Servicii internationale - conceptele de comert si schimburi internationale de servicii

Desi, in mod traditional, a fost considerat un element al economiei nationale, mai precis un accesoriu al procesului de productie si distributie de bunuri, sectorul serviciilor si-a sporit continuu importanta si ponderea in schimburile economice internationale din ultimele decenii.

1. Conceptele de comert si schimburi internationale de servicii

Preocuparile pentru definirea comertului international cu servicii au sporit la sfarsitul anilor ‘70 dupa deciziile de a negocia problema serviciilor sub auspiciile GATT.

Astfel, dezbaterile in cadrul Rundei Uruguay de negocieri multilaterale in comert, incepute la Punta del Est in anul 1986, s-au concentrat mult asupra trasarii liniei de demarcatie intre comert si investitii in servicii.

Prin analogie cu comertul cu bunuri, comertul international cu servicii este definit ca activitatea de export si import de servicii, respectiv de vanzari si cumparari ce depasesc efectiv frontiera vamala a tarii. Problema este insa in multe situatii vanzarea sau cumpararea serviciilor in strainatate presupune deplasarea in acest scop a producatorilor, deci miscarea factorilor de productie si in principal a muncii si capitalului.

Dupa unii autori serviciile fumizate si vandute pe plan local de catre un producator strain nu trebuie considerate a fi de origine externa. In aceasta viziune, dreptul intreprinderilor straine de a intra si a se stabili pe piata locala este o problema de politica a investitiilor, neavand nimic de-a face cu comertul.

Alti economisti sustin punctul de vedere ca in anumite sectoare de servicii prezenta locala este indispensabila pentru furnizarea si comercializarea serviciilor si, prin urmare, dreptul de stabilire devine o parte integranta a dreptului de a face comert cu servicii in sectorul respectiv. De asemenea, pentru multe tari in dezvoltare, migrarea temporara a muncii este unicul mijloc la dispozitia lor pentru a penetra pietele straine pentru servicii si restrictiile in aceasta privinta sunt percepute de ele ca “obstacole” pentru exportul de servicii.

Stabilirea demarcatiei intre “comert” si “investitie” in servicii este cu atat mai dificila, cu cat acelasi serviciu poate face obiectul fie unuia, fie celuilalt domeniu.

Spre exemplu, daca serviciile de prelucrare a datelor sunt fumizate de un centru de informatica strain, prin intermediul legaturilor la mare distanta, putem spune ca este vorba de comert cu servicii. Daca insa aceleasi servicii sunt furnizate in tara, de un centru de informatica apartinand unei companii straine, avem de-a face cu o investitie in domeniul serviciilor.

De fapt, prin continutul lor, serviciile internationale implica atat operatiuni comerciale, cat si operatiuni investitionale, ceea ce face ca schimburile internationale de servicii sa fie constituite concomitent atat din comertul international cu servicii cat si din fluxurile determinate de miscarea capitalului si a muncii.

Prin urmare, definite in sens mai larg, serviciile pot fi considerate ca facand obiectul comertului international cand sunt de origine externa, deci cand sunt fumizate de o intreprindere (firma, companie) ce nu apartine tarii consumatoare (tara care plateste serviciile).

In unele situatii realizarea proximitatii dintre consumatori si producatori implica deplasarea in strainatate a consumatorilor.

Gary Sampson si Richard Snape¹ clasifica tranzactiile cu servicii din punct de vedere al necesitatii proximitatii furnizorilor si consumatorilor, in felul urmator:

Tipul A cuprinde serviciile transferabile (comercializabile), respectiv serviciile incorporate in bunuri sau care pot fi transmise cu ajutorul unor suporturi electronice sau de alta natura (transporturile, telecomunicatiile dar si serviciile bancare, de asigurari etc.)

Tipul B are ca exemple tipice: turismul, educatia si serviciile de sanatate.

Tipul C implica miscarea internationala a factorilor de productie (capital si/sau munca). Investitiile de capital si miscarea temporara a fortei de munca reprezinta principalele moduri de realizare a acestor tranzactii.

In sfarsit, tipul D de tranzactii se intalneste, de exemplu, in cazul unui turist care merge la un hotel apartinand unei corporatii transnationale intr-o a 3-a tara.

