Specii rasinoase autohtone: Bradul, molidul, laricele, pinul silvestru

PRINCIPALELE SPECII ARBORESCENTE, DE BAZA SI DE AMESTEC, FOLOSITE IN CULTURI FORESTIERE DE PRODUCTIE

Specii rasinoase autohtone

Molidul (Picea abies (L) Karst.) este specia cu ponderea cea mai mare dintre rasinoasele intalnite in tara noastra, ocupand peste 22% din suprafata fondului forestier si peste 70% din aria padurilor de rasinoase. Specie montana, molidul este localizat intr-o banda altitudinala de 500 - 700 m in tot lungul catenei carpatice, unde formeaza un etaj propriu de vegetatie, cu o extensiune maxima in nordul tarii, in arealul de raspandire, molidul formeaza in principal arborete pure. in fasia de limita a etajului molidisurilor, spre cel subalpin, local, la alcatuirea arboretelor mai participa laricele, zambrul, iar in ochiurile din raristi mai mari se instaleaza jneapanul si ienuparul. in treimea inferioara a arealului sau natural, molidul realizeaza arborete amestecate cu bradul si fagul, unde ponderea molidului variaza de la 20 - 30% pana la 70 - 80%.

Lemnul de molid are calitati exceptionale si se preteaza la numeroase utilizari in industria mobilei, a hartiei si celulozei, in constructii si binale, iar cel produs de exemplarele de elita, la confectionarea instrumentelor muzicale (lemn de rezonanta sau lemn de claviatura). Din scoarta molidului se poate obtine tanin (5 - 10%) pentru tabacirea pieilor, iar prin prelucrarea rasinii se obtine terebentina, colofoniu etc.

Molidul vegeteaza bine in climate umede si reci. La altitudini mari devine mai exigent fata de lumina, manifestand insa aceeasi rezistenta la ger. in statiuni mai joase devine specie de semiumbra si sensibila la ingheturi tarzii. Fata de sol, molidul dovedeste o mare plasticitate, fiind putin pretentios fata de compozitia chimica a acestuia. Datorita sistemului sau radicelar, bogat ramificat, dar aproape in intregime superficial (trasant), valorifica bine solurile putin profunde, insa in astfel de situatii este sensibil la seceta si foarte expus la doboraturi de vant. Lancezeste pe soluri mlastinoase sau la altitudini mari pe podzoluri feriiluviale, unde litiera sa abundenta se descompune greu si conduce la formarea si acumularea de humus brut.

Data fiind diversitate mare a conditiilor climato-edafice in care vegeteaza molidul, cresterea, productia si calitatea arboretelor constituite din aceasta specie variaza in limite foarte largi. Astfel, in raport cu bonitatea statiunilor, productivitatea molidului este de 4-18 m³/an/ha la varsta de 50 ani si de 1-16 m³/an/ha la 100 ani, varsta la care in cele mai dificile conditii de vegetatie, procentul lemnului de lucru nu coboara sub 70% din productia totala.

Prin proportia cu care participa la alcatuirea padurilor naturale, prin marea diversitate si intindere a statiunilor in care poate vegeta, prin productia ridicata si lemnul de calitate, molidul este cel mai valoros rasinos din fondul nostru forestier. Avand in vedere usurinta si siguranta instalarii lui artificiale, cultura molidului este deosebit de rentabila.

Datorita multiplelor avantaje pe care le prezinta cultura molidului, se impune mentinerea preponderenta a acestei specii in toata aria sa de raspandire naturala. La instalarea culturilor forestiere din zona montana, molidul trebuie introdus in compozitiile de impadurire ca specie principala de baza, intr-o proportie de 70-80%. In statiuni corespunzatoare, alaturi de molid se vor introduce, ca specii principale amestec laricele, zambrul, pinul silvestru, bradul, fagul si paltinul de munte. Ultimele doua pot ramane ca specii secundare (de ajutor), in statiuni mai putin prielnice, in etajul amestecurilor de fag cu rasinoase (molid, brad) se recomanda ca molidul sa fie introdus in proportie egala cu a bradului, fara ca impreuna sa depaseasca 70%.

Coborarea altitudinala a molidului si extinderea sa in afara arealului natural este posibila pana in etajul gorunului. Cele mai favorabile conditii de vegetatie pentru molid sunt in arealul amestecurilor de brad cu fag si in fagete montane si de deal, pure sau cu carpen. In astfel de situatii, molidul se va introduce ca specie principala de amestec, intr-o proportie de cel mult 30(40)%. De regula, molidul se introduce, singur sau combinat cu alte specii, in scop de completare a semintisurilor naturale de fag, recomandandu-se cu precadere in statiuni de bonitate mijlocie pentru fag. Coborat altitudinal, molidul devine extrem de sensibil la uscaciunea din atmosfera si mai ales din sol. De aceea, la deal, in statiuni de fagete, fageto-gorunete, introducerea molidului se recomanda pe expozitii adapostite sau numai in treimea inferioara a versantilor.

