Specializarea, cooperarea si integrarea unitatilor agricole

SPECIALIZAREA, COOPERAREA SI INTEGRAREA UNITATILOR AGRICOLE

1. Specializarea unitatilor agricole

Una dintre cele mai semnificative trasaturi generale ale economiei de schimb o constituie specializarea agentilor economici.

Adam Smith a demonstrat logic si faptic ca diziunea si specializarea reprezinta cel mai important factor de progres pentru individ si pentru societate, constituie baza perfectionarii fortelor productive, a indemanarii, priceperii si chibzuintei (108).

Daca la inceput specializarea a fost determinata de traditie, experienta, odata cu dezvoltarea stiintelor economice s-a demonstrat ca specializarea are la baza avantajul economic comparativ.

Specializarea este considerata o forma calitativ superioara de diviziune a muncii si reprezinta procesul dirijat de dezvoltare cu precadere a unei ramuri sau unui produs pana la limita care sa asigure un nivel ridicat al productiei si un profit optim.

Unitatile agricole specializate se caracterizeaza prin: omogenitatea procesului tehnologic, realizarea unor cantitati de produse in partizi mari necesare pietelor, specializarea mijloacelor de productie si a fortei de munca, apropierea conditiilor de munca de cele din industrie (in zootehnie prin nivel de mecanizare a lucrarilor, programe de lucru, masuri de protectia muncii).

Realizata ca urmare a concentrarii productiei si a adancirii diviziunii muncii, specializare are o serie de avantaje economice si organizatorice ca: a) valorificarea mai eficienta a resurselor; b) posibilitatea perfectionarii tehnologiilor si a lucratorilor; c) cresterea nivelului tehnic si calitativ al productiei; d) creeaza economia de scara in productie reducand decalajele de productivitate a muncii fata de industrie si asigurand paritatea veniturilor; e) necesitand un grad mai ridicat de concentrare a productiei, asigura eficienta introducerii progresului tehnic si stiintific; f) se simplifica si se usureaza procesul de organizare si conducere.

In acelasi timp trebuie insa, a se avea in vedere ca unitatile specializate sunt intr-o masura mai mare supuse actiunii factorilor de risc si incertitudine, sunt mai putin adaptative modificarilor impuse de piata, creste dependenta lor de unitatile din amontele productiei exploatatiei (cele furnizoare de mijloace de productie) si din avalul acesteia (de prelucrare si de comercializare a produselor).

Avand in vedere aceste aspecte, se impune determinarea limitelor sau a gradului de specializare pentru unitatile agricole care sa permita materializarea avantajelor si sa reduca influenta unor factori restrictivi.

Pentru aprecierea nivelului specializarii unei unitati se utilizeaza ca indicator de baza coeficientul de specializare, completat de efectivul de animale si /sau suprafetele de teren.

Coeficientul de specializare se calculeaza conform formulei:

Ks          in care: Ks coeficientul de specializare

Vqm valoarea productiei marfa a unei

ramuri sau a unui produs

Vqt valoarea totala a productiei marfa

Unitatile agricole nu au acelasi grad de specializare datorita diversitatii conditiilor natural-economice, nivelului organizational (intreprindere, gospodarie taraneasca, ferma in cadrul intreprinderii agricole), nivelului de inzestrare tehnica, formei social-economice.

Se apreciaza ca o unitate este specializata intr-o anumita ramura sau pentru un anumit produs daca coeficientul de specializare este de cel putin 60 %.

In determinarea limitei optime de specializare a unei unitati se utilizeaza un sistem de indicatori de eficienta economica printre care mai importanti sunt: profitul pe hectar si pe animal, ratele profitului calculate la capitalul social si la cifra de afaceri, cheltuielile la 1000 lei productie marfa, productivitatea muncii, etc.

Procesul de specializare se poate realiza pe doua cai: extensiva si intensiva. Reducerea numarului de ramuri prin excluderea acelora care dispun de conditii mai putin favorabile interne si externe si alocarea resurselor disponibilizate ramurei care se va dezvolta, reprezinta calea extensiva de specializare.