Acest sens mai larg de definire a comertului cu servicii este cuprins si in cadrul GATS² care institutionalizeaza urmatoarele modalitati de livrare a serviciilor in schimburile internationale:

1. Transfrontiere (cross-border supply) - este vorba de serviciile transferabile;

2. Consumul in strainatate (consumption abroad) - in acest caz se deplaseaza consumatorul. In unele cazuri, ca de exemplu reparatiile de nave in strainatate numai proprietatea consumatorului se “deplaseaza” sau este situata in strainatate;

G. Sampson si R. Snape, Identifying the Issues in Trade in Services, The World Economy, 8 June 1985, p.172-175.

General Agreement on Trade in Services

3. Prezenta comerciala (commercial presence) - acest mod se refera la prezenta persoanelor juridice pentru furnizarea serviciilor in strainatate;

4. Prezenta persoanelor fizice (presence of natural persons) - este vorba de persoane fizice care sunt furnizoare de servicii in strainatate.

In functie de aceste modalitati de furnizare, pot fi clasificate si restrictiile si respectiv masurile de reglementare si politicile de liberalizare care pot viza comertul cu servicii in sine, miscarea factorilor de productie sau miscarea consumatorilor de servicii.

Tot in legatura cu modalitatile de furnizare, serviciile care fac obiectul tranzactiilor internationale sunt clasificate in servicii “factor” si “non-factor”.

Serviciile factor se refera la veniturile provenite din miscarea peste granita a factorilor de productie. Veniturile din investitii, redevente si veniturile din munca sunt uzual incluse in aceasta categorie. Serviciile non-factor sunt clasificate in 3 categorii: “transporturi”, “calatorii” (turism) si “alte servicii”.

“Alte servicii” include comertul cu servicii de comunicare, financiare, asigurari non-marfare, reparatii, servicii culturale (filme, video), leasing, constructii si inginerie, consultanta, reclama, servicii de informatica, redevente si venituri din licente, alte servicii de afaceri.

O categoric aparte o reprezinta serviciile guvernamentale (oficiale) care cuprind cheltuielile ambasadelor si consulatelor, unitatilor militare, altor entitati publice in strainatate si acelea ale personalului lor, ca si incasarile provenind de la ambasade, consulate etc.

Aceste categorii de servicii se si inregistreaza separat in balanta de plati externe, serviciile non-factor in balanta operatiunilor curente (alaturi de comertul international cu bunuri); veniturile din capital in doua posturi ale balantei miscarilor de capital: venituri din investitii directe si alte venituri din investitii de capital; veniturile din migrarea internationala a fortei de munca la postul “transferuri private”, dupa cum se poate observa din figura 1:

Balanta de plati externe

Balanta operatiunilor curente

Balanta miscarilor de capital

Transferuri private (venituri din munca)

Transferuri curente (servicii oficiale)

3Comert international cu bunuri

Comert international cu servicii non-factor

Venituri din investitii directe

Alte venituri din investitii de capital

Fig. 1. Inregistrarea schimburilor internationale de servicii.

In raport cu comertul international cu bunuri, tipologia comertului cu servicii poate fi structurata astfel:

1. servicii incorporate in bunuri (filme, carti, benzi de calculator etc.);

2. servicii complementare comertului cu bunuri (transport, manipulare, depozitare, asigurari si reasigurari, operatiuni bancare, publicitate etc.);

3. servicii ce se substitute comertului cu bunuri (exemple: fransiza, leasing, reparatii si intretinere etc.);

4. servicii ce se comercializeaza independent de comertul cu bunuri (asigurari de persoane si alte tipuri de asigurari non-marfare, servicii contabile, juridice, medicale, telecomunicatii, informatica, turism etc.).

2. Avantajul comparativ si schimburile internationale de servicii

Avantajul comparativ in comertul international are intelesul ca o tara sau alta “este un producator mai eficient pentru un anumit produs comparativ cu alt bun sau alte bunuri”.

Pornind de la principiile avantajului comparativ si de la teoria celor 3 stadii potrivit careia economia tarilor dezvoltate a devenit o economie a serviciilor, teorii economice mai noi tind sa sugereze ca tarile in dezvoltare ar avea un avantaj comparativ in bunuri, in timp ce tarile dezvoltate poseda un avantaj comparativ in servicii.

In realitate, intre exportul de bunuri si exportul de servicii exista o interconditionare reciproca. De fapt, abilitatea de a integra bunuri si servicii poate fi chiar cheia performantei in activitatile de export.

Mai degraba se poate spune ca tarile dezvoltate au un avantaj comparativ atat in bunuri cat si in servicii intensive in cunoastere, in timp ce tarile in dezvoltare au un avantaj in bunurile si serviciile intensive in munca.

