INTRODUCERE:

De peste sase milenii de istorie scrisa, mierea si-a pastrat renumele de medicament si aliment.Mierea se numeste un lichid dulce, cules din flori sau din alte parti ale plantelor, preparat si depozitat de albine in faguri. Aceasta poate cristaliza, capatand in acest caz o consistenta solida din care poate fi readusa la cea lichida prin incalzire omogena la temperatura de 35-40° C.

Mierea e cel mai sanatos aliment natural si nu degeaba se spune ca pe Taramul Fagaduintei curg rauri de miere. Putina lume stie ca exista tratamente cu miere pentru aproape toate tipurile de afectiuni. Bineinteles ca nu orice miere e buna, atat la gust cat si ca proprietati terapeutice.

              Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor si al imbogatirii acestuia de catre albine (Apis mellifera L) cu substante proprii, prin actiunea sucului secretat de glandele acestora.

Generalitati

Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor si al imbogatirii acestuia de catre albine (Apis mellifera L) cu substante proprii, prin actiunea sucului secretat de glandele acestora.Albinele produc frecvent si miere de mana, care provine din diverse lichide dulci din planta, dar nu din floare.Productia mindiala de miere variaza de la an la an, cantitatea medie in prezent este in jur de 700.000 t.

Este o solutie apoasa bogata in substante zaharoase - pana la 80% - reprezentate indeosebi de glucoza si fructoza ce provin din nectarul floral, extrafloral, mana si alte surse, recoltate de albine si depozitate in faguri. Enzimele, pe care albinele le introduc in nectar, au insusirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest proces durand ani indelungati. Transformarea nectarului de catre albine in miere este insotita apoi de preschimbarea si inlocuirea continutului de acizi nefolositori, odata cu eliberarea surplusului de apa. Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizata variaza de la 3-5-5,5, dupa provenienta ei floristica.

Capacirea mierii cu o pojghita de ceara la suprafata celulelor din fagure contribuie la mentinerea calitati ei initiale, capacirea avand rolul de a izola mierea de influenta umezelii din mediul inconjurator.

Cu ocazia invertirii nectarului in miere sunt incorporate proteine, materii albuminoide, acizi (formic, malic, citric, gluconic, succinic, acetic), substante minerale (fosfati de calciu, fier, saruri de aluminiu, strontiu, cobalt, titan, crom, iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc. in cantitati infinitezimale), substante functionale de origine organica (enzime, catalaza, inulaza, inhibina), vitamine, antibiotice naturale, hormoni si polen, mierea neputand fi egalata de nici un preparat farmaceutic sintetic caci ea este o substanta vie si direct asimilabila.

Extragerea mierii

Mierea extrasa este pusa direct in bidoane inalte, unde dupa ce se limpezeste va fi curatata de resturile de ceara. Mierea filtrata pierde 20-40% din substantele valoroase (in special particulele fine de polen aflate in suspensie) si de aceea se recomanda doar maturarea, decantarea si raclarea cu o lingura sau o spatula dupa 3-4 zile de repaus. Pentru a se grabi maturarea mierii, mai ales daca extractia s-a facut pe timp umed, se aseaza in camera de maturare 7-8 kg de var nestins, care absoarbe umiditatea produsa de evaporarea surplusului de apa din miere. Dupa cateva zile, operatia se va repeta, pana cand observam ca mierea din maturatoare are vascozitatea normala. Cea mai buna maturare se face la o temperatura de peste 25 ^oC, o cantitate mai mare de miere necesitand circa 2 saptamani pentru incheierea cu succes a maturarii. Spuma ridicata deasupra mierii va fi raclata cu o lingura, astfel ca suprafata mierii din maturator sa ramana in contact direct cu aerul cald al camerei de maturare si depozitare. Spuma se ridica si mai bine folosind un prosop umed, dar stors de apa, care se pune deasupra ei, lasandu-l acolo 6-7 ore; in acest timp spuma cu toate impuritatile se lipesc de prosop, dupa ridicarea prosopului suprafata mierii ramanand curata. Daca mai raman impuritati operatia se repeta, de data aceasta folosind o panza de tifon. Dupa limpezire si maturare, mierea se trage in vase si se comercializeaza.