Calea intensiva necesita investitii suplimentare si succesive orientate catre o anumita ramura care se dezvolta cu prioritate si va capata o pozitie dominanta in structura productiei.

Cresterea animalelor este unul din primele sectoare ale agriculturii in care specializarea s-a manifestat pe sacra larga, datorita tehnologiilor care au permis concentrarea efectivelor si introducerea elementelor de progres tehnic si stiintific.

Procesul de specializare se realizeaza neuniform in timp si spatiu, pe forme si tipuri de unitati agricole, atingand grade si niveluri diferite.

In etapa actuala, la dimensiunile ce caracterizeaza gospodariile taranesti, structura de productie a acestora in zonele de ses este predominant cerealiera iar in zonele de deal cu suprafete de pasuni si fanete naturale este zootehnica, cu distributia productiilor pentru autoconsum in principal.

Gradul cel mai ridicat de specializare s-a realizat la nivelul complexelor zootehnice si a fermelor din cadrul societatilor comerciale agricole.

La nivelul complexelor zootehnice - ca intreprinderi, sau societati comerciale, specializarea se poate realiza pentru o anumita specie (complex de crestere si ingrasare a porcilor, complex avicol) sau chiar categorie de animale (intreprindere de ingrasare a tineretului mascul taurin sau a tineretului mascul ovin).

In interiorul complexelor zootehnice, fermele de productie se specializeaza pe verigi tehnologice sau chiar faze ale proceselor de productie: ferma de reproductie, ferme de crestere, ferma de ingrasare in complexele de porci; ferma de intarcare si crestere, ferma de crestere-ingrasare, ferma de ingrasare-finisare in complexele pentru baby-beef.

In societatile comerciale agricole cu profil mai larg, specializarea se realizeaza la nivelul fermelor de productie pe grupe de culturi (cereale) sau culturi (vita de vie, orez, etc), pe specii de animale (ferme de taurine, ferme de ovine), pe categorii de animale (ferma de crestere a tineretului femel de reproductie, ferma de vaci, ferma de porci la ingrasat, etc.).

Alegerea directiei de specializare si a gradului de adancire la nivelul unitatilor agricole si in interiorul acestora, la nivelul compartimentelor de productie, trebuie fundamentata economic pentru a asigura viabilitatea acestora pe termen mediu si lung, avand in vedere volumul investitiilor necesare in cazul celor nou infiintate, sau volumul cheltuielilor in situatia schimbarii optiunilor de specializare.

Specializarea unitatilor genereaza nu numai sporirea rezultatelor cu un efort dat ci si necesitatea cooperarii si conlucrarii unitatilor agricole intre ele, si intre acestea si alte categorii de agenti economici din cadrul economiei nationale sau din exterior, fiind considerata forta coeziunii unei economii.

2. Cooperare in productia agricola

In economia de piata, exploatatia agricola se plaseaza in centrul unei retele de schimburi, ea, ca oricare alt agent economic cumpara, produce si vinde. Pentru a produce insa, agricultorul sau crescatorul de animale este obligat din ce in ce mai mult sa vanda, pentru a cumpara sau pentru a rambursa creditele contractate.

Crescatorul de animale, sau exploatatia agricola cunoaste din ce in ce mai putin cat va putea vinde concret, cu ce pret, deoarece nu mai este in relatii directe cu consumatorii, ci cu intreprinderile industriale sau comerciale, care formeaza un ecran intre el si consumator.

In aceasta situatie fermierul apare ca un furnizor de materii prime pentru industriile agroalimentare, pentru comert sau pentru engrosisti, fiind obligat sa produca din ce in ce mai mult, sa nu-si transforme el insusi produsele, sa se conformeze cerintelor clientilor lui dominanti, sa produca produse omogene in timp si pe cat posibil standardizate.

Pe de alta parte, agricultura si zootehnia moderna depinde de amontele sau. Cresterea productiilor, a calitatii acestora necesita sporirea investitiilor in mijloace mecanice (instalatii, utilaje), a consumurilor intermediare (linii, rase noi de animale, medicamente, furaje, hormoni, etc.), a consumurilor de carburanti, energie, diverse servicii, pretul acestora crescand mult mai mult in raport cu pretul oferit produselor agricole.

