Specii foioase autohtone: Fagul, cvercineele, castanul, aninul, plopii

Fagul (Fagus sylvatica L.) este cea mai raspandita specie forestiera de la noi, ocupand 31% din suprafata padurilor. Lemnul de fag este astazi larg utilizat pentru mobila curbata, cherestea, parchet, furnire, placaje, panele, placi fibrolemnoase si in prezent ofera noi valente de prelucrare industriala chiar si in scopuri papetare.

Pe langa valoarea economica ridicata, cultura acestei specii se impune si datorita insusirilor sale amelioratoare in masiv. Avand frunzisul des, da o litiera bogata care se descompune mai usor, fara sa formeze humus brut. Ca specie de umbra, se comporta excelent in amestec cu alte specii valoroase, cum ar fi bradul, molidul, laricele, duglasul, gorunul etc. Asociat cu aceste specii, in cuprinsul arealului sau natural, contribuie la realizarea unor arborete sanatoase, viguroase si productive.

Introdus in amestec cu molidul, afaneaza solul si-l pastreaza sanatos, impiedicand degradarea lui prin acidificare si formare de humus brut. in plus, sporeste rezistenta arboretelor de molid la actiunea daunatoare a vantului. Extinderea sa altitudinala in amestec cu molidul se recomanda cat mai sus posibil, chiar daca peste o anumita limita ramane ca specie de ajutor, cu caracter secundar din punct de vedere al productiei de lemn. La altitudini joase, fagul urmeaza sa fie introdus uneori ca specie principala de amestec in gorunete si sleauri de deal. Nu poate fi folosit insa acolo unde umiditatea atmosferica scade sub 70% sau precipitatiile medii anuale sunt sub 600 mm.

Temperamentul sau de umbra, ca si sensibilitatea mare la inghet si arsita nu fac posibila cultura fagului in teren descoperit. La fag, ca si la brad, se prefera semanaturile directe sub masiv. Semanaturile directe se fac obisnuit in cuiburi, cu 3-4 ani inainte de taierea de punere in lumina.

Plantatiile cu fag au avantajul ca pot fi executate si in teren descoperit, daca expozitia este adapostita. Pentru producerea puietilor, semanaturile in pepiniera se fac primavara, de regula cu seminte preincoltite. Culturile se umbresc obligatoriu in primul an, ca si in perioadele de arsita puternica din al doilea an. Puietii de fag pot fi obtinuti in pepiniera si prin repicarea celor de un an, recoltati din semintisuri naturale, primavara inainte de intrarea lor in vegetatie. Puietii de fag devin apti de plantat la varsta de 2 ani.

Regenerarea fagului in arboretele existente se obtine cu usurinta pe cale naturala. Avand in vedere ponderea mare a speciei in compozitia generala a padurilor tarii noastre, regenerarea integrala a padurilor de fag ce se exploateaza este indicata in arborete situate in statiuni de bonitate ridicata, unde se pot obtine productii mari de lemn calitativ superior, indeosebi lemn de furnir, in celelalte cazuri, golurile ramase neregenerate in urma aplicarii taierii definitive se preteaza perfect pentru introducerea rasinoaselor repede crescatoare si valoroase (molid, brad, pini, larice, duglas etc.), precum si a unor specii de foioase de interes industria! - potrivit statiunii (frasin, paltin, cires, gorun) - in vederea obtinerii unor arborete de amestec ideal intre rasinoase si foioase.

Cvercineele. Padurile de stejar din tara noastra ocupa aproximativ 18% din totalul suprafetei paduroase. in componenta lor intra mai multe specii ale genului Quercus si anume: gorunii (seria sessiliflorae Loj.), stejarul pedunculat (Q. robur L. sau Q. pedunculata Ehrh.), stejarul brumariu (Q. pedunculiflora K.Koch.), garnita (Q.frainetto sau Q. conferta Kit.), cerul (Q.cerhs L.) si stejarul pufos (Q.pubescens Willd. )

Gorunii, stejarul pedunculat, garnita si cerul sunt specii caracteristice pentru zona forestiera iar stejarul brumariu si stejarul pufos pentru silvostepa; exista insa numeroase intrepatrunderi.

Dintre speciile de stejar care cresc in mod natural la noi, un interes forestier deosebit il prezinta gorunul si stejarul pedunculat. Aceste doua specii cu raspandire mai mare si cu valoare economica ridicata, gasesc si cele mai bune conditii de viata in multe din statiunile pe care le ocupa. Lemnul lor are calitati exceptionale, fiind apt pentru foarte multe intrebuintari.