Problema pentru tarile din urma este ca cererea mondiala pentru produse intensive in munca este stagnanta iar noile tehnologii au erodat avantajele de costuri ale muncii. Mai mult, posibilitatea de a exporta servicii intensive in munca este stanjenita de o varietate de reglementari care impiedica miscarea peste granita a muncii, cu o mult mai mare extindere decat in cazul miscarii capitalului, bunurilor si informatiilor.

Pe de alta parte, se poate astepta ca anumite tari in dezvoltare sa-si extinda exporturile de servicii pentru cel putin 3 motive:

1. Preturile serviciilor sunt mai scazute in tarile in dezvoltare fata de tarile bogate, ceea ce confera primelor un avantaj comparativ pentru anumite sectoare;

2. Tendintele de liberalizare a muncii temporare vor replasa tarile in dezvoltare intr-o pozitie competitiva;

3. Necesitatea proximitatii fizice a furnizorului de serviciu si a utilizatorului accentueaza importanta pietelor regionale. Astfel, anumite tari in dezvoltare pot beneficia de un avantaj geografic asupra producatorilor mai eficienti situati mai departe de o piata regionala particulara.

3. Tendinte in schimburile internationale de servicii

Pe fondul unor cresteri ce pot fi caracterizate pe ansamblu ca rapide ale tranzactiilor invizibile, anumite sectoare de servicii se remarca printr-un dinamism deosebit si anume: turismul international, transferul international de cunostinte stiintifice si tehnice, fluxurile investitionale, serviciile bancare si de asigurari internationale si altele.

3.1. Turismul international

Un loc important in cadrul schimburilor invizibile revine turismului international situand turismul printre cele mai bine plasate ramuri ale comertului mondial, dupa exporturile de petrol si de autoturisme.

Se estimeaza, tot la scara mondiala, ca 20 de persoane din 100 sunt angajate intr-o activitate legata de turism.

Activitatea turistica s-a dezvoltat intr-un climat de concurenta din ce in ce mai mare intre diverse destinatii, exacerbata de fluctuatiile cursurilor de schimb si tulburarile sociale care au condus la redistribuirea fluxurilor turistice la nivel regional.

Printre factorii progresului turismului international in ultima perioada sunt de mentionat mentinerea fluxurilor intraregionale ca element motor al cresterii industriei turismului, mai ales in Europa si Asia, ca si intensificarea sejururilor scurte, mai ales in Europa, si a acelora la distante mari in Europa si America.

Avantul turistic al regiunii rezulta in principal din puternica expansiune a fluxurilor turistice in tarile Europei centrale si de est, in principal in Republica Ceha, ca si ale destinatiilor traditionale ale Mediteranei ca Spania, Grecia si Italia.

Americile au cunoscut o crestere a turismului international si a ponderii lor pe piata mondiala.

Deplasarile intre tarile Americii de Nord au beneficiat de integrarea economica, ce a stimulat atat calatoriile de afaceri, cat si pe acelea de agrement.

Sosirile turistice in America de Sud, au inregistrat de asemenea cresteri rapide, avand la baza puternica crestere a fluxurilor intraregionale si a calatoriilor la mare distanta, mai ales din Europa, Caraibele au inregistrat, in mod deosebit, o crestere a turismului receptor, turismul de croaziera constituind una din categoriile de turism de loisir a caror crestere a fost cea mai rapida.

In 2004, Europa si Americile isi mentin predominanta in turismul international, reprezentand impreuna 79% din sosiri si 77% din incasari. Totusi, ponderile lor (si mai ales a Europei) au scazut in cursul ultimelor decenii. Aceasta denota o diversificare a turismului mondial si aparitia a noi destinatii turistice, mai ales in Asia si Africa de nord.

Asia de Est si Pacificul ramane regiunea unde cresterea turistica este dintre cele mai puternice. Cota de piata a Asiei de Est si Pacificului a progresat spectaculos, atat in ceea ce priveste sosirile internationale, cat si in ceea ce priveste incasarile.

Vorbind de sosiri, ponderea acestei regiuni s-a dublat intre 1960 si 1970 si s-a triplat in cei 30 de ani ce au urmat.

Dupa 1960, Africa si-a triplat ponderea la sosiri, in timp ce partea referitoare la incasari a diminuat progresiv dupa 1980, datorita mai ales tulburarilor sociale din Algeria si Maroc.

Clasamentul tarilor in functie de incasarile turistice arata o configuratie oarecum diferita de aceea a sosirilor.