Se ajunge astfel ca nivelul cheltuielilor de structura si operationale sa creasca (chiar daca pamantul nu se cultiva), sa depaseasca nivelul veniturilor si sa sporeasca datoriile si dependenta unitatilor agricole sau a crescatorului de animale de creditorii sai si de stat.

Referat: Capitalul de risc si crearea companiilor inovative Proiect: Organele societatii cu raspundere limitata

Avand in vedere toate aceste aspecte care le micsoreaza fermierilor sau managerilor unitatilor agricole, marja deciziilor, la care se adauga nivelul in general redus a mijloacelor financiare, a aparut necesitatea cooperarii intre ei.

Cooperarea este conceputa ca un proces de colaborare, de unire a fortelor sau a mijloacelor a doi sau mai multi agenti economici in diferite domenii de activitate.

Principiile care stau la baza cooperarii sunt urmatoarele:

a) libertatea de optiune in realizarea relatiilor de cooperare si alegerea formelor; b) avantajul reciproc; c) dreptul de decizie pe baza votului proportional cu aportul adus sau conform unor conditii stipulate in contractul de cooperare; d) dreptul fiecarui membru al unei asociatii sau cooperative de a dezvolta activitati pe care le pot efectua ei insisi.

Cooperarea se poate realiza pe orizontala intre producatori sau unitati agricole si pe verticala in domenii cum ar fi: de cercetare-dezvoltare, de aprovizionare, de productie si prelucrare, de comercializare sau servicii.

Cooperarea imbraca diferite forme:

pe baza de contract de cooperare;

prin crearea de asociatii de productie

prin crearea de societati cooperatiste.

Cooperarea orizontala pe baza de contract se realizeaza intre unitati si fermieri si poate urmari de exemplu realizarea unui proiect de cercetare privind tehnologia de crestere a unei specii, optimizarea structurii culturilor sau infiintarea unor ateliere de reparatii, a unui sector de mecanizare sau de constructii, a unei fabrici de nutreturi combinate, fiecare contribuind cu resurse materiale, umane si financiare.

Cooperarea pe verticala are loc intre producatorii individuali sau unitati agricole cu alti agenti economici care realizeaza activitati din amontele sau avalul productiei: unitati de la care se face aprovizionarea sau unitati de mecanizare, unitati de prelucrare si de comercializare.

Cooperarea poate imbraca si forma unor asociatii de crestere a animalelor intre mai multi proprietari de terenuri, acestia punand in comun anumite suprafete de teren pentru producerea furajelor, adaposturi de animale, mijloace financiare pentru construirea de adaposturi (daca este nevoie) si pentru procurarea celor necesare cresterii si exploatarii in comun a unei specii sau categorii de animale.

La baza tuturor formelor de cooperare sta contractul de cooperare sau de asociere, prin care se stipuleaza aportul adus, obligatiile si drepturile celor care s-au asociat.

Cooperarea prin infiintarea unor societati cooperatiste (sau cooperative) au ca obiect fie utilizarea in comun de catre fermieri a unor mijloace de productie, fie dezvoltarea unor activitati din amontele sau din avalul productiei, in scopul facilitarii sau dezvoltarii activitatilor lor economice, a ameliorarii sau sporirii rezultatelor financiare. In general, scopul acestor cooperative nu este de a obtine beneficii, iar daca il obtin acesta este impartit membrilor sau cu acordul acestora poate fi investit in dezvoltarea cooperativei.

Societatile de tip cooperatist organizate in amontele productiei agricole, au ca scop procurarea in comun de catre fermieri, din engros, a produselor necesare, reducand presiunea pe care o exercita asupra lor furnizorii, mai ales prin pret. Deasemeni ele pot asigura uneori o depozitare mai buna a acestor produse.

Cooperativele din avalul productiei sunt organizate pentru a permite producatorilor sa-si transforme, sa-si depoziteze si sa-si comercializeze in comun productia. Ele apar ca prelungiri ale exploatatiilor, deoarece capitalurile apartin acestora, tot ele detinand prin intermediul consiliilor de administratie (alcatuit din reprezentanti ai exploatatiilor) puterea de decizie. Prin organizarea acestor cooperative se reduc cheltuielile de depozitare si de transport, se asigura o depozitare mai buna, iar comercializarea produselor este mai profitabila. In cadrul acestor cooperative se pot efectua studii de marketing, ele putandu-se astfel impune in mai mare masura in negocierile cu beneficiarii produselor: engrosisti, magazine, intreprinderi industriale.