Din randul speciilor mentionate, gorunul produce cel mai bun lemn, cu cresteri regulate, mai fin si mai usor de lucrat, excelent pentru furnir, mobila, doage etc. Lemnul de stejar pedunculat, avand insusiri apropiate, capata aceleasi utilizari, iar in constructii civile si hidrotehnice este preferat. Lemnul de garnita curatat de alburn este mai trainic chiar decat lemnul stejarului pedunculat si este bun pentru constructii in apa, in pamant, ca traverse de cale ferata, stalpi de mina etc. Fiind insa foarte dur, greu si cu contractii mari, este necorespunzator ca lemn de lucru pentru utilizari superioare. Lemnul stejarului pufos este asemanator cu al garnitei dar din cauza dimensiunilor mici pe care le atinge, chiar la varste mai mari, nu poate fi folosit decat ca lemn de foc. Tot ca lemn de foc dar si in constructii se foloseste lemnul de cer.

Datorita gospodaririi nechibzuite din trecut, padurile de stejar au fost in cea mai mare parte degradate. Lemnul de stejar fiind foarte cautat, iar padurile cu aceste specii gasindu-se in locuri usor accesibile, au fost secatuite prin exploatari nerationale, bracuiri si delicte, Pasunatul abuziv, atacurile de insecte etc. au contribuit de asemenea la degradarea acestora.

Ca urmare, sunt necesare interventii care sa modifice structura actuala si saamelioreze productivitatea padurilor de stejar. In acest scop, este necesar sa se ia in considerare mai mult decat pana acum capacitatea potentiala de productie a diferitelor specii de stejar, calitatea lemnului produs, exigentele lor ecologice si complexul de conditii stationale. Padurile de stejar trebuie sa ajunga sa furnizeze masa lemnoasa materializata in sortimente industriale cu insusiri calitative si dimensionale superioare.

Speciile de stejar care au productii mari si furnizeaza lemn de cea mai buna calitate sunt gorunul si stejarul pedunculat. Cultura acestor doua specii, in statiuni corespunzatoare, poate raspunde celor mai exigente cerinte.

Specii cum ar fi garnita, cerul si stejarul pufos sunt apreciate si deci indicate a fi mentinute numai pentru capacitatea lor de a vegeta in conditii stationale deosebit de grele, in care alte specii ar vegeta mai slab sau nici nu ar putea fi instalate. In cazul acestor specii, nu se pune problema extinderii lor, ci dimpotriva, acolo unde este posibil, trebuie sa fie inlocuite partial cu alte specii de stejar mai valoroase. O pozitie oarecum diferita o detine stejarul brumariu, specie de silvostepa, care realizeaza, de regula, dimensiuni mai mari si produce lemn de calitate mai buna decat stejarul pufos, in detrimentul caruia ar putea fi extins. Pe de alta parte, suportand destul de bine conditiile de seceta excesiva din aer si sol intalnite in regiunile uscate, stejarul brumariu poate avea un rol important si la instalarea culturilor forestiere cu caracter de protectie a campurilor, a oraselor si centrelor industriale din zonele de stepa.

In principiu, pentru a realiza arborete stabile, optim structurate, capabile sa puna in valoare intreaga capacitate de productie a statiunilor, se impune, mai mult decat in oricare alt caz, introducerea alaturi de specia de stejar, a speciilor principale de amestec, de ajutor si pentru protectia si ameliorarea solului. De exemplu, cu gorunul pot fi asociate, ca specii principale de amestec paltinul, frasinul, ciresul, stejarul pedunculat, stejarul rosu, fagul, laricele, duglasul, pinul strob, pinul silvestru etc., iar ca specii de ajutor, carpenul, teiul, fagul, jugastrul etc. Cand stejarul este specie principala de baza, speciile principale de amestec pot fi: frasinul, paltinul, ciresul, teiul, ulmul, nucul negru, temporar plopii euramericani etc., iar ca specii de ajutor: carpenul, jugastrul, artarul tataresc, parul etc.

In amestec, specia de stejar (gorun sau stejar pedunculat) trebuie sa participe intr-o proportie de cel putin 35%, diferenta urmand sa fie completata cu specii principale de amestec (10-15%), specii de ajutor (20-25%) si arbusti (20-25%). Cu cat regiunea este mai secetoasa, cu atat proportia arbustilor trebuie sa fie mai mare. Acolo unde se poate conta insa pe instalarea naturala a acestora, proportia arbustilor in formula de impadurire va fi mult redusa sau nu se vor introduce deloc.