Bradul (Abies alba Mill.) detine 5% din fondul forestier si 17% din suprafata ocupata de rasinoase. Este specie montana, raspandita de-a lungul catenei carpatice in toata subzona amestecurilor de rasinoase cu fag si in partea inferioara a etajului molidului. Are un areal disjunct, fiind asociat, de regula, cu molidul sau cu fagul, dar mai frecvent impreuna cu ambele specii, formand relativ rar arborete pure.

Faptul ca aria sa de raspandire naturala este mai coborata decat a molidului si ca la altitudini mari prefera expozitii insorite, dovedeste ca bradul cere relativ mai multa caldura, putand fi vatamat de temperaturile foarte coborate din timpul iernii (sub -30^oC). Intrand mai repede in vegetatie decat molidul, bradul se dovedeste mai vulnerabil la ingheturile tarzii. Este specia cea mai pretentioasa fata de sol dintre rasinoasele indigene, necesitand soluri fertile, profunde, revene si afanate. Pretentiile bradului fata de factorul edafic explica in mare masura discontinuitatea sau de raspandire naturala.

Temperamentul pronuntat de umbra, sensibilitatea fata de geruri, ingheturi tarzii, insolatie in sol si atmosfera, fac cultura bradului destul de dificila, iar instalarea lui in teren complet descoperit este riscanta.

Analiza: Modul de folosire a ingrasamintelor naturale in livada Referat: Lucrarile solului – aspecte privind utilizarea masinilor

Bradul se caracterizeaza printr-o crestere inceata in prima tinerete, semintisurile de brad rezistand mult sub adapost. Daca sunt expuse in lumina, cresterile se activeaza dupa 15-20 ani, bradul putand atinge la 100 ani si in statiuni de bonitate superioara o productivitate de peste 10 m3/an/ha. Lemnul de brad, desi mai putin valoros decat cel de molid, are practic aceleasi utilizari. Scoarta de brad contine 4-8% tanin valorificabil, iar din cetina proaspata se extrag uleiuri volatile, utilizate in industria cosmeticelor si farmaceutica.

Cultura bradului este mai dificila decat a celorlalte rasinoase indigene sau exotice, dar raspunde, in schimb, celor mai ridicate exigente de ordin economic si cultural. Bradul reprezinta o excelenta specie principala de amestec, capabila sa realizeze, mai ales impreuna cu molidul si fagul, arborete sanatoase, stabile si deosebit de productive. Ponderea bradului in compozitiile de impadurire nu se recomanda sa depaseasca 40-50% nici chiar in optimul sau ecologic. Urcat altitudinal in statiuni favorabile, prin sistemul sau de inradacinare pivotant si puternic ancorat in sol, asigura arboretelor de molid un spor de rezistenta la actiunea daunatoare a vanturilor periculoase, iar prin litiera sa bogata, care se descompune usor, contribuie la ameliorarea insusirilor fizico-chimice ale solului. Sub limita inferioara a arealului sau natural, bradul poate fi coborat altitudinal pana in etajul fagetelor si gorunetelor de deal. Cele mai bune rezultate s-au obtinut insa pe soluri profunde, formate pe substraturi calcaroase, in statiuni proprii fagetelor din clase superioare de productie.

Instalarea artificiala a bradului este posibila atat prin semanaturi directe cat si prin plantatii. Se prefera metoda semanaturilor directe executate sub adapost, in cuiburi sau randuri echidistante (la 0,33 m) amplasate pe vetre de 1,0 x 1,0 m. in terenuri descoperite, pe expozitii adapostite, ferite de geruri excesive si ingheturi tarzii, instalarea bradului se face si prin plantatii in gropi executate in vetre amplasate la adapostul cioatelor, tufelor de zmeur etc., pentru a se asigura puietilor o protectie cel putin laterala.

Laricele (Larix decidua Mill.) ocupa in Romania o suprafata restransa, de circa 20000 ha, reprezentand numai 0,3% din fondul forestier, din care ponderea principala apartine culturilor instalate artificial. Natural este intalnit insular, spre limita superioara a vegetatiei forestiere, in cinci centre mai importante (Ceahlau, Zagan-Ciucas, Bucegi, Valea Latoritei si Apuseni), unde formeaza arborete pure, care insumate acopera numai 500-600 ha, dar mai frecvent amestecuri cu molidul, zambrul si, pe alocuri, cu bradul si fagul.