In Europa acest tip de societati cooperatiste s-au dezvoltat mult, datorita avantajelor pentru fermieri, purtand diferite denumiri. In Franta, alaturi de Cooperative ale crescatorilor de pasari sau de taurine pentru carne, sunt dezvoltate mult Laptariile cooperatiste care realizeaza aproximativ 47 % din colectarea si valorificarea laptelui. In Danemarca se intalnesc pe langa Societatile de laptarii, Abatoare-cooperative, iar in Olanda, Societati-cooperative pentru carnea de pasare, pentru oua, pentru lapte. (130)

In unele tari, cum este Germania de exemplu sunt infiintate chiar Uniuni cooperatiste prin cooperarea mai multor cooperative, reusind astfel sa se impuna nu numai pe piata interna ci chiar pe cea externa.

Deasemeni se pot intalni in Franta, Danemarca, Germania, cooperative care s-au dezvoltat foarte mult, inserandu-se complet in sectorul agroindustrial, transformand produsele agricole in produse alimentare si punandu-le la dispozitia consumatorilor prin retele comerciale proprii.

In Romania inainte de 1989 ca forme de cooperare in agricultura au functionat cooperativele agricole de productie si asociatiile intercooperatiste (destul de multe in cresterea animalelor), dar in conditiile unei economii centraliste.

In perioada care a urmat, cooperarea intre producatorii agricoli a imbracat forma de: Asociatii familiale fara personalitate juridica, Asociatii ale producatorilor si Societati agricole cu personalitate juridica, majoritatea insa cu profil vegetal si avand ca obiect lucrarea in comun a terenurilor.

In productia zootehnica functioneaza un numar relativ redus de asociatii si societati agricole.

Pentru activitatile din amontele productiei agricole si pentru cele din avalul acesteia, deocamdata asocierea in societati de tip cooperatist nu exista, aceasta avand cauze obiective si subiective dintre care mai importante sunt: dimensiuni reduse ale exploatatiilor agricole, nivelul scazut al capitalului acestora, lipsa unor facilitati legislative, nivel scazut de pregatire manageriala a sefilor exploatatiilor, deficiente de informare si consultanta etc.

Intr-o prima etapa ele s-ar putea organiza, ca o forma de dezvoltare in cadrul Asociatiilor si Societatilor agricole puternice, existente deja. De asemenea actualele Asociatii ale crescatorilor de animale si de pasari, Patronatele respective ar putea initia organizarea de cooperative atat pentru activitatile de aprovizionare, de mecanizare cat si pentru colectarea si valorificarea produselor.

In viitor, pe masura consolidarii exploatatiilor agricole se pot organiza si alte forme de cooperare, de tipul cooperativelor de credit, cooperative de asigurari, etc.

3. Integrarea unitatilor agricole

In conditiile actuale, cand cererea de produse agricole cunoaste o schimbare rapida, cantitativa si calitativa si cand intre producator si consumator sunt interpuse numeroase verigi, iar capacitatea productiva a unei exploatatii este determinata de alte verigi din amontele ei, ajustarea productiei la cerintele pietii interne si externe reprezinta un proces complex si dificil.

In lantul tehnologic si economic al unui produs agroalimentar, unitatile agricole ocupa un loc necorespunzator cu efortul depus de ele in realizarea acestuia, de cele mai multe ori fiind obligate sa-si alinieze volumul, structura si calitatea productiei la cerintele si raspunsurile ramurilor colaterale (constructoare de masini, chimic, industria alimentara, transporturi, comert).