In cazul culturilor de stejar pedunculat sau gorun, alegerea si folosirea corecta a provenientelor are o deosebita importanta practica. Se cunoaste ca sub numele colectiv de gorun sunt cuprinse, de fapt, trei specii, si anume: Quercus petraea (Mattuschka) Liebl., Q. polycarpa Schur si Q. dalechampii Ten., a caror arie de raspandire geografica difera de la o specie la alta. La stejarul pedunculat a fost identificata si este bine cunoscuta varietatea tardiflora (Q. robur L. var. tardiflora). in cadrul acestor specii exista mai multe ecotipuri (climatice si edafice), care, chiar daca nu se deosebesc morfologic, prezinta totusi insusiri biologice diferite, care se transmit ereditar. Ca urmare, este necesar sa se asigure recoltarea semintelor pentru lucrari de impadurire numai de la provenientele corespunzatoare care sa apartina in mod cert speciilor (la gorun), varietatilor sau ecotipurilor locale.

Speciile de stejar se pot instala pe cale artificiala cu bune rezultate, atat prin semanaturi directe cat si prin plantatii. Pentru aceasta este important ca solul sa fie foarte bine pregatit in prealabil. Puietii de stejar reactioneaza puternic la gradul de afanare a solului, regimul de umiditate si prezenta sau absenta buruienilor. Mobilizarea si afanarea cat mai adanca a solului se impun cu precadere in regiunile de campie, mai ales in cele secetoase.

Semanaturile directe la speciile de stejar se pot face pretutindeni la campie si la deal, in zona forestiera, in silvostepa si in stepa sunt mai putin indicate datorita uscaciunii solului. Ghinda se poate semana in randuri sau in cuiburi, atat pe terenuri descoperite, lipsite de vegetatie forestiera, cat si sub masiv, in cazul regenerarilor anticipate, in terenurile descoperite din regiunile de campie, o protectie cel putin laterala a puietilor din semanaturi directe este indicata. De aceea, se recomanda adeseori folosirea culturilor intermediare cu porumb.

Plantatiile cu specii de stejar se pot face in aceeasi masura si in aceleasi conditii ca si semanaturile directe. Atunci cand semanaturile directe sau plantatiile se executa in terenuri unde n-au fost paduri de stejar, este necesara micorizarea materialului de impadurit (seminte, puieti).

Castanul comestibil (Castanea sativa Mill.) este o specie de climat mediteranean, fiind intalnita spontan si in tara noastra, unde se afla spre limita nordica a arealului sau de raspandire naturala. Apare in regiunile din vestul tarii, cu climat bland, mai cu seama pe piemonturile colinare din depresiunea subcarpatica a Olteniei (Tismana, Polovraci, Baia de Arama, Mehedinti etc.) si a Lapusului (cu deosebire in lungul vaii Sasarului). Extins prin cultura, castanul comestibil este intalnit si in partile sudice si nord-estice ale tarii, in Muntenia, Dobrogea si Moldova.

Castanul este arbore de marimea intaia, de pana la 30 m inaltime si diametre impresionante. Lemnul este de calitate superioara, comparabil cu al gorunului si stejarului pedunculat sub raportul insusirilor fizico-mecanice, caracterizat insa prin greutate specifica mai mica. Are duramen larg, de culoare bruna-cafenie, se lucreaza si se despica usor. Poate fi folosit pentru mobila, parchet, binale, doage, precum si ca lemn de constructii hidrotehnice si navale. In trecutul mai indepartat, lemnul era folosit in principal pentru extragerea substantelor tanante.

Analiza: Modul de folosire a ingrasamintelor naturale in livada Referat: Lucrarile solului – aspecte privind utilizarea masinilor

Pe langa importanta forestiera a castanului nu trebuie omis faptul ca este si specie pomicola, producatoare de fructe apreciate prin continutul in zahar, amidon, substante proteice, substante grase etc., constituind o pretioasa materie prima pentru industria alimentara.

Castanul este o specie de climat cald si umed, ferit de ingheturi si geruri mari. Are temperament mai de umbra decat stejarul, fiind caracterizat totodata prin cresteri mai rapide in tinerete. Se dezvolta bine pe soluri formate pe roci vulcanice, sisturi cristaline s.a., bogate in feldspati potasici, afanate, aerisite, permeabile. Evita solurile formate pe calcare, cu continut ridicat de carbonati, slab acide si superficiale, ceea ce a facut ca unii autori sa-l considere calcifug.

Avand in vedere importanta economica si sociala a acestei specii, se impune acordarea unei  atentii mai mari gospodaririi arboretelor in compozitia carora participa castanul comestibil, precum si extinderea culturii sale atat in fondul forestier in cel pomicol.

