Comunicarea non-verbala: Paralimbajul, contactul vizual, atingerea, imbracamintea

Obiective

La sfarsitul cursului participantii vor sti ca exista varii posibilitati de a comunica dincolo de sensul cuvintelor

Vor cunoaste componentele mesajului paraverbal

Vor aprecia rolul privirii, al apropierii-departarii de partenerul de dialog

Vor intelege importanta pe care o are tinuta in relatiile dintre oameni.

Fiecare om este o individualitate, un nume, o persoana. Oamenii nu sunt simple piese intr-un angrenaj, cu functii bine stabilite dinainte, ci fiinte vii, care arata, prin cuvinte, ce gandesc si ce simt. Dar nu numai. Ei combina limbajul verbal cu paralimbajul si cu limbajul trupului. Ultimele doua tipuri de comunicare au devenit obiect de studiu abia in anii '60, chiar daca, fireste, nu atunci au fost inventate, ci au fost folosite pe tot parcursul evolutiei umane. Cartea Genezei, prima a Pentateucului lui Moise, relateata din primele capitole despre limbajul paraverbal: Adam si Eva s-au rusinat cand s-au vazut goi si si-au facut acoperamant din frunze, apoi s-au ascuns de privirea lui Iahve. Evolutionistii considera cea mai importanta lucrare de specialitate referitoare la limbajului trupului, de dinainte de secolul incheiat de curand, chiar cartea parintelui materialismului progresiv, Charles Darwin, publicata in 1872, The Expression of the Emotions in Man and Animals.. De atunci, cercetatorii au observat si au inregistrat aproape un milion de semne si semnale non-verbale. Iar dragostea pentru animale si interesul pentru manifestarile lor sunt atat de apreciate si prezinta atata interes, incat cateva televiziuni publice si-au consolidat prestigiul prezentand aproape exclusiv viata necuvantatoarelor de pe planeta noastra. Ceva mai mult, o serie de persoanalitasi, dar si oamenii de rand declara ca nu gasesc nimic mai reconfortant decat urmarirea emisiunilor despre animale, pasari si alte vietati.

Dupa constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, doar aproximativ 7% sunt verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale (incluzand tonalitatea vocii, inflexiunea si alte sunete guturale), iar 55% sunt mesaje non-verbale. Dupa Ray Birdwhistell si Mehrabian, in conversatiile dintre doua persoane, comunicarile non-verbale reprezinta 65%. Asta cand ne referim la doi subiecti oarecare. Caci Charlie Chaplin si multi alti actori ai filmului mut au exploatat la maximum si cu talent oferta comunicarii non-verbale. E drept, obligati de context, era, in vremea aceea, singura metoda eficienta de comunicare pe care o asigura ecranul. Atunci, cand nu exista posibilitatea transmiterii vocii, iar culoarea pentru televiziune nu se inventase, actorii erau considerati talentati sau mediocrii doar in masura in care reuseau sa vorbeasca fara cuvinte, adica sa foloseasca gesturile si alte semnale ale trupului pentru a-si comunica eficient gandurile sau sentimentele.

S-a aratat, de asemenea, chiar de la primele cercetari in domeniu, ca limbajul non-verbal nu este un simplu apendice al cuvantului, ci indeplineste functii variate, precum: sustinerea mesajelor verbale, accentuarea mesajelor verbale, inlocuirea mesajelor verbale, sau chiar contrazicerea mesajelor verbale.

Cu toate ca limbajul este principalul mijloc prin care oamenii comunica, multi autori au sustinut ca ponderea acestuia in comunicarea umana este de maximum 10%. Albert Mehrabian sustine ca din totalul mesajelor pe care o persoana le transmite in cadrul procesului de comunicare, 7% sunt mesaje verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea), iar 55% sunt mesaje non-verbale. Iar in opinia lui Birdwhistell, conexiunea dintre cuvinte si miscari este atat de previzibila, incat "un om antrenat poate preciza ce miscari face o anumita persoana prin simpla ascultare a vocii acestuia".

1. Caracteristici generale

Prima caracteristica ce poate fi generalizata in legatura cu limbajul non-verbal este aceea ca este utilizat in mod inconstient in interactiunile cu alte persoane. Cu toate acestea el poate fi educat prin constientizare si antrenament. Pentru aceasta insa, nu este de ajuns invatarea unor gesturi, expresii, posturi si modalitati de imbracare, ci si o cultivare a sinelui in sensul schimbarii. Astfel, se va realiza o concordanta intre interior si exterior, limbajul non-verbal devenind natural.