In primul rand se constata concentrarea geografica mult mai pronuntata a incasarilor fata de sosiri. Astfel, primele 5 tari (SUA, Franta, Italia, Spania, Marea Britanie) absorb aproape 42% din totalul mondial al incasarilor. Urmatoarele 5 tari sunt: Austria, Germania, Hong Kong, China, Singapore.

Dintre tarile Europei Centrale si de Est, Polonia se afla in topul primelor 20 (pe locul 13), realizand un salt remarcabil de la locul 64 in 1990. Cu un procent de 0,52% din totalul mondial de sosiri, Romania se situeaza pe locul 37, iar in privinta incasarilor, ponderea tarii noastre in turismul international, de numai 0,12%, nu ne situeaza nici macar printre primele 40 de tari.

3.2. Transferul international de cunostinte stiintifice si tehnice, opere literare si artistice

Revolutia stiintifico-tehnica actuala a condus pe planul relatiilor economice internationale la sporirea in ritmuri fara precedent a transferului de cunostinte stiintifice si tehnice. In masura in care noua tehnologic nu este incorporata in instalatii, utilaje sau alte bunuri tangibile, transferul international de cunostinte stiintifice si tehnice constituie un flux invizibil care inglobeaza o mare varietate de tranzactii, ce pot fi totusi sistematizate in doua componente si anume: pe de o parte comertul cu brevete, drepturi de autor (copyright), know-how, iar, pe de alta parte in servicii de consultant - inginerie si de prelucrare a datelor de asistenta tehnica etc., prin urmare servicii tehnice ca o latura a serviciilor profesionale prestate in contul unui beneficiar strain.

In acelasi timp, cresterea nevoilor spirituale ale oamenilor, al nivelului lor de cultura si cunoastere, paralel cu perfectionarea mijloacelor de comunicare, in mod deosebit audio-vizuale, au condus la tendinta de “internationalizare” a creatiilor literare si artistice.

3.2.1. Comertul cu brevete, drepturi de autor si know-how

Comertul international cu brevete, drepturi de autor si know-how a castigat o amploare deosebita sub impulsul unor factori favorizanti, cum ar fi:

- accelerarea proceselor de reinnoire a produselor si serviciilor si necesitatea de a face fata concurentei prin preturi si calitate impun folosirea tehnologiilor moderne, de care nu se dispune intotdeauna in tara proprie;

- activitatea de cercetare-dezvoltare necesita resurse financiare foarte mari, incat valorificarea rezultatelor numai pe plan intern nu mai este rentabila, impunandu-se valorificarea lor si pe plan extern;

- prin transferul de tehnologic, furnizorul isi mareste adeseori si exportul de materiale, utilaje, instalatii etc., in multe situatii acestea fiind supuse la taxe vamale mai mici decat produsele finite, ceea ce duce la o crestere a profitului.

Fluxurile internationale provenite din comercializarea cunostintelor stiintifice si tehnice si a operelor literare si artistice sau cu alte cuvinte, incasarile provenind din vanzarea (respectiv cumpararea) drepturilor de proprietate intelectuala (DPI), se ridica anual la valori de zeci de miliarde de dolari.

In mod deosebit, pentru tarile OECD, creditele si debitele provenind din comercializarea DPI ajung anual la sume importante. Pe primele locuri, in ceea ce priveste veniturile din acest comert se situau, la nivelul anului 1989, SUA (cu aprox. 12 mld.$) si Marea Britanie (cu aprox. 2,3 mld.$) iar in privinta cheltuielilor Japonia (cu 5,3 mld.S).

Spre deosebire de Europa occidentala, Japonia nu a incurajat investitiile straine in economia sa, dar a cumparat tehnologie noua pe care si-a insusit-o, a perfectionat-o si a inglobat-o in produse noi al caror export indreptat si spre piata tarii inovatoare a permis acoperirea importurilor de licente si know-how.

Dar imaginea unei Japonii copiind tehnica occidentala apartine definitiv trecutului. Industria japoneza este, in prezent, in situatia nu numai de a-si castiga independenta tehnologica, dar, de asemenea, de a exporta masiv know-how. Japonezii domina tehnica de productie de automobile, aparate foto, semiconductori, materiale video si optice, roboti, oteluri de calitate si materiale compozite. Mai bine de jumatate din brevetele de inventie depuse in lume sunt ale inventatorilor japonezi.

Transferul international de cunostinte stiintifice si tehnice, incorporate in principal in tehnologii noi, imbraca forme foