane care se considera lezata prin aparitia in presa a unor informatii neadevarate sau inexacte. Ei pot insa refuza aceste drepturi in cazul in care sunt solicitate in legatura cu exprimarea unor opinii sau judecati de valoare, se solicita replica la replica ori in situatia in care a fost respectat principiul audiatur et altera pars.