Date fiind conditiile climatice favorabile, extinderea culturii castanului comestibil in fondul forestier se recomanda sa se faca cu precadere pe piemonturile colinare din vestul tarii, situate la altitudini cuprinse intre 130-700 m. in cuprinsul formatiilor geomorfologice mentionate, castanul comestibil se va extinde numai in statiuni caracterizate climatic prin temperatura medie anuala de cel putin 8°C, media lunii celei mai reci de pana la -3°C, minima absoluta sa nu coboare sub -30^oC precipitatiile medii anuale de peste 650 mm din care cel putin 200 mm in sezonul de vegetatie (care trebuie sa fie minim 160 zile). Sub raport edafic, castanul prefera solurile profunde, nisipo-lutoase si cu un continut ridicat de schelet, permeabile, lipsite de carbonati, slab acide sau acide, formate pe roci bogate in potasiu. Solurile argiloase, excesiv de compacte si solurile pe substrat calcaros la mica adancime sunt contraindicate pentru cultura castanului comestibil.

Instalarea castanului se face prin plantatii cu puieti produsi in pepiniera. Se recomanda, fara riscuri de eliminare, in completarea regenerarilor naturale de gorun sau fag, ca si in plantatii de gorun, in lucrari integrale de impaduriri din arealul gorunului, castanul bun indeplineste cel mai frecvent rolul de specie principala de amestec. in conditii stationale deosebit de favorabile poate lua locul gorunului ca specie principala de baza in compozitia de impadurire.

Plantatiile se executa de preferinta primavara. Pentru crearea de arborete de amestec stabile, cu cicluri de productie de peste 50 ani, castanul se planteaza in biogrupe, in cazul cand se introduce in completarea regenerarilor naturale sau in goluri. Atunci cand indeplineste rol de specie principala de baza, se recomanda instalarea castanului in randuri grupate, in acest fel se evita, pana la 50 ani, efectul coplesitor al castanului asupra celorlalte specii, iar dupa aceasta varsta, dimpotriva, eliminarea castanului, realizandu-se astfel amestecuri valoroase si viabile pana la exploatabilitate.

Aninii. in ultimul timp, speciile de anin sunt tot mai mult apreciate si folosite in culturi forestiere, datorita capacitatii lor de a vegeta in anumite terenuri greu de impadurit si de a produce, in scurt timp, un lemn valoros care gaseste numeroase intrebuintari.

Aninul negru (Alnus glutinosa (L.) Gaerth.) creste repede in tinerete si asigura o masa lemnoasa semnificativa la varste relativ mici. De exemplu, la 60 de ani inregistreaza o productivitate de peste 11 m3/an/ha si diametre de aproape 30 cm. Lemnul sau este din ce in ce mai cautat pentru derula] si folosit in fabricile de chibrituri, placaje etc., iar impreuna cu lemnul altor specii poate fi utilizat pentru productia placilor din aschii de lemn aglomerate (PAL) si a placilor din fibre de lemn (PFL). Ca produse secundare, din anin se obtin substante tanante si colorante.

Fiind exigent fata de umiditatea din sol si atmosfera, cultura aninului negru se recomanda in vai si lunci, pe terenuri inmlastinate cu sol malos sau acolo unde apa freatica este la mica adancime, in felul acesta se aduc in circuitul economic suprafete adeseori improprii altor specii. Datorita tesuturilor aerenchimatice si a nodozitatilor de pe radacini (prin intermediul carora asimileaza azotul), aninul poate vegeta in aceste conditii, contribuind totodata la imbogatirea si drenarea biologica a solului.

In regiunea de munte, aninul negru nu mai ramane strans legat de albiile si malurile joase ale cursurilor de apa, putand fi instalat pe coaste, in vecinatatea izvoarelor. De asemenea, aninul negru este o specie foarte potrivita pentru consolidarea malurilor si aterisamentelor, pentru fixarea si punerea in valoare a nisipurilor umede, indeplinind astfel un important rol protector. Nu rezista la seceta si umbrire.

Aninul alb (Alnus incana (L.) Moench.) este o specie pioniera de interes forestier, datorita rusticitatii sale. Lemnul produs este insa mai putin valoros ca cel al aninului negru.

Peste limita superioara a ariei ocupate de aninul negru, aninul alb urmeaza sa fie cultivat pe soluri crude, conuri de dejectie, soluri compacte si reci etc. rezistand la excesul de umiditate cat si la uscaciunea din sol. Nu este exigent fata de substrat, putand fi cultivat pe calcare sau pe soluri acide de turbarie; pe cele din urma vegeteaza insa mai slab.