Mierea de calitate

Producerea mierii de calitate este o problema de prestigiu, criteriul principal de clasare a muncii apicultorului trebuind sa devina tocmai calitatea produselor livrate, modul de prezentare, pe sorturi si pe sortimente, consumatorii stiind sa aprecieze seriozitatea apicultorilor ce stiu sa-i pastreze calitatile naturale.

Pentru obtinerea unei mieri de calitate un rol important il joaca maturarea naturala in faguri, maturarea in afara lor fiind lipsita de aroma specifica pe care o capata dupa capacire. Un alt factor deosebit de important este asigurarea familiilor in perioadele de cules cu faguri claditi de calitate, cu precadere din cei in care nu s-a crescut puiet, in acest fel evitandu-se deprecierea culorii mierii.

Nu este permisa hranire familiilor de albine cu cantitati mari de sirop de zahar in ajunul culesurilor, in scopul blocarii cuiburilor, scontand pe faptul ca nectarul adus ulterior va fi depozitat in fagurii pentru recolta. Acest fapt nu face decat sa deprecieze mierea prin amestecul cu sirop de zahar, intrucat albinele il vor muta in timpul culesului din cuib in magazine. Zaharul trebuie folosit doar in perioada de toamna pentru completarea rezervelor de hrana.

Nu se recomanda livrarea mierii direct de la centrifuga, fara o conditionare atenta. De asemenea, extragerea mierii trebuie facuta dupa fiecare cules pentru a se obtine mierea pe sorturi de flora care sa satisfaca preferintele si cerintele consumatorilor.

Mierea poseda o serie de caracteristici senzoriale specifice: aspect (fara spuma, fara corpuri straine vizibile), culoare (de la slab incolor pana la galben-deschis, galben-auriu, galben-portocaliu, galben-inchis, rubiniu, galben-brun, brun-inchis), miros si gust (specific mierii, cu aroma mai putin sau mai mult pronuntata, gust dulce), consistenta (omogena, fluida, vascoasa, cristalizata).

Caracteristicile fizico-chimice ce confera calitatea fizico-chimica a mierii sunt prezentate in tabelul de mai jos.

Cristalizarea sau granularea mierii

Cristalizarea sau granularea mierii este un proces natural, care nu modifica proprietatile biologice si medicinale ale produsului. In functie de dimensiunile cristalelor se disting trei sorturi de miere cristalizata: cu granule mari (peste 0,5 mm), cu granule mici (0,5-0,4 mm) si miere de consistenta cremoasa (sub 0,04 mm). Cantitatea si dimensiunile cristalelor sunt influentate in special de granulele de polen: cu cat sunt mai mari aceste granule cu atat sunt mai mari aglomerarile de cristale si cu atat mai mici sunt cristalele. Temperatura necesara pentru completa solubilizare a mierii cristalizate este de 35-45 grade C.

Stratul mai deschis la culoare, mai sfaramicios si mai putin dulce de la suprafata unei mieri consta din cristale de glucoza neacoperite de lichidul intercristalin, format in principal din fructoza, apa libera si substante solubile in apa; acest fenomen este normal pentru sorturile bine maturate, cu continut ridicat de glucoza si scazut in apa. Prin conservare la temperatura camerei, acest strat dispare. Mierea trecuta prin filtre de nisip sau argila nu mai are polen sau alte substante proteice si deci se mentine necristalizata mult timp.

Pastrarea mierii

Mierea nu se pastreaza decat in ambalaje perfect spalate si uscate din sticla sau aluminiu. Nu puneti miere in ele pe considerentul ca au continut tot miere. Pelicula veche de miere de pe peretii vasului contine germeni de fermentatie care insamanteaza mierea noua si aceasta va fermenta la randul ei, schimbandu-si gustul si mirosul.