Allan Pease a aratat ca limbajul non-verbal difera de la o cultura la alta, la fel cum difera si cel verbal. Daca pentru o cultura un anumit stimul sau semnal pot fi foarte clare pentru receptori, in alte culturi acelasi stimul poate fi lipsit de sens sau poate avea un sens total opus. In timp ce comunicarea verbala este folosita cu precadere pentru transmiterea informatiilor, majoritatea cercetatorilor au cazut de acord ca limbajul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale. Semnalele care sunt transmise prin limbajul non-verbal nu trebuie vazute in mod disparat si discontinuu. Ele sosesc grupate in "propozitii" si, de aceea, trebuie privite intotdeauna in ansamblul lor pentru ca transmit sentimentele si atitudinile unei persoane unitare. In acest sens, exisa o concordanta intre limbajul verbal si cel non-verbal.

Asa cum o discutie-dezbatere are loc in contextul unei probleme, tot astfel si gesturile, expresiile sau tonalitatea vocii au loc intr-un anume context, ele trebuind sa fie evaluate in functie de acesta.

Toti cercetatorii in domeniu au stabilit corelatii directe intre gradul de statut social, de instruire si de prestigiu al unei persoane si bogatia vocabularului sau. Relatia este direct proportionala. Un individ cu pregatire elementara stie putine cuvinte si are sanse minime de a le combina eficient. Cel cu pregatire medie are un vocabular mai bogat si posibiltatea larga de exprimare. Si mai mult cresc aceste sanse pentru in telectuali: cunostintele de cultura generala, cunostintele de specialitate, cartile citite, sistemul de gandire, toate converg spre dezvoltarea capacitatilor de exprimare. Cercetarile au fost extinse si asupra comunicarii non-verbale, evidentiindu-se si aici o corelatie intre disponibilitatea de vorbire a unei persoane si numarul de gesturi pe care le utilizeaza in transmiterea mesajului. Astfel, o persoana cu un vocabular bogat se va baza mai mult pe transmiterea mesajelor verbale decat non-verbale, si este adevarat invers pentru o persoana cu un vocabular restrans. Sa luam un singur exemplu: un profesor nu-si aminteste, in fata elevilor, cum se numeste un obiect. In acest caz il va descrie. Daca un elev nu-si va aminti numele acelui obiect va reactiona astfel : se va scarpina in cap sau in nas (daca este de la tara si in clasele elementare), va da din cap si va arunca priviri dispretuitoare in diurectia profesorului (daca este adolescent, elev de liceu), va ridica sprancenele in semn de mirare si va cauta cu privirea ochii profesorului cerand informatii suplimentare (daca este student la cursul nostru !).

Spre deosebire de comunicarea verbala, care are o traditie ce ar putea cobori pana la zilele Creatiei, pana la Turnul Babel sau pana la constituirea unor noi popoare, cum este cazul limbilor romanice, de pilda, si unde transformarile lingvistice s-au produs dupa legi acum cunoscute si acceptate de savanti, ceea ce creaza si posibilitatea stabilirii originii unui cuvant chiar si cand nu se este atestata documenta folosirea acelui cuvant - mijloacele non-verbale nu s-au dezvoltat in mod egal, gesturile poarta mult mai pregnant culoarea locului, iar manifestarile si caracteristicile difera de la o persoana la alta, in baza principiului unicitatii.

Mijloacele prin care mesajul paraverbal se transmite sunt:

Tonul si volumul vocii

Dictia

Accentul

Pauzele facute in vorbire

Ritmul vorbirii

Modulatia vocii

Dresul vocii, tuse, oftat etc.

Se observa cu usurinta ca aceste mesaje, separate din motive de sistematizare, difera de la o persoana la alta si difera chiar in cadrul individului. Nu orice pauza a unui elev poate fi interpretata la fel. De aici si recomandarea de a nu face afirmatii de genul :

Stiu eu ce gandesti ; nu vrei sa vorbesti fiindca esti incapatanat ; esti incruntat ca ta-tau ; vorbeste gura fara tine ca mama-ta ; te faci ca n-auzi ca sa nu-ti misti fundul etc. Aceste expresii, pe langa lipsa evidenta de politete au si defectul de a-l inhiba pe ascultator si chiar de a-l face rezistent la sfaturi. Cu timpul, efectul va fi exact contrariu celui asteptat de emitator: destinatarul va lua act ca asa este, tonul de lehamite cu care i s-a adus la cunostinta defectul ii va transmite ca nu mai este nimic de facut, el asa este si basta, nu are decat sa-si duca povoara pe muteste !