Instalarea culturilor se face prin plantatii, in cazul terenurilor cu exces de umiditate, gropile se executa pe musuroi sau pe coame de brazda. Distantele de plantare sunt obisnuit de 2x2 m, iar in terenuri mlastinoase, de 1x1 m. Uneori, la anin alb pot fi folosite si semanaturile directe. Ele se fac prin imprastierea semintelor pe toata suprafata terenului si la nevoie pe musuroi sau pe valuri de pamant.

Plopii, apartin genului Populus, fiind arborii cu cea mai mare productivitate dintre toate speciile cultivate la noi. Fiind specii repede crescatoare, produc intr-un timp scurt mari cantitati de lemn. De exemplu, cultivati in conditii deosebit de favorabile, plopii euramericani selectionati pot realiza o crestere pe an si hectar de 28-30 m3, iar plopii autohtoni pana la 18 m3/an/ha. Pe langa productivitatea lor ridicata, mai prezinta avantajul ca produc lemn cu proprietati tehnologice superioare, apt pentru folosinte largi in industria moderna si capabil sa inlocuiasca in multiple intrebuintari lemnul de rasinoase.

Fara sa fie dotat cu calitati fizice si mecanice exceptionale, lemnul de plop este moale, omogen si usor de prelucrat, mult utilizat in tamplarie, rudarie si lucrari de arta. Se foloseste la fabricarea mobilelor, a lazilor si ambalajelor. Debitat prin derulare sau sectionare, este folosit la fabricarea furnirelor, placajelor, contraplacajelor si panelelor. Este prin excelenta lemnul utilizat in industria chibriturilor, celulozei, pastei de hartie si a lanii din lemn. in industria moderna de prelucrare a lemnului se foloseste larg pentru productia de PAL si PFL.

Plopii produc lemn de lucru intr-un timp relativ scurt. Cea mai mare parte dintre ei sunt exploatabili la varsta de 20-30 de ani. in culturi irigate si ingrasate, bine intretinute, plopii pot devenii exploatabili chiar la varsta de 10 ani.

Pe de alta parte, speciile de plop sunt indicate in plantatii de aliniament de-a lungul soselelor si canalelor de irigatie, in spatii verzi, unde asigura intr-un timp foarte scurt efectul decorativ deosebit de pretuit. De asemenea, plopii pot fi cultivati pentru fixarea si consolidarea malurilor si aterisamentelor torentiale. Plopul alb este una dintre putinele specii arborescente care poate vegeta pe soiuri salinizate.

Multiplele avantaje pe care le prezinta, precum si usurinta cu care se instaleaza pe cale artificiala, fac cultura plopilor una din cele mai rentabile. Nu toate speciile de plop raspund in aceeasi masura obiectivului de a produce mult intr-un timp scurt si de a furniza lemn de calitate buna. De aceea este necesara cunoasterea particularitatilor biologice ale diferitelor specii de plop, ca si a statiunilor corespunzatoare culturii lor.

Plopul alb (Plopus alba L.) este caracterizat printr-o mare amplitudine ecologica. Cultivat in regiunea de campie, pe soluri fertile, profunde, afanate si cu umiditate ridicata, atinge dimensiuni exceptionale. Poate vegeta totusi si pe nisipuri mai sarace, pe soluri grele, compacte ca si pe soluri saraturoase. Suporta uscaciunea si inundatiile de scurta durata. Nu rezista la actiunea apei stagnante. Prefera un climat mai calduros decat plopul tremurator. Se inmulteste usor din seminte si mediocru din butasi.

Plopul tremurator (P. tremula L.) este o specie de interes forestier. Creste in regiunile de deal si de munte, in subzona fagului, dar manifestand posibilitati deosebite de adaptare la diferite conditii climatice si edafice, poate fi extins prin cultura. Putin folosit pana acum in economia noastra forestiera, plopul tremurator prezinta mai mult importanta de perspectiva pentru regiunea montana, unde poate fi folosit ca specie de prima impadurire, sub care sa se instaleze apoi amestecuri de fag cu rasinoase. Prin recoltarea anticipata a plopului din asemenea amestecuri provizorii s-ar da posibilitatea realizarii unei cantitati suplimentare de lemn.

Plopul negru (P. nigra L.) poate vegeta bine pe soluri umede, fiind indicat pentru regiunile joase si de lunca. Suporta inundatiile chiar de lunga durata, dar numai in cazul cand apa nu stagneaza, intrucat formeaza trunchiuri defectuoase, inapte pentru sortimente superioare, se impune folosirea in culturi numai a clonelor valoroase. Se inmulteste usor prin butasi si seminte.

Dintre plopii euramericani, un interes deosebit pentru tara noastra prezinta urmatorii hibrizi (cultivari): P. „Robusta', P. „Serotina', P. „Marilandica' si P. „Regenerata'.