Sub aspect economic valoarea totala a produselor agroalimentare este o sursa de valori adaugate de catre fiecare veriga a lantului de producere a acestor si in mod curent unitatile agricole si producatorii particulari beneficiaza de un profit redus in comparatie cu celelalte verigi, sau chiar obtin pierderi daca nu intervine statul printr-o subventionare a produselor la producatori. Aceasta se datoreste faptului ca valorile adaugate de verigile colaterale sunt cu mult mai mari decat cele pe are le pot adauga producatorii (vanzarea produselor prelucrate este intotdeauna mai rentabila decat a materiei prime, iar protectia sociala a consumatorilor s-a realizat de obicei pe seama productiei agricole).

Analiza structurii pretului cu care laptele unui crescator de vaci ajunge la consumator, in tara noastra si a carnii de porc realizata de un complex zootehnic pe cele trei mari verigi economice (amontele productiei , producatorul si avalul productiei), arata ca partea care revine producatorului variaza intre 83 % si respectiv 44 % din cea a sectorului din amonte si de 57 % respectiv 55 % din cea care revine sectorului din aval. (fig.3.3)

In general un raport de preturi agricultura-industrie, in majoritatea tarilor cu economie de piata moderna, este intre 80 % si 90 %. In Romania, in perioada 1990-1998, preturile produselor agricole au crescut de 450 de ori, pe cand pretul produselor industriale (inputurile) s-a majorat de 1105 ori, raportul lor fiind de 40,5 %. (42)

Fig.3.3. Cota producatorului de lapte si carne de porc

din pretul platit consumatorului

In Franta, in medie la produsele agricole, datorita subventionarii de catre stat, partea care revine sectorului din amonte este de 15 %, agricultorii 30 %, iar sectorului din aval 57 % din pretul cu care ajunge la consumator. (68)

In aceste conditii apare ca necesitate obiectiva pentru producatorii individuali si unitatile agricole sa caute forme de organizare care sa cuprinda fie verigi din amonte fie din avalul productiei agricole, aceasta constituind esenta fenomenului de integrare economica.

Integrarea reprezinta un fenomen economic care apare pe o anumita treapta a diviziunii sociale a muncii si a industrializarii si consta in reunirea sub aceeasi autoritate si acelasi control a operatiunilor de aprovizionare, producere si distribuire a unui produs, operatiuni realizate de unitatile economice care se situeaza in verigi diferite ale lantului economic al acestuia.

In agricultura acest proces este definit ca integrare agroindustriala. In realizarea procesului de integrare apare o unitate sau agent economic ca initiatorul lui si poarta denumirea de pol integrator si unitati cu care acesta realizeaza integrarea, denumite unitati integrate. Procesul de integrare agroindustriala prezinta o serie de avantaje dar si dezavantaje. Avantajele principale sunt considerate a fi urmatoarele:

De natura tehnica - se realizeaza o mai mare diviziune a muncii datorita repartizarii corespunzatoare a sarcinilor, agricultorul nemaipreocupandu-se de aprovizionare sau comercializare a produselor sale; se specializeaza in producerea anumitor produse; beneficiaza de consultanta pentru modernizarea tehnologiilor, pusa la dispozitie de unitatea integratoare; aprovizionarea se realizeaza in conditii mai bune;

De natura financiara - sporesc posibilitatile de creditare in conditii mai avantajoase, determinate de puterea economica a unitatii integratoare si care se repercuteaza si asupra agricultorilor;

De natura economica - se elimina unele cheltuieli intermediare si se reduc costurile; se imbunatateste calitatea produselor si se realizeaza un pret de livrare mai mare; se asigura agricultorului o anumita securitate prin garantarea desfacerii produselor si o crestere si stabilitate a veniturilor; iar intr-o anumita masura se favorizeaza adaptarea ofertei la cerere, scurtand circuitele de distributie.

Dezavantajele sau inconvenientele care pot apare pentru producatori in procesul de integrare sunt de natura economica, financiara, sociologica si profesionala (..)

De natura economica - producatorii si unitatile agricole devin dependenti de politica si strategia unitatilor integratoare, in afara de situatia in care ei sunt poli integratori; se reduce elasticitatea exploatatiilor si adaptarea ei la situatii de criza.

De natura financiara - se mareste dependenta fata de polul integrator prin obligatiile create de cate ori apeleaza la suplimente de capital;

De natura sociala si profesionala - producatorul isi pierde autonomia in sensul ca nu mai este un intreprinzator, se reduce libera initiativa, devine o rotita a unei intreprinderi al carui control ii scapa, iar in situatii limita un salariat, fara garantiile legale ale acestuia.