Daca vasul a mai fost folosit si pe peretii sai exista resturi de miere cristalizata, acestea vor declansa procesul cristalizarii si in mierea noua pusa la pastrare. Mierea nu se va pastra niciodata in vase confectionate din zinc, cupru, plumb sau aliajele lor, deoarece, sub actiunea acizilor din miere se formeaza compusi chimici ce pot da intoxicatii grave. Nici ambalajele din fier nu sunt indicate, deoarece in urma corodarii fierului la contactul prelungit cu acizii continuti de miere, aceasta va capata un gust si un miros neplacut. Mierea se poate pastra in vase din tabla alba cositorita sau in vase emailate, sau date la interior cu un strat gros de vopsele sintetice.

Borcanele cu miere nu trebuie pastrate la un loc cu recipientele ce contin substante ce emana mirosuri neplacute (vopsele, carburanti, esente, varza murata) deoarece mierea prinde usor miros. De asemenea vasul cu miere nu se pune descoperit in apropierea unor substante higroscopice care favorizeaza mentinerea umiditatii in aer (sarea) aceasta contribuind la o fermentatie accelerata a mierii. Mierea ambalata in borcane de sticla va fi ferita de lumina care-i depreciaza calitatile (lucru usor de observat datorita inchiderii mierii).

Mierea care a cristalizat pentru a fi fluidizata se va trece intr-un vas care se va pune intr-o baie de apa fierbinte, in nici un caz pe foc. Nu trebuie incalzita decat acea cantitate care se va folosi o singura data deoarece mierea incalzita fermenteaza mai usor, depreciindu-se.

Mierea supraincalzita conduce imediat la cresterea procentului de hidroximetilfurfurol care, de asemenea duce la deprecierea calitatilor mierii. Temperatura optima de pastrare este bine sa se situeze intre 10 si 20 ^oC.

Sorturi de miere

Mierea este produsul de baza al albinelor, componenta principala constituind-o zaharurile, reprezentate indeosebi de glucoza si fructoza ce provin din nectarul floral, extrafloral, mana si alte surse recoltate de albine si depozitate in faguri.

Dupa provenienta, mierea de albine se clasifica in: miere monoflora, si poliflora din nectarul florilor si miere de padure.

Mierea monoflora - care provine integral sau in cea mai mare parte din nectarul unei specii de plante (miere de salcam, tei, floarea soarelui, rapita etc.).

Mierea poliflora - care provine dintr-un amestec de nectar de pe flori de diferite specii sau dintr-un amestec de miere monoflora (faneata de deal, de ses, de balta, pomi fructiferi, salcam- tei, tei- floarea soarelui etc).

Mierea de padure - care provine in cea mai mare parte din sucurile dulci de pe alte parti ale plantelor decat florile, in amestec cu nectarul florilor din padure.

In functie de modul de prelucrare mierea de albine se clasifica in:

miere de fagure;

miere obtinuta prin scurgere libera;

miere obtinuta prin centrifugare.

Mierea florala

Mierea de coriandru - de culoare deschisa, asemanatoare cu cea de salcie, in primele 2 saptamani de la extractie are un gust neplacut, dar lasata in maturator descoperita, isi pierde acest miros ajungand o miere suava excelenta.

Mierea de crusin - este laxativa.

Mierea de floarea soarelui - in sedimentul ei granulele de polen ajung uneori pana la 100 %. Datorita continutului mare de glucoza, cristalizarea se declanseaza mult mai repede fata de celelalte sorturi de miere, uneori chiar in faguri, extractia ei trebuind sa se faca repede.

Mierea de izma - este recomandata pentru afectiunile de stomac si intestine.

Mierea de iarba neagra - este buna pentru anemici, clorotici si in afectiunile sistemului nervos.

Mierea de levantica - este recomandata celor epuizati fizic si nervos.