Populus „Robusta' este unul din cei mai valorosi hibrizi de plopi, atat pentru culturi forestiere cat si pentru culturi de aliniament. Cultivat in regiunea de campie, in luncile raurilor si mai ales in Lunca Dunarii, realizeaza cresteri exceptionale (frecvent peste 30 m3/ha anual) si trunchiuri cilindrice drepte si verticale. Cele mai bune cresteri sunt realizate pe soluri usoare si mijlocii, revene pana la jilave.

Populus „Serotina' este putin exigent fata de sol, putand vegeta atat pe soluri nisipoase cat si pe cele grele, dar bine aerisite. Se acomodeaza usor la climatul mai rece al vailor, putand fi cultivat pana in regiunea montana, ca si in climate mai uscate. Cele mai mari cresteri le realizeaza in luncile raurilor din regiunea de campie, pe soluri fertile, bine aprovizionate cu apa. in Lunca Dunarii suporta inundatiile de lunga durata.

Populus „Marilandica' este cel mai rezistent la inundatiile de lunga durata. Dotat cu un accentuat fototropism, formeaza trunchiuri strambe, conice si ramuri groase la baza, motiv pentru care nu furnizeaza sortimente superioare de lemn.

Populus „Regenerata' vegeteaza foarte bine in Lunca Dunarii, unde suporta inundatiile de lunga durata. Realizeaza trunchiuri drepte, cilindrice si produce lemn excelent pentru derulaj. Cultura lui se recomanda pe soluri de lunca, umede, bogate in substante nutritive, dar poate vegeta si pe soluri mai grele, putin influentate de apa freatica.

Pentru culturi de plop in Lunca Dunarii, puietii din butasi trebuie sa fie bine dezvoltati si cat mai rezistenti la actiunea apelor de inundatie si a zapoarelor, a uscaciunii si a vantului etc. De aceea, se produc puieti de 1 sau 2 ani, dotati cu un sistem radicelar puternic. Frecvent se utilizeaza puieti cu tulpini de varste mai mici decat radacinile. Astfel, se pot produce puieti care sa aiba tulpina de 1 an si radacina de 2 ani (1T/2R) sau tulpina de 2 ani si radacina de 3 (2T/3R), prin suprimarea tulpinii cu un an (doi ani) inainte de scos si plantare.

Culturile de plop se instaleaza intotdeauna pe soluri foarte bine pregatite si intretinute. Pentru plopii euramericani, indeosebi cei cultivati in Lunca Dunarii, solul trebuie sa fie desfundat pe mare adancime. Puietii trebuie plantati cu 20-50 cm mai adanc decat au fost in pepiniera, fapt ce asigura prinderea si consolidarea lor mai buna. Gropile de plantare trebuie sa aiba o adancime de 70-80 cm. in general, se executa culturi pure de plop intr-o schema de plantare rara. Plantatiile cele mai dese cu plopi euramericani se fac la distanta de 4x4 m, iar cele mai rare, cu sau fara asocierea culturilor agricole, la distanta de 6x6 m - 7x7 m, dispuse in patrat sau in chincons.

Ulmii. Dintre speciile autohtone de ulm, cele care prezinta importanta mai mare pentru economia forestiera sunt: ulmul de camp (Ulmus foliacea Gilib.) si ulmul de munte (U. montana Stokes.). in culturi forestiere de productie ulmii se recomanda ca specii principale de amestec, intr-un procent redus de aproximativ 5%. Participarea lor nu trebuie sa lipseasca in statiuni proprii sleaurilor de campie si deal, pentru a spori valoarea arboretelor.

Ulmul de camp este foarte mult apreciat pentru lemnul sau tare, elastic, cu variate intrebuintari in tamplane, strungarie si rotarie. Avand un rol important in fixarea si ameliorarea solului, poate fi folosit, in anumite limite si la impadurirea terenurilor degradate. Cultura lui este indicata in padurile de stejar din regiunile de campie si chiar in silvostepa, asociat cu stejarul brumariu. Cele mai bune rezultate in cultura ulmului se obtin pe soluri bogate, afanate, revene pana la jilave si cu continut de carbonat de calciu.

In terenuri degradate, ulmul de camp se comporta adeseori ca o specie robusta, de mare rusticitate, putand fi instalat in conditii grele de vegetatie din regiuni secetoase, pe soluri erodate sau crude, pe depozite de transport din formatiile cu argile, marne, loessuri si calcare. Poate vegeta, de asemenea, pe soluri aluvionare, rezistand !a inundatiile de scurta durata, cat si la uscaciune.