Aceste inconveniente se pot reduce prin cooperarea intre producatori sub forma asociatiilor, cooperativelor, grupelor de exploatatii care sa practice integrarea in numele lor, avand astfel posibilitatea de a se impune mai eficient fata de o puternica unitate integratoare (exemplu o asociatie a crescatorilor de vaci fata de o fabrica de produse lactate).

In conditiile actuale din tara noastra, supravietuirea gospodariilor taranesti nu este posibila decat in conditiile in care sunt sustinute tehnologic, pentru a realiza productii mari si li se asigura desfacerea produselor. Pe aceasta baza cresc veniturile lor si posibilitatile de a-si creste dimensiunea, de a deveni ferme comerciale. Deasemeni prin dezvoltarea unei infrastructuri in mediul rural si a unor industrii locale se pot crea conditii de obtinere a unor venituri suplimentare din afara agriculturii.

In tarile dezvoltate din Europa de Vest, in care concentrarea si specializarea productiei este realizata, se promoveaza totusi (prin mecanismele pietii si prin sistemele de subventionare), agricultura de grup si alte forme de organizare care limiteaza extinderea monopolurilor, tempereaza exodul rural si depopularea zonelor rurale. In aceste tari, statul participa deasemeni cu investitii proprii in domenii ca: cercetarea stiintifica agricola, instruirea si pregatirea specialistilor, protectia mediului, dezvoltarea zonelor defavorizate, etc. (135)

Procesul de integrarea agroindustriala nu trebuie confundat cu procesul de dezvoltare integrata a unui complex zootehnic de exemplu, proces care poate consta in diversificarea productiei, in organizarea unui sector propriu de preparare a furajelor sau a unui abator propriu, deci cu mijloace financiare proprii sau prin credite proprii.

Tehnicile utilizate in procesul de integrare sunt:

Prin contracte economice - de exemplu o fabrica de zahar ca pol integrator incheie contracte cu cultivatorii de sfecla de zahar, in schimbul asigurarii unor anumite cantitati de zahar;

Prin creerea unor intreprinderi in urma integrarii, unitatile integrate devenind filiale ale acestuia. Spre exemplu, un complex zootehnic integreaza un F.N.C., un abator si o fabrica de mezeluri, rezultand un complex agroindustrial.

Polul integrator poate fi in aceasta situatie si fabrica de mezeluri.

Mixt - respectiv in amonte pe baza de contract iar in aval prin creerea unei intreprinderi sau invers. De exemplu se poate ca o fabrica de nutreturi combinate sa incheie contracte cu fermele producatoare de cereale si sa integreze un complex de crestere a animalelor.

Formele de integrare se pot diferentia in raport de doua criterii: a) dupa volumul activitatilor din lantul economic al unui produs in: integrare partiala si integrare totala; b) dupa sensul integrarii fata de unitatea agricola in integrarea in amonte, integrare in aval.

Integrarea partiala este forma de integrare care cuprinde o parte a lantului economic a unui produs, fie unitatea agricola si amontele ei (unii furnizori de materii prime, materiale, echipamente, servicii), fie o unitate agricola si avalul ei (industria alimentara, comert), polul integrator putand fi unitatea agricola sau un agent economic din amontele sau avalul ei.

Daca polul integrator este unitatea agricola iar furnizorii sunt integrati ei, procesul reprezinta integrare in amonte sau integrare ascendenta.

In situatia in care un complex zootehnic de exemplu, integreaza unitati de industrializare a produselor sale si/sau comertul, integrarea este considerata in aval sau descendenta.

Integrarea totala sau completa este cea in care aceeasi autoritate controleaza toate activitatile lantului economic al unui produs, respectiv cele din amontele productiei (aprovizionare), productia agricola ca atare si cele din avalul productiei (prelucrare, comercializare).

Prin procesul de integrare totala se realizeaza asa-zisele filiere ale produselor, in care legaturile simple, intamplatoare ale pietii sunt inlocuite cu relatii deschise, dar obligatorii intre diferiti parteneri ai unei filiere integrate.

