Teoria internalizarii productiei

Teoria internalizarii productiei

Teoria avantajului de monopol explica ISD prin imperfectiunile structurale ale pietei si prin faptul ca avantajele care stau la baza fluxurilor de investitii sunt mai degraba specifice firmei, decit tarii de origine. Problema pe care teoria respectiva nu reuseste sa o clarifice suficient este cea a motivatiilor care determina firmele sa-si valorifice avantajele pe care le detin nu prin exporturi sau prin licentiere, ci prin productie internationala. Acest fapt a fost explicat in cadrul teoriei internalizarii.

Diferenta esentiala dintre teoria internalizarii si a avantajului de monopol consta in faptul ca, in virtutea celei dintii, nu detinerea in sine a unui activ, de regula tehnologic, este ceea ce confera firmei avantaj, ci internalizarea respectivului activ, ca o alternativa la recurgerea la piete[1]. Avindu-si radacina in teoria firmei, teoria internalizarii cunoaste o prezentare sistematica prin demersurile cercetatorilor britanici Peter J. Buckley si Mark Casson (1976). Ea este dezvoltata ulterior de catre aceiasi autori, prin lucrari comune sau in mod distinct, precum de catre John H. Dunning, Alan M. Rugman si Jean F. Hennart.

Alegerea ISD ca modalitate de a aborda o piata externa in detrimentul exportului sau licentierii depinde de un sir de factori tinind de avantajul comparativ national si de avantajul absolut al firmei, precum si de costurile de tranzactie ce tin de licentiere sau export.

Ideile de baza pe care le sustine teoria si care dau linia sa de argumentatie sunt:

Corporatia transnationala este institutia care internalizeaza schimbul international de factori si bunuri prin intermediul investitiilor straine directe, ca raspuns la costurile de tranzactie mai ridicate ce tin de recurgerea la licentiere sau export (costuri implicate de stabilirea corecta a pretului, costurile implicate de definirea obligatiilor contractuale ale partilor, riscul legat de fixarea si respectarea termenelor de livrare, taxele aferente schimburilor de piata, costurile de informare a participantilor la schimb, costurile de negociere, costurile de punere in aplicare a termenilor contractuali conveniti). Acestea sunt costuri contractuale care favorizeaza optiunea pentru organizatia ierarhica (integrarea pe verticala), in defavoarea pietei.

Mobilul urmarit de firma transnationala prin internalizare este cel de a actiona intr-o maniera mai eficienta decit prin mijlocirea pietei, spre deosebire de mobilul avansat de teoria avantajului de monopol, respectiv cel de sporire a rentei de monopol.

Costurile de tranzactie si externatitatile sunt considerate ca motivatii pentru care internalizarea este preferata fata de alternativa recurgerii la piete. Alternativa licentierii se poate dovedi mai profitabila decit cea a ISD numai in anumite cazuri, cind avantajul generator de renta de monopol al firmei rezida intr-o inovatie unitara care poate fi transferata si aplicata in mod independent de abilitatile tehnice, operationale, manageriale ale firmei licentiataoare. In afara unor astfel de cazuri, fie informatia nu poate fi transferata independent de capabilitatile mentionate, fie incertitudinile cu privire la valoarea inovatiei pe pietele externe impiedica incheierea unui contract de licenta. In cazul firmelor mici, totusi, costurile mari de procurare a informatiilor cu privire la potentialele piete de implantare fac ca aceste firme sa opteze pentru licentiere.

Astfel, adeptii teoriei internalizarii argumenteaza ca pietele devin mijloace mai putin eficiente de alocare a resurselor atunci cind nu reusesc sa cuprinda in costuri externalitatile, care pot fi privite ca si costuri de informare, monitorizare a tranzactiilor, aducerea la indeplinire a termenilor contractuali etc. Facind referire la tipurile de externalitati, acestea nu se reduc doar la cele mentionate.