Mierea de menta - are aroma mentei si gust dulce, consistenta uniforma, vascoasa, cristalizeaza in granule marunte, incomplet. Are culoare verzui-brun roscata si se recolteaza in cantitati mari in Delta Dunarii si zonele de inundatie ale acesteia. Contine o cantitate mare de vitamina C si datorita calitatilor nutritive si terapeutice, se cauta pentru consum.

Mierea de paducel - este foarte buna pentru bolnavii de inima.

Mierea de pin - mierea de mana a pinului este deschisa la culoare si consistenta, ramanand transparenta si fluida.

Mierea de rapita - este de culoare galbena-deschisa, foarte dulce, are un gust si miros placut, cu o consistenta densa, dizolvandu-se greu in apa. Se cristalizeaza la 10-12 zile de la extractie, chiar in faguri, luand o culoare albicioasa si usor galbuie. De aceea recoltarea trebuie facut rapid, la terminarea infloririi.

Mierea de rozeta - face parte din prima categorie, fiind de o calitate exceptionala - dupa gust si aroma.

Mierea de salcam - din cauza unei cantitati mai mari de fructoza cristalizeaza foarte incet )la cativa ani. Face parte din sortul de miere de calitate superioara, fiind cea mai solicitata pe piata externa, datorita aromei si gustului placut pe care il are. Imediat dupa recoltare este transparenta, dar culoarea va depinde de culoarea fagurilor utilizati la recoltarea ei, putandu-se intalni nuante de la incolor la galben-pai sau galben deschis. Ca indice colorimetric, mierea de salcam este admisa pana la maximum 18 nm pe scara Phund, peste aceasta limita, considerandu-se miere de calitatea a II-a. Mierea de salcam are un gust placut, dulce, este perfect fluida, vascoasa, fara semne de cristalizare. Contine in medie 41,73 % fructoza, 34,8 % glucoza si 10 % zaharoza si maltoza. Are un pH = 4,0 si nu cristalizeaza cel putin 1,5-2 ani si niciodata total. Aroma pronuntata de flori de salcam, se intalneste la mierea la care s-a introdus o infuzie de floare de salcam sau cea falsificata.

Mierea de salcie - este de culoare galben deschis aurie si are uneori un gust putin amarui, avand o savoare deosebita, fiind foarte bogata in vitamine (in special B₆ si C). Zaharisirea se face cu cristale marunte.

Mierea de tei - este trecuta in categoria celor mai bune si celor mai apreciate sorturi de miere, bogata in vitamine (mai ales vitamina B1 (thiamina), si aminoacizi, in sedimentul ei granulele de polen ajungand pana la 70-80 % , uneori continand si o cantitate insemnata de mana. Fiindca aroma mierii de tei este foarte puternica, pentru a-i diminua din gust, se amesteca cu alte sorturi de miere sau cu miere poliflora. Culoarea mierii de tei este deschisa, batand usor in galben cateodata chiar cu reflexe verzui. Cristalizarea ei se face spre toamna si are o consistenta untoasa, cristalele avand culoarea alba, mierea capatand un gust si o aparenta mai atragatoare. Are calitati linistitoare fiind prescrisa in afectiunile sistemului nervos si in insomnii.

Mierea de trifoi - este considerata cea mai buna ca savoare si prezentare. Este bogata in vitamine (B1, B2, C) culoarea variind in functie de specia de la care provine (alba la trifoiul alb pitic, galben-rosietica la celelalte varietati). Cristalizeaza lent.

Mierea de verigariu si cea de salba - este buna pentru stomac si intestine, fiind si laxativa.

Mierea de zburatoare - este de culoare deschisa, foarte gustoasa dar, cristalizeaza repede.