Unitatile agricole, in cazul integrarii totale, pot fi pol integrator sau unitati integrate intr-un complex agroindustrial sau intr-o filiera a unui produs.

Forme de integrare partiala in zootehnia romaneasca sunt deja existente. Astfel complexe zootehnice de tipul societatilor comerciale cu capital majoritar de stat, ca pol integrator, au integrat fie fabrici de nutreturi combinate, fie abatoare in activitatile lor.

Integrarea pe baza de contracte economice este deasemeni prezenta, agenti economici integratori fiind de exemplu NUTRICOMB, UNICARN, COMCEREAL, ROMLACTA etc.

In cadrul acestui tip de integrare integratorii incheie contracte cu producatorii, negociaza preturile si tarifele, angajeaza credite, controleaza procesele tehnologice, preiau productia, o depoziteaza si/sau o industrializeaza si o valorifica.

Unitatile integratoare deci isi manifesta autoritatea asupra aprovizionarii cu produse animaliere si cereale, asupra prelucrarii si desfacerii produselor, in acest tip de integrare unele dezavantaje decurgand din pozitia de monopol a statului.

Intr-o economie de piata, statul isi are rolul sau, unanim recunoscut, dar el trebuie sa actioneze in favoarea tuturor formelor de proprietate si de exploatare, sa stimuleze cooperarea si integrarea pe principiile avantajului reciproc, libertatii de actiune si dreptului de decizie.

O forma de integrare in agricultura romaneasca a fost si "Centrala".

Sub forma de centrale au functionat o perioada Centrala Avicola si Centrala porcului.

In cadrul acestor centrale, cu aportul de capital al unitatilor zootehnice de profil se realizau urmatoarele activitati in interes comun: aprovizionarea cu furaje combinate, activitati de producere a liniilor si hibrizilor de animale si pasari, asistenta tehnologica, activitati de service, activitati de prelucrare si industrializare a produselor si de valorificare a acestora.

O forma de integrare totala, constituita insa ca societate mixta pe actiuni romano-germana este Agricola International S.A. Bacau.

Ca actionari in cadrul acestei societati sunt: firma germana Moksel   (51 % din capital), Banca Agricola Bacau, Prodexport S.A., unitatile avicole si de proci si persoane fizice totalizand partea romana 49 % din capital.

Societatea este constituita din integrarea urmatoarelor societati: COMBBAC - producere a furajelor combinate; SUINPROD - cresterea porcilor; AVIBAC - crestere pasari; AICBAC - fostul trust IAS cu fermele de taurine; CARBAC - intreprinderea de industrializare a carnii, prin colaborare cu grupul MOKSEL - unul din cei mai mari producatori de carne din Piata Comuna. Masurile organizatorice luate au urmarit specializarea activitatii in cadrul a 6 departamente , realizandu-se un flux tehnologic integrat cuprinzand achizitiile de cereale, producerea de nutreturi combinate, cresterea si ingrasarea porcilor, a taurinelor si a pasarilor (gaini, curci), taierea, industrializarea carnii si valorificarea integrala a subproduselor de abator (gunoi), comercializarea produselor in reteaua proprie interna de magazine (in judete si capitala) si la export.

In tarile vestice ale Europei organizarea si dezvoltarea diverselor forme de cooperare si integrare in agricultura reprezinta un obiectiv al politicilor acestora in vederea sprijinirii exploatatiilor agricole. Agricultura si cresterea animalelor au devenit parte integranta a sistemelor agroalimentare nationale, verigi in filierele lanturilor economice ale diverselor produse. In unele tari superindustrializate s-a ajuns ca exploatatiile agricole sa treaca sub controlul industriilor si a comertului din amontele si avalul acestora. (18)

In Romania, in aceasta perioada de tranzitie, asigurarea securitatii alimentare, modernizarea productiei agricole, integrarea ei in ansamblul economiei nationale, necesita creerea unor structuri de productie competitive (ferme comerciale, asociatii, societati agricole), dezvoltarea diverselor forme de cooperare si integrare pe principiile economiei de piata, la nivel zonal si la nivel national.