Limbajul trupului implica:

Expresia fetei

Contactul vizual

Gesturile

Postura

Modul de miscare

Distanta fata de interlocutor.

In cadrul comunicarii non-verbale Mihai Dinu include si modalitati specializate de comunicare, printre care: semnalele electrice emise de corpul uman, comunicarea cromatica, comunicarea pe cale chimica, comunicarea sonora, comunicarea muzicala, comunicarea plastica.

2. Forme de comunicare non-verbala - Paralimbajul

Paralimbajul reprezinta informatia suplimentara pe care participantii in procesul comunicarii o primesc prin vorbire. Acesta este la fel de important ca si cuvintele in sine. Este bine cunoscut faptul ca exista peste 100 de modalitati prin care poti spune DA, chiar daca este acelasi cuvant. In functie de tonul vocii, intonatie si accentul pus, un DA poate foarte bine sa insemne un Nu.

Kasl si Mahl au realizat mai multe studii in anul 1965 privind legatura dintre emotie si tonul si timbrul vocii. Astfel, acesti cercetatorii au aratat ca in momentele de emotivitate persoanele vorbesc in general cu multe greseli de exprimare, balbaieli si repetitii, fapt receptionat de interlocutori in mod inconstient, rezultand in formarea unei impresii asupra starii emotionale. De asemenea, s-a constatat ca timbrul vocal este mai cald si rezonant in momente de afectiune pozitiva si mai strident si zgomotos in momente de furie.

Si ritmul vorbirii, s-a constatat, poate comunica informatii importante despre emitator. O persoana care vorbeste lent poate fi considerata nesigura, la fel cum un ritm alert al vorbiri poate indica nelinistea acesteia. Ritmul vorbirii poate, de pilda, sa ne dea indicii aproape sigure despre zona din care provin subiectii : ardelenii vorbesc rar, in timp ce oltenii sunt repeziti si rostesc cuvintele in fuga, trecand peste silbe. La randul lor, maramuresenii din Nord nu rostesc in mod curent ultima silaba a cuvintelor. Pauzele in timpul vorbirii pot si ele transmite diferite mesaje, in functie de lungimea in timp a acestora: o pauza scurta delimiteaza trecerea de la o idee la alta (ca o virgula in scris), pe cand o pauza lunga arata terminarea ideii si invitarea celeilalte persoane sa vorbeasca.

Punerea accentului pe un anumit cuvant din fraza poate schimba sensul acesteia. Pease A. si Garner A. dau un astfel de exemplu prin cateva propozitii succesive:

"Eu trebuie sa accept aceasta slujba. (Trebuie sa o accept eu mai degraba decat dumneavoastra).

Eu trebuie sa accept aceasta slujba. (Nu am alta alegere).

Eu trebuie sa accept aceasta slujba. (Nu trebuie sa o critic, nici sa o resping, ci sa o accept).

Eu trebuie sa accept aceasta slujba. (Si nu alta).

Eu trebuie sa accept aceasta slujba. (O dispretuiesc)"

Contactul vizual

Nu doar indragostitii stiu ca ochii sunt adevarate ferestre pentru camarile interioare ale fiintei, cum ar spune Novalis. Dincolo de frumusetea metaforei E. Hess, in lucrarea The Tell-Tale Eyes (Ochii care tradeaza. 1975), demonstreaza ca ei ocupa un loc privilegiat in recuzita decodificarii nonverbale, nu numai pentru ca sint plasati intr-o zona centrala a fetei, dar si pentru ca, pe aceasta cale, primim 87% din informatiile mediului. In plus, modificarea pupilelor este reglata inconstient, fiind dependenta nu numai de fluctuatia luminii, ci si de starea psihologica pe care o traverseaza persoana respectiva (astfel, necazul sau minia provoaca o contractare a pupilei, acei 'ochi de sarpe, cum au fost denumiti, in timp ce bucuria, mai ales cea erotica, provoaca o dilatare, chiar de 4 ori pentru aceasta situatie din urma). Persoanele timide, nervoase sau cele care mint isi privesc putin interlocutorul.