Laricele produce un lemn valoros, greu, tare, dar elastic si foarte durabil. Se lustruieste usor fiind utilizat pentru mobila si lambriuri. Datorita rezistentei si elasticitatii este indicat in constructii civile si hidrotehnice, stalpi, pari de mina, traverse, parchete etc. Date fiind aceste insusiri fizico-mecanice ale lemnului, lariceie este cunoscut si sub denumirea sugestiva de „stejar al rasinoaselor'. Scoarta de larice contine pana la 13% tanin, iar rasina produsa de aceasta specie este in cantitate mai mare decat la pin.

Cu toata ponderea redusa de participare a laricelui la constituirea padurilor din fondul nostru forestier, acesta trebuie considerat printre cele mai valoroase specii de rasinoase. Usurinta de cultivare, rapiditatea de crestere, mai cu seama in tinerete si pana la varsta de 50-60 ani, calitatea remarcabila a lemnului, constituie tot atatea argumente in sprijinul utilizarii laricelui, mai mult decat pana in prezent, in lucrari de impaduriri.

In tara noastra, primele culturi cu larice in afara arealului sau natural de raspandire dateaza din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, fiind utilizata samanta de provenienta straina. Pentru intemeierea de noi culturi, in zona montana, la peste 1000 m altitudine, se recomanda ca material primar de multiplicare samanta recoltata din baze seminologice constituite in arboretele naturale cele mai valoroase. Introducerea laricelui in arealul molidisurilor montane, ca specie principala de amestec, este necesara atat din punct de vedere economic, cat mai ales cultural. Inradacinarea puternica confera laricelui o buna stabilitate si introdus in proportie de 10-20% sub forma de banda sporeste capacitatea de rezistenta a molidului la actiunea daunatoare a vantului. Fiind o specie cu temperament de lumina si avand cea mai intensa transpiratie dintre speciile de rasinoase de la noi, benzile de larice se recomanda sa fie amplasate cu precadere pe formele convexe (pozitive) de relief, in lungul coamelor si culmilor principale sau secundare, precum si in treimea superioara a versantilor cu mare extensiune in suprafata, unde benzile pot fi plasate sub forma de retea in ochiurile careia se planteaza molidul, in regiunea de munte, introducerea laricelui in treimea inferioara a versantilor, in locuri depresionare, cu stagnari de aer si exces de umiditate atmosferica este contraindicata. In asemenea conditii, cresterile laricelui sunt reduse si tulpinile arborilor se acopera repede cu licheni.

Pentru asigurarea materialului de reproducere (seminte), culturile mature de larice, sanatoase si deosebit de productive, instalate in paduri de foioase, pot servi ca baze semincere, cu conditia insa ca semintele recoltate sa fie folosite local sau in conditii stationate asemanatoare.

Prin introducerea laricelui in fagete montane si de dealuri, in amestecuri de fag cu gorun, gorunete si chiar sleauri de deal, se tinde ca in viitor ponderea laricelui sa reprezinte 2,5 - 3,5% din totalul rasinoaselor de la noi.

La altitudini mai joase instalarea laricelui nu se va mai corela cu formele pozitive ale reliefului. Fiind o specie pretentioasa fata de umiditatea din sol, odata cu diminuarea cuantumului precipitatiilor, in regiunea de dealuri introducerea laricelui se recomanda cu precadere pe versanti adapostiti, pe platouri si terase, cu soluri mai bogate in umiditate, care sa compenseze relativul deficit de apa meteorica. In asemenea conditii, amplasarea laricelui in treimea superioara a versantilor insoriti si pe culmi este total neindicata. La altitudini mai joase, laricele, specie principala de amestec, nu va depasi ponderea de 20 % din suprafata de impadurit, iar asocierea lui cu specia principala de baza (fag, gorun etc.) este indicat sa se faca in biogrupe de marimea buchetelor (sub 100 m2). De altfel, in completarea semintisurilor naturale de fag, gorun etc., laricele poate fi introdus prin plantatii chiar si izolat intrucat este competitiv datorita cresterilor active inregistrate dupa depasirea socului de plantare, practic neexistand riscul eliminarilor lui de catre speciile locale.

Instalarea artificiala a laricelui, indiferent de zona fitoclimatica si conditiile locului de impadurit se face numai prin plantatii cu puieti produsi in pepiniera.