Mierea extraflorala

Provine din nectarul secretat de alte parti ale unor plante (cum ar fi porumbul, secara, mazarichea) sau arbori (mar, prun, nuc, tei, plop, stejar, artar, frasin, mesteacan etc.), unde se afla glande nectarifere asemanatoare cu cele in interiorul florilor. In noptile racoroase ce urmeaza unor zile calduroase, spre dimineata, apare aceasta secretie extraflorala, pe frunzele anumitor arbori, iar albinele se grabesc sa o adune si s-o prelucreze in miere caci, odata cu aparitia soarelui si incalzirea atmosferei, partea apoasa din aceasta exudatie dulce se evaporeaza, iar albinele nu o mai pot lua.

Mierea extraflorala are o greutate specifica mai mare ca mierea obisnuita, iar culoarea sa este putin mai inchisa, continand zaharuri valoroase ca fructoza si glucoza dar si unele zaharuri inferioare ca dextrina, melezitoza, precum si saruri minerale in proportii ceva mai mari ca la mierea florala.

Mierea de mana

Pentru consumul uman are o valoare deosebita, continand multa inhibina (un bactericid foarte puternic) si saruri minerale (de 12,8-20 de ori mai bogata in saruri minerale decat cea florala), calciul si magneziul prezentand cel mai mare interes terapeutic intrucat organismul uman asimileaza mult mai bine aceste saruri prin alimentatia naturala decat prin administrarea sintetica.

Dupa arborii de la care provine este de mai multe feluri: de stejar, de brad, de molid etc. Secretia manei e conditionata de o serie de factori printre care mentionam:

1.  Factorii interni: factorii genetici ce se transmit fiecarei specii de insecte producatoare de mana.
2.  Factorii externi: factorii meteorologici, solul, expozitia insorita, altitudinea etc.
3. Factorii biotici: (pradatori, daunatori si paraziti). Pradatorii (veveritele, ghionoaiele, ciocanitoarele, pitigoii, sticletii, viespile, mustele etc.) decimeaza lachnidele in toate stadiile de existenta. Pe langa acesti aprigi dusmani, insectele producatoare de mana au si prietenii lor: furnicile de padure - care le protejeaza si le stimuleaza secretia de mana.

Provine din aceeasi sursa cu cea extraflorala, mana fiind un produs obtinut indirect, prin intermediul unor insecte din categoria afidelor, psyllidelor, coccidelor, citadidelor si lachnidelor, care se hranesc cu sucurile plantelor si elimina apoi zaharurile de care nu mai au nevoie. Albinele culegatoare aduna aceste produse insa pierd foarte multa energie la un asemenea cules si sunt mai uzate decat cele care culeg nectar de flori.

Pe langa faptul ca mierea de mana nu este recomandata pentru iernare deoarece provoaca intoxicatii grave, degenerescenta si necroza, sunt cazuri cand, chiar pe timpul verii poate provoca multe neajunsuri. Atunci cand mana contine zaharuri neasimilabile si mai ales in anii secetosi, cand albinele sunt lipsite de pastura, albinele se pot intoxica datorita consumului sporit de miere de mana. Exceptie face mierea de mana de conifere, care contine procente ridicate de zaharuri digestibile, albinele de munte fiind obisnuite sa consume o astfel de hrana chiar si iarna.

Mierea de mana contine inhibina, substanta cu o puternica actiune bactericida, iar procentul redus de glucoza si bogatia in dextrine si substante minerale o tin ani de zile in stare lichida. Totusi, uneori, mierea de mana este atat de vascoasa, incat nici nu mai poate fi extrasa din celule decat prin topirea fagurilor in cuptor, deasupra unor gratare, ori prin inmuiere cu apa calda si intercalarea intre acesti faguri a unor faguri goi gata claditi. Albinele iau din celule aceasta miere diluata si o intind in fagurii goi, dupa care acestia se scot si se extrag.