La randul ei, durata schimbului de priviri dintre doua persoane influenteaza instituirea unei bune relatii, in general, cu mentiunea ca ea trebuie sa depaseasca 2/3 din timpul pe care acestea il petrec impreuna. Constatarea nu se verifica in orice spatiu geografic; exista popoare pentru care o privire prea directa este o dovada certa de insolenta. Conteaza si zona corpului celeilalte persoane asupra careia ne focalizam privirea. Cunoscind acest lucru, fiecare are la dispozitie o excelenta strategie de a impune in relatia cu celalalt tonalitatea pe care o vrea. Pentru a cantona intr-o atitudine oficiala, austera, privirea trebuie sa ramina 'agatata de fruntea interlocutorului'. Cu cat ea coboara sub ochii destinatarului ei, contururile se indulcesc; mai mult daca se concentreaza in zona dintre ochi si buze, atmosfera devine amicala, iar daca este dirijata in spatiul dintre ochi si pieptul celuilalt, avem de-a face cu o privire intima, de coloratura predominant erotica.

Capacitatea de a regla adecvat tirul privirii constituie un mijloc educational demn de atentie. Astfel. un dascal sau un parinte va fi mult mai convingator in lectiile de morala pe care le tine copilului atunci cind causticitatea cuvintelor se asociaza cu o privire strict oficiala. »

Contactul vizual este probabil cel mai puternic indiciu non-verbal. Pe baza duratei si timpului contactului vizual pe care il avem cu anumite persoane, ne formam multe dintre aprecierile inconstiente despre acestea. Exista o relatie directa intre emotie si contact vizual, in sensul ca o durata lunga a contactului vizual transmite mesajul unei apropieri emosionale si invers in cazul unei durate scurte. S-au identificat 4 functii ale contactului vizual:

- reglarea fluxului conversatiei,

- furnizarea de feed-back,

- exprimarea emotiilor si

- semnalarea naturii relatiei.

Fluxul conversatiei este reglat prin contact vizual, lucru foarte bine exemplificat in inceperea unei conversatii. Aceasta incepe intotdeauna prin "prinderea privirii" interlocutorului. Acelasi lucru are loc si in momentul in care are loc schimbul de rol emitator - receptor.

De asemenea, prin contact vizual are loc si furnizarea feed-back-ului in timpul unui dialog, reflectand nevoia de aprobare din partea interlocutorului. Cand, de exemplu, unul dintre partenerii aflati in discutie poarta ochelari fumurii se poate constata aparitia unei erori din cauza "zgomotului de fond". Aceasta eroare va influenta succesul procesului de comunicare.

Exprimarea emotiilor cu ajutorul contactului vizual se realizeaza prin doua modalitati: prin stabilirea contactului vizual (incordarea muschilor din jurul ochilor indica emotii negative) sau, in mod inconstient, prin dilatarea pupilelor (persoanele care prezinta interes fata de altele au pupilele dilatate si par mai atragatoare celor din jur).

Expresia faciala si gesturile

Datorita faptului ca muschii fetei sunt mai numerosi la om, expresiile faciale se pot modifica foarte rapid, ceea ce da nastere la o mimica bogata. Insa reversul este faptul ca sunt si foarte greu de inteles. Nu exista foarte multe cercetari in studiul expresiilor faciale care sa permita generalizari, dar sunt cunoscute anumite informatii, precum cele 8 pozitii diferite ale sprancenelor si frunti, mai mult de 8 pozitii ale ochilor si pleoapelor si cel putin 10 pentru partea inferioara a fetei.

De asemenea, au fost dezvoltate cateva tehnici de a privi interlocutorul in functie de imprejurare. Privirea oficiala, intr-o discutie de afaceri, presupune imaginarea unui triunghi pe fruntea celeilalte persoane. Privirea de anturaj presupune coborarea privirii sub nivelul ochilor celeilalte persoane. Privirea intima implica o coborare a ochilor spre barbie si spre alte parti ale corpului. Privirea laterala este folosita pentru exprimarea interesului sau, dimpotriva, a unei atitudini ostile.

Tot legat de sfera culturalului, in studiul gestualitatii s-a pus problema caracterului arbitrar sau motivat al semnului gestual si cea a specificului cultural. Pe de o parte, exista o interpretare diferita data aceluiasi gest in zone diferite. Desenarea unui cerculet cu degetul mare si aratator unite la varf, inseamna OK in America, 0 in Franta, "bani" in Japonia, aluzii la homosexualitate in Malta si o amenintare cu moartea in Tunisia. Pe de alta parte, exista si gesturi universale, precum ridicarea umerilor ca semn de nedumerire sau rasul si ridicarea palmelor ca semnalare a bucuriei.