Pinul silvestru (Pinus silvestris L) are un areal restrans in tara noastra, arboretele naturale, localizate in cele mai grele conditii de vegetatie din muntii nostri (stancarii, turbarii etc.), insumand aproximativ 9000 ha. Datorita plasticitatii ecologice si capacitatii ridicate de valorificare a statiunilor de bonitate redusa din arealele fagului si cvercineelor, precum si a terenurilor degradate, prin instalarea lui artificiala in astfel de conditii, ponderea pinului silvestru a crescut continuu in ultimele 5-6 decenii, suprafata ocupata de pin ajungand in prezent la peste 70 000 ha.

Lemnul pinului silvestru este elastic si foarte rezistent, indicat pentru pari de mina, constructii, furnire, placaje si cherestea, pentru traverse si parchet si nu in ultimul rand pentru celuloza, PAL si PFL. Totodata, pinul silvestru este principalul producator european de rasina, fiind infiintate in acest scop culturi speciale in care se aplica rezinajul.

Productia si productivitatea pinului silvestru, precum si calitatea lemnului sunt in mare masura influentate de conditiile de vegetatie. Cresteri viguroase si productii ridicate sunt realizate pe soluri brune eumezobazice, cu textura usoara si troficitate mijlocie, in culturi mature, variabilitatea fenotipica a speciei este foarte pronuntata. Frecvent arborii dezvolta coroane largi cu ramuri groase, inserate orizontal, iar tulpinile sunt sinuoase si slab elagate.

Desi ocupa suprafete reduse comparativ cu celelalte rasinoase autohtone, pinul silvestru este o specie de perspectiva, care poate fi folosita in statiuni de bonitate inferioara pentru speciile locale de baza, cu o mare amplitudine altitudinala, din campie pana in zona montana, in asemenea conditii, el valorifica mai bine potentialul scazut al statiunilor si asigura o productie de biomasa net superioara cantitativ si calitativ fata de alte specii locale, dovedindu-se una dintre cele mai valoroase specii destinate ridicarii productivitatii padurilor. De asemenea, el este indicat pentru fixarea nisipurilor si pentru ameliorarea terenurilor degradate, in acest ultim caz, folosirea pinului silvestru se recomanda din regiunea dealurilor pana la limita inferioara a etajului amestecurilor de fag cu rasinoase. Cele mai bune rezultate in aceste conditii fitoclimatice s-au obtinut in arborete de pin silvestru instalate pe soluri textural usoare, formate pe gresii silicioase, substraturi de flis etc. Solurile grele argiloase si argilo-lutoase, compacte, bogate in carbonat de calciu, formate pe marne sau substraturi calcaroase. trebuie sa fie evitate.

Instalarea artificiala a pinului silvestru prin plantatii este sigura si usoara. De regula, se utilizeaza puieti cu radacina nuda. in conditii extreme insa se recomanda folosirea puietilor cu radacini protejate, frecvent crescuti in pungi de material plastic, pentru evitarea socului de plantare si asigurarea de la inceput a unei bune reusite a culturilor forestiere infiintate in asemenea conditii stationale.

Pinul silvestru, avand o inradacinare pivotanta insa concentrata si datorita temperamentului sau pronuntat de lumina este incapabil sa valorifice complet potentialul productiv al solului, iar odata cu inaintarea in varsta exista pericolul intelenirii si tasarii solului in urma raririi arboretului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri nu se recomanda culturi pure de pin, nici chiar in cazul infiintarii de arborete destinate rezinajului. In cazul impaduririlor propriu-zise, alaturi de pinul silvestru (ca specie principala de baza), in compozitia de impadurire trebuie prevazute specii de ajutor indicate de statiune, in proportie de 20-30% sau cel putin specii arbustive pentru protejarea solului impotriva intelenirii. in lucrari de substituire a unor arborete de productivitate scazuta, localizate in statiuni de bonitate inferioara pentru speciile constituente, este indicata cultura pinului in amestec cu speciile locale, care in multe situatii se regenereaza natural, in astfel de cazuri, pinul silvestru poate avea rol de specie principala de baza (cu o pondere de participare in compozitia de regenerare de 60-70%) sau de specie principala de amestec (in cazul substituirilor partiale, cand ponderea lui in suprafata nu depaseste de regula 40%).

In reusita culturilor forestiere de pin este esentiala alegerea celor mai indicate proveniente in raport cu specificul ecologic al statiunilor unde se executa impaduririle. in regiunea dealurilor pana in zona muntilor mijlocii, cele mai bune rezultate s-au obtinut cu provenientele autohtone.