Cu toate ca in ultimul timp ulmul de campie a suferit mult din cauza grafiozei (care a provocat uscarea lui in masa), nu trebuie renuntat la cultura acestei specii valoroase.

Ulmul de munte, fiind putin exigent fata de caldura si mai rezistent la grafioza, se recomanda in padurile de deal si munte, pana la limita superioara a fagetelor, pe soluri bogate, revene si uneori chiar pe cele superficiale si calcaroase. Lemnul ulmului de munte este inferior calitativ celui de campie.

La instalarea culturilor de amestec, speciile de ulm se introduc prin plantatii, folosind puieti produsi in pepiniera. Se adopta dispozitive si desimi identice cu cele corespunzatoare speciei principale de baza cu care se asociaza.

Ciresul paduret (Cerasus avium (L.) Moench syn. Prunus avium L.) se intalneste spontan ca arbore diseminat in padurile de deal. Produce un lemn de culoare rosie-bruna, stralucitoare, care se poate lustrui frumos si valorifica superior in confectionarea mobilei, instrumentelor muzicale, obiectelor de strungarie si in sculptura.

Fructele sale comestibile sunt mult cautate pentru prepararea dulceturilor, compoturilor, lichiorurilor etc. Adeseori, pentru recoltarea fructelor, arborii erau doborati si acest fapt a dus la reducerea si chiar la eliminarea ciresului din multe paduri situate in aria sa naturala de raspandire.

Data fiind importanta sa forestiera si indeosebi valoarea ridicata a lemnului produs, se recomanda introducerea ciresului ca specie principala de amestec, pretutindeni unde poate vegeta, in arealul sau natural, ciresul poate fi cultivat pe soluri de textura mijlocie, lutoase sau luto-nisipoase, permeabile, profunde si revene. Nu este indicat pe soluri prea grele, uscate sau mlastinoase.

In compozitiile de impadurire indeplineste functia de specie principala de amestec. Se instaleaza prin plantatii in buchete mici, astfel incat prin extragerea mai din timp sa nu influenteze prea mult consistenta arboretului.

Teii. Speciile de tei au o mare importanta economica si silviculturala. Rolul lor in economia forestiera este multiplu. Teii produc un lemn moale, omogen si usor, apt pentru utilizari in tamplarie, strungarie, sculptura si mai ales in pirogravura, intrucat nu crapa si nu se deformeaza prin uscare, este foarte pretuit ca lemn „ascuns' in industria mobilei. Lemnul de tei este folosit si la confectionarea creioanelor, cutiilor si betelor de chibrituri.

Pe de alta parte, teii au o crestere rapida si produc cantitati insemnate de lemn la varste relativ mici. La 25-30 de ani, in statiuni favorabile, pot inregistra o crestere de 10-12 m3/an/ha. Exemplarele cu grosimea pana la 5 cm pot fi folosite la fabricarea placilor aglomerate, cele de 8 cm pentru celuloza, iar cand au diametre mai mari, exemplarele se pot derula.

Liberul de tei, foarte rezistent si trainic, serveste la executarea franghiilor sau a diferitelor impletituri, dovedindu-se un bun inlocuitor al rafiei. Florile sunt decorative, melifere si apreciate pentru utilizari medicale. Rolul teilor ca specii amelioratoare in arboretele de stejar pedunculat si gorun este tot mai mult apreciat. Teii, care de cele mai multe ori se situeaza in etajul al doilea, contribuie la inchiderea masivului, stimuland cresterea si elagajul speciilor de stejar. Avand un frunzis des, protejeaza solul, ferindu-l de uscaciune si inierbare. Frunzele lor, continand mult calciu, asigura descompunerea normala a litierei si imbogatesc solul.

Aceste multiple avantaje pe care le prezinta speciile de tei impun folosirea lor, mai larga decat pana acum, in statiuni corespunzatoare din diferite tipuri de padure cu participarea stejarului pedunculat si a gorunului.

Teiul pucios (Tilia cordata Mill) se recomanda in statiuni mai prielnice pentru gorun si indeosebi proprii sleaului de deal, pe soluri fertile, revene, cu textura mijlocie, unde cantitatea de precipitatii medii anuale nu este mai scazuta de 600 mm.

Teiul argintiu (T. tomentosa Moench.) este indicat in regiunile de campie, pe soluri cu troficitate ridicata, permanent revene. Nu suporta solurile prea compacte, uscate si cele excesiv de umede.

Desi mai rar raspandit natural, teiul cu frunza mare (T. platyphylos Scop.) merita mai multa atentie, deoarece realizeaza cresteri mari si produce in scurt timp cantitati insemnate de lemn. Cultura lui este indicata in statiuni proprii sleaurilor de campie si deal, unde poate capata rol de specie principala de amestec.