Pozitionarea diferitelor parti ale corpului inseamna diferite lucruri: o palma indreptata in sus inseamna supunere, strangerea mainii tip "manusa" inseamna incredere, frecarea palmelor inseamna asteptarea unor rezultate pozitive, bratele incrucisate inseamna inchidere si blocarea comunicarii, picioarele in "pozitia americana" presupune competitie si disputa, incalecarea scaunului inseamna o atitudine defensiva.

Atingerea

Atingerea este stabilita prin "norme" culturale. Permisiunea atingerii variaza in functie de receptor si de familiaritatea acestuia cu emitatorul. Este un semn foarte puternic si produce reactii emotionale inconstiente.

Stanlez Jones si Elaine Yarbrough au clasificat functiile comunicarii tactile, delimitand 5 clase principale:

atingeri care transmit emotii pozitive - alaptatul, mangaiatul, strangerea mainii.

atingeri in joaca - dezmierdarea, palmuirea in gluma.

atingeri "de control" - semnal tactil pentru atragerea atentiei, bataia pe umar.

atingerea "rituala" - strangerea mainii, sarutul pe obraz, sarutul intre indragostiti.

atingerea in alt scop decat comunicarea propriu-zisa - sustinerea unei persoane care urca sau coboara dintr-un vehicul, luarea temperaturii, luarea pulsului.

Intr-un studiu realizat de Nguyen, in 1975, s-a aratat ca femeile fac diferenta intre genul de atingere care arata sentimente de caldura si prietenie, si cele care au natura sexuala, in schimb barbatii nu au remarcat nici o diferenta.

Proximitatea

O alta forma de comunicare este apropierea pe care ne-o permitem fata de alte persoane. Aceasta forma non-verbala este determinata cultural, fiecare societate avand propria sa idee de spatiu. Analiza acestei forme de comunicare a fost numita proxemica. Desmond Morris distinge intre trei tipuri principale de teritorii: tribal, familial si personal. In ceea ce priveste teritoriul tribal, autorul american afirma ca persoana moderna nu se mai multumeste sa apartina unei colectivatati sa apere teritoriul. Este cazul bandelor de raufacatori si chiar a partidelor politice.

Teritoriul familial se manifesta cel mai bine in iesirile pe care membrii familiei le au in spatiile publice. Conform principiului "locului central", persoana care a venit mai tarziu va alege o pozitie mediana intre locurile deja ocupate. De asemenea, in cadrul acestei notiuni, Morris vorbeste de ipostaza mobila a teritoriului (automobilul cu care se deplaseaza familia), ipostaza fixa (amenajarea spatiilor intime cat mai departe de exterior) si ipostaza semifixa (cazul salilor de asteptare).

In cadrul studiului proxemic, teritoriul personal s-a bucurat de cea mai mare atentie. Conform teoriei distantelor, elaborata de E.T. Hall (initiatorul proxemicii), calitatea relatiilor interumane este conditionata si de respectarea distantei optime. In functie de situatia concreta ea poate fi: intima, personala, sociala, publica.

Astfel, spatiul personal a fost delimitat astfel:

w zona intima (0-45 cm) - zona aparata de persoana si accesibila membrilor familiei si prietenilor apropiati;

w zona personala (46-122 cm) - conversatii cu persoane cunoscute ;

w zona sociala (123-350 cm) - discutii formale ;

w zona publica (peste 350 cm) - comunicari publice.

O incalcare a zonei intime de catre persoane carora nu le-am acordat acest drept provoaca stanjeneala sau iritare, lucru des intalnit in spatii inchise, precum transportul in comun sau liftul, in caz de aglomerare. Acceptarea unei persoane in zona intima comunica atitudini si sentimente pozitive. Altfel spus, daca ne ducem prea aproape de cineva, intram - cum s-ar zice - in sufletul lui, sa nu ne miram ca are tendinta de-a ne trata prea familiar sau intinde mana sa ne ia o scama de pe gene