Mierea de molid si brad

Mierea de molid are culoare verde inchis iar cea de brad - galbena aurie. Ambele contin 25,68% melezitoza (datorita urmelor de rasina continute). Este mult cautata de bolnavii de plamani si contine un puternic bactericid, inhibina, produs al unei enzime. Enzima producatoare a inhibinei este o glucozooxidaza care in prezenta aerului produce din fructoza hidrogen-hiperoxid. Inhibina este cunoscuta in medicina pentru efectul ei sterilizator. Cand timpul este calduros mierea de brad se extrage cu usurinta. Pe timpul iernii aceasta miere cristalizeaza in faguri si de aceea nu trebuie lasata peste iarna (lasa si multe reziduuri).

Mierea ca aliment si medicament

De peste sase milenii de istorie scrisa, mierea si-a pastrat renumele de medicament si aliment. Mierea se numeste un lichid dulce, cules din flori sau din alte parti ale plantelor, preparat si depozitat de albine in faguri. Aceasta poate cristaliza, capatand in acest caz o consistenta solida din care poate fi readusa la cea lichida prin incalzire omogena la temperatura de 35-40° C.

Din punct de vedere chimic, mierea este un anumit amestec de substante organice deosebit de complexe, in care s-au identificat peste 70 de componente, din care - glucoza, fructoza, zaharoza pana la 90%, restul fiind reprezentate prin proteine, acizi organici, saruri minerale, oligoelemente, vitamine, hormoni, enzime, antibiotice s.a. Dupa provenienta, mierea poate fi din nectarul florilor sau de mana. Sorturile de miere monoflorala de nectar cele mai obisnuite sunt: de salcam, de salcie, de trifoi sau lucerna, de tei, zmeura s.a. Sorturile de miere de mana se obtin adesea de la arboretele de stejar sau conifere (molid). Din punct de vedere comercial si indici organoleptici mierea se imparte in doua categorii: miere de calitate superioara (salcam, tei s.a.) si inferioara (hrisca, rapita s.a.).

Mierea este un aliment cu proprietati medicamentoase recunoscute, putand fi consumata de batrani, copii, sportivi, oameni care lucreaza noaptea, fie ca laxativ, fie ca aliment energizant, in cazurile de surmenaj, oboseala, neurastenie, boli de inima etc. Cei care sufera de insomnii, daca iau seara la culcare 2 linguri de miere intr-un pahar de ceai cald de tei, dorm un somn linistit, tulburarile somnului datorandu-se in mare parte digestiei grele, unor procese de infectii latente sau active ce se fac in intestine sau in organism, provocand o stare de neliniste care turbura somnul. In bolile de ficat, mierea este recomandata intrucat mareste proportia de glicogen, fortificand organismul impotriva infectiilor. Este recomandata chiar si in diabetul incipient, insa in cantitati foarte mici, inlocuind zaharul folosit in alimentatia curenta. In otravirile cu ciuperci mierea este salutara, prin inghitirea unei mari cantitati de apa saturata cu miere, inlocuind glucoza din organism distrusa de otrava continuta de ciuperca. In clinici mierea este inlocuita cu glucoza pura, care se da in acelasi scop. In amestec cu untura de peste mierea poate fi folosita in tratarea ranilor.

Mierea poliflora obtinuta din nectarul florilor din fanete, majoritatea plante medicinale, are o valoare terapeutica superioara. Cele 70 de substante biologic active continute de miere ii confera o pluralitate de efecte care o fac sa aiba un larg evantai de actiuni terapeutice globale din care enumeram urmatoarele: trofice (intaritoare), fortifiante, tonice, cicatrizante, conservante, protective antigerminative, nutritive, homeostatice (opresc hemoragia), regeneratoare. La aceste actiuni se adauga cele speciale ale plantei medicinale din care provine sau cele specifice ale unor substante identificate (vitamine, enzime, antibiotice s.a.).

Mierea este recomandata in tratamentul diferitelor afectiuni, din care cele mai frecvente sunt: rani, arsuri, degeraturi, boli interne (stomac, inima, ficat, bila), afectiuni ale cailor respiratorii (rinite, guturai, sinuzite, faringite, bronsite), boli endocrine, ginecologice, anemii, afectiuni psihiatrice sau neurologice. Mierea nu este recomandata in obezitate si diabet.