La instalarea teilor se acorda preferinta plantatiilor. Transplantarea puietilor de tei este in general usoara (chiar si in cazul puietilor de talie mijlocie, fara pamant la radacina), iar puietii suporta bine toaletarea radacinilor si se preteaza la taieri in coroana. Datorita efectului ameliorator asupra solului, teii se introduc de regula in amestec intim cu speciile de stejar cu care se asociaza.

Acerineele. Dintre speciile autohtone din genul Acer intalnite diseminat in padurile tarii noastre importanta economica au paltinul de munte (Acer pseudoplatanus L.) si paltinul de camp (A. platanoides L.).

Paltinii (de munte si de camp) prezinta importanta forestiera atat prin insusirile lor culturale, cat mai ales prin valoarea lemnului produs. Introdusi in conditii favorabile de vegetatie si participand intr-o proportie de 5-10%, ca specii principale de amestec (uneori de ajutor), paltinii sporesc valoarea economica a culturilor forestiere.

Paltinul de munte, specia cea mai valoroasa, produce un lemn de calitate superioara, alb, omogen, excelent pentru mobila fina, parchet, strungarie si instrumente muzicale. Exemplarele cu fibra ondulata (de paltin cret) sunt deosebit de pretuite in industria mobilei.

Paltinul de munte urmeaza sa fie introdus in amestec cu gorunul si fagul, dar mai ales in arboretele de altitudine, in amestec cu rasinoasele. Asociat cu molidul, sporeste rezistenta arboretelor la actiunea vantului si impiedica totodata, prin frunzisul sau, acidificarea solului. Datorita rolului cultural important, se recomanda extinderea paltinului de munte peste limita sa altitudinala, alaturi de molid, chiar daca produce, in acest ultim caz, lemn in cantitate mai redusa. Productia ridicata a paltinului se realizeaza pe solurile mai profunde, revene si bogate in humus.

Paltinul de camp produce un lemn destul de valoros, cu desene frumoase, fiind cautat in tamplarie fina, strungarie etc. Introducerea lui in amestec cu gorunul si stejarul in regiunile de podgorii si spre campie este necesara atat din punct de vedere economic, cat mai a!es, cultural. Situandu-se, de regula, in plafonul inferior al arboretelor, favorizeaza cresterea si elagajul speciilor de stejar (pedunculat si gorun).

Paltinul de camp poate fi folosit cu succes si in culturile forestiere din regiunile de stepa. Pe terenuri degradate valorifica bine solurile crude, formate pe coluviunile din treimea inferioara a versantilor sau de la baza acestora.

Instalarea acerineelor pe cale artificiala se face, de regula, prin plantatii. Introducerea lor se face in buchete sau intim in functie de rolul atribuit in amestec (specie principala de amestec sau secundara).

Frasinul comun (Fraxinus excelsior L.) produce un lemn de calitate superioara, foarte elastic, rezistent si durabil, mult cautat pentru productia de furnire estetice. Debitat sau derulat si lustruit frumos este folosit la captusiri interioare de vagoane, avioane, vapoare etc. Lemnul de frasin cu inele sinuoase (lemnul cret) este mult solicitat si folosit in industria mobilei. Dintre speciile forestiere autohtone, frasinul comun produce cel mai bun lemn pentru schiuri si alte articole sportive.

In tara noastra exista largi posibilitati de cultura a frasinului comun, in statiuni corespunzatoare exigentelor sale, aceasta specie poate fi cultivata de la campie si pana la munte, in etajul amestecurilor de fag cu brad. Fiind specie pretentioasa, introducerea sa se face pe solurilor fertile, bogate in calciu, profunde, afanate si permanent reavan-jilave. Tinand seama de sensibilitatea lui la temperaturi scazute, frasinul comun se va instala numai in statiuni ferite de gerurile mari din timpul iernii.

Rezultate foarte bune se obtin cultivand frasinul comun in statiuni proprii sleaurilor de campie si de lunca, pe soluri brune roscate sau soluri aluvionare, bogate si revene pana la jilave. De asemenea, este recomandat in sleaurile de deal.

In conditii favorabile de vegetatie, frasinul comun se introduce ca specie principala de amestec intr-un procent de 5-10%. Intrucat singur nu protejeaza solul, frasinul trebuie asociat in amestec intim cu specii de ajutor si arbusti. Instalarea se face prin plantatii cu puieti produsi in pepiniera. Nu se recomanda receparea puietilor deoarece se poate produce bifurcarea tulpinilor.