In ceea ce priveste distanta personala, trebuie mentionat faptul ca aceasta difera de la un mediu la altul. Spre exemplu, locuitorii din provincie au o distanta personala mai mare decat cea a locuitorilor de la orase. De asemenea, factorii psihologici au o influenta specifica asupra distantei personale. La o reuniune publica distanta tinde sa se micsoreze, iar cand in jurul nostru se afla persoane pe care nu le agream, acelasi spatiu ne pare mai aglomerat si devenim irascibili. Un lucru nou in zona sociala este existenta obiectelor tampon (ghiseu, birou), care presupun o anumita distanta, conotatii de ierarhie si o nevoie de refugiare. Printre factorii care pot influenta spatiul personal mai pot fi inclusi diferenta de varsta dintre interlocutori, precum si gradul de prietenie dintre ei. Este deranjant sa ne tinem dupa o persoana in timp ce cauta ceva pe birou sau se deplaseaza dintr-un loc in altul prin incapere. De asemenea, cand mergem in vizita, trebuie evitat trasul cu ochiul prin casa, intratul dupa gazda cand a disparut in vreo camera. Nici pretenta de a vedea toata casa nu e de dorit, daca gazda nu insista. Nu cereti sa vedeti dormitorul si nu faceti comentarii legate de aranjatul mobilei in casa.

Femeile folosesc un numar mai mare de expresii faciale, miscari, gesturi care dezvaluie starile lor de spirit, emotiile si trairile decat barbatii. De exemplu, ele zambesc mult mai adesea decat barbatii. In plus, zambesc nu numai cu gura, ci si cu ochii, ceea ce da o nuanta de o mai mare intensitate afectiva gestului. Totusi, este bine sa nu aiba acelasi zambet pentru toata lumea, fiindca isi pierde efectul.

Daca un proces comunicational presupune anumite elemente care sa asigure fluenta comunicarii, atunci zambetul este un astfel de artificiu care asigura bunul mers al comunicarii. Ca si in alte cazuri insa, si aici poate sa se aplice gluma pleonasm: orice abuz duce la exces! Vrem sa spunem ca un zambet prea profesional se poate transforma in inversul lui: sa para mai mult ranjet sau, oricum, sa tradeze falsitatea.

In afara de zambet, mai exista, in repertoriul feminin de manifestari, si alte gesturi de supunere.

Imbracamintea

Imbracamintea reprezinta si ea o cale de comunicare non-verbala. Uniformele, spre exemplu, semnaleaza un anumit rol in societate. Dar, si alte tipuri de imbracaminte pot comunica diverse informatii. Insa, exista riscul aparitiei stereotipurilor, chiar daca se spune nu haina il face pe om. In opinia lui H.D.M. Spence si Joseph S. Exell, culorilor vestimentatiei preotesti le corespund urmaptoarele semnificatii: "panza alba vorbeste despre puritate si inocenta - aurul, pietrele pretioase, despre darurile pretioase si despre har - albastrul, culoarea cerului, vorbeste despre gandurile si aspiratiile ceresti (orientate spre cer) - purpuriul, stacojiul sunt semne ale spiritului martir care este gata sa reziste « pana la moarte ».

Asa cum remarca Denis Vasse, corpul nostru este un text ce vorbeste, un text ce are o voce  pe care merita si trebuie sa o descifram. Observatie corecta, fiindca, dupa opinia specialistilor, 90% din impresia despre o persoana nou intilnita se formeaza in primele 90 de secunde datorita informatiilor care ne asalteaza, mai ales pe filiera nonverbala. De aceea este necesara educarea sistematica si deliberata a capacitatii de comunicare nonverbala, capacitate indispensabila pentru o intreaga gama de specialisti (psihologi, dascali, manageri, politicieni, oameni de afaceri, anchetatori judiciari, comercianti etc.). Concret, acest tip de educatie presupune un efort personal zilnic de aproximativ 15 minute, in care sa se exerseze atit capacitatea de observare, cit si de autoobservare a limbajului pe care il emite in permanenta si cu generozitate corpul uman. Cu alte cuvinte, in permanenta trebuie sa ne vedem si sa ne auzim !

Ni se atrage atentia ca stapanind acest gen de comunicare, vom sti sa actionam in urmatoarele directii:

1. sa ne controlam si sa ne camuflam, ori de cite ori va fi necesar, microsemnalele negative ale trupului;

2. sa ne exersam gesturile pozitive (orientarea catre interlocutor a picioarelor si a trupului nostru, bratele deschise, palmele expuse catre el, aplecarea trupului in fata, inclinarea laterala a capului, zimbetul, gesturi prin care putem stimula instalarea unei relatii amiabile cu semenii nostri si, implicit, sa ne influentam si propriul nostru tonus psihologic;

3. sa stim sa descifram corect si in timp util microsemnalele ce ne parvin din partea anturajului, mai ales cind acestea contrazic mesajele verbale, pentru a deslusi adevarata fata a lucrurilor, dar si pentru a influenta atitudinile si deciziile semenilor fata de noi, prin acea autentica presiune nonverbala pe care putem sa o exercitam asupra lor.