Compozitia chimica

Compozitia chimica a mierii este in functie de compozitia nectarului/nectarurilor din care ea provine si de anumiti factori externi.

Compozitia mierii este mult mai complexa decat cele prezentate in tabelul de mai jos. Literatura de specialitate mentioneaza bogatia in minerale (K, Na, Ca, Mg, Fe, Cu, Mn, Cl, P, S, Si), in acizi (acetic, butiric, citric, formic, gluconic, lactic, malic, oxalic, succinic etc.), in enzyme (diastaza, invertaza, glucozidaza, peroxidaza etc.), in vitamine (B₁, B₆, C, acid pantotenic, provitamina A, acid nicotinic, piridoxina).

CONCLUZII

Mierea e cel mai sanatos aliment natural si nu degeaba se spune ca pe Taramul Fagaduintei curg rauri de miere. Putina lume stie ca exista tratamente cu miere pentru aproape toate tipurile de afectiuni. Bineinteles ca nu orice miere e buna, atat la gust cat si ca proprietati terapeutice.
In primul rand mierea trebuie sa fie naturala, adica produsa de albine fara interventia artificiala a apicultorului. Unii crescatori de albine dau acestora un fel de sirop de zahar care e prelucrat intr-o miere de proasta calitate. Trebuie ca albinele sa isi ia singure nectarul din flori si apoi sa transforme zaharoza din nectar in glucoza si fructoza. O miere naturala nu ar trebui sa aiba mai mult de 20% apa, fiindca albinele 'capacesc' celulele fagurilor si pun mierea la pastrat doar dupa ce apa s-a evaporat in aceasta proportie.
Un alt criteriu al recunoasterii mierii naturale este 'zaharisirea'. Procesul de zaharisire sau cristalizare este cat se poate de firesc si nu reprezinta o deteriorare a mierii. Mai mult, mierea falsificata nu se zahariseste. Este doar o chestiune de gusturi alegerea intre mierea fluida si cea cristalizata: unele natiuni nordice prefera chiar sa consume numai miere cristalizata fiindca li se pare mai gustoasa si este sigur naturala. Pe de alta parte, mierea zaharisita poate fi 'dezlegata', adica adusa din nou la starea fluida prin fierberea borcanului intr-o cratita cu apa. Dar, din pacate, mierea astfel de-cristalizata isi pierde unele din proprietati.
Exista mai multe feluri de miere. Depinde din ce fel de flori isi iau albinele nectarul (ele culeg si nectar si polen dar mierea rezulta doar din prelucrarea nectarului). Cea mai cunoscuta miere e cea de salcam, care este obtinuta pe la sfarsitul lui aprilie sau inceputul lui mai. Aceasta miere are culoarea albicioasa si aroma specifica. Apoi vine mierea de tei, prin iunie, dar si aici totul depinde de vreme, de temperatura de afara. Iunie-iulie este perioada in care se obtine mierea de floarea soarelui, care are virtuti terapeutice foarte mari, fiind buna pentru cardiaci. Mierea poliflora se face vara din faneata si unii spun ca e cea mai buna la gust. Altii spun ca cea mai aromata e mierea de izma pe care o obtin numai cei care merg cu stupii in Delta Dunarii. Mie cel mai mult imi place mierea de otetar, o miere care miroase a trandafiri; dar aceasta miere se obtine foarte greu si in cantitati foarte mici. Mai exista 'mierea de mana' provenita de la arbori ca bradul, molidul, stejarul, fagul. Aceasta este singura miere de culoare inchisa, un brun foarte intunecat.
Orice miere este buna, cu conditia sa fie naturala. Si nici o miere nu poate fi judecata doar dupa aspect fiindca gustul este cel care diferentiaza pana la urma o miere de alta.