Spre exemplu, dupa Jean F. Hennart[2] (1980), externalitatile sunt de doua tipuri: naturale si artificiale. Din categoria celor naturale fac parte externalitatile ce tin de proprietate. Ele se manifesta in conditiile in care un vinzator nu reuseste sa perceapa utilizatorului pretul aferent bunului sau (un exemplu il constituie imposibilitatea realizatorului unei inovatii de a incasa un pret pentru produsul sau intelectual de la toti utilizatorii lui, o data ce acesta a fost dezvaluit si diseminat). Caracterul de bun public al cunostintelor conduce la imposibilitatea stabilirii unui pret de piata pentru acestea. Aceasta externalitate poate fi partial depasita prin acordarea unui drept de proprietate (brevet de inventie, marca) firmei care a realizat plusul de cunoastere, ceea ce ii confera acesteia protectie juridica impotriva utilizarii de catre concurenti a descoperirii sale. Dar nu toate cunostintele pot fi protejate, de aceea cel mai eficient mod de a evita diseminarea necontrolata a lor ar fi mentinerea acestora in cadrul unei piete interne a firmei prin realizarea de ISD. In ceea ce priveste externalitatile artificiale, acestea sunt create de interventii ale guvernelor, precum taxe vamale, subventii, impozite, masuri de control al preturilor, restrictionarea schimburilor, criterii de performanta in realizarea investitiilor, externalitati care creeaza discrepante intre costurile si beneficiile private si cele sociale.

Cei care au integrat intr-o maniera sistematica ideile legate de costurile de tranzactie au fost cercetatorii britanici P. Buckley si M. Casson, pornind de la ideea conform careia activitatile firmei moderne depasesc cu mult sfera productiei propriu-zise. Cercetarea-dezvlotarea, marketingul, pregatirea fortei de munca, organizarea si managementul sunt considerate activitati independente, legate intre ele prin fluxuri de produse intermediare, constind in cunostinte si expertiza. Imperfectiunile pietelor exclud posibilitatea stabilirii unui pret rezonabil pentru astfel de produse intermediare. Este, de asemenea, dificil a urmari ca investitiile si alte elaborari tehnice si manageriale ale firmelor sa nu fie utilizate in practica de alti agenti economici. Dar cunostintele obtinute de fiecare firma constituie un avantaj al ei de monopol, care poate asigura cresterea profitului firmei. Se stie ca pentru firma este mult mai eficient ca si cunostintele obtinute sa fie utilizate in interiorul ei, decat sa fie realizate in forma de licentiere ori in alte forme. O astfel de situatie determina firmele transnationale sa creeze o piata interna (in cadrul fiecarei firme) pentru produsele intermediare.

Astfel, pietele interne ale firmelor transnationale inlocuiesc pietele imperfecte de produse intermediare. Aceasta, la randul sau, conduce la internalizarea productiei in cadrul firmelor mari transnationale, care reprezinta o alternativa de schimb al factorilor de productie pentru bunuri si servicii. Schimbul se internalizeaza in cadrul firmei transnationale, atunci cand costurile lor sunt mai mici decat costurile schimburilor pe piata. Firma transnationala internalizeaza schimbul de factori pentru bunuri si servicii peste frontiera, prin investitii straine directe. Internalizarea permite firmelor sa-si garanteze obtinerea unei rente economice in urma utilizarii descoperirilor si inovatiilor lor.

Rugman A. considera ca toate teoriile cu privire la investitiile straine directe sunt "variante ale teoriei generale a internalizarii"[3], pentru ca internalizarea constituie un raspuns la orice tip de externalitate pe piata buniirilor sau a factorilor. Imperfectiunile pietei bunurilor, insuficienta informatiilor si cunostintelor pe piata orienteaza firmele mari catre investitii straine directe. Astfel, firmele mari isi formeaza piata interna pentru informatiile de care dispun in domeniul tehnologiilor noi, metodelor progresiste de organizare a productiei s.a. Piata interna a fiecarei firme mari constituie instrumentul principal, prin intermediul caruia isi asigura obtinerea castigurilor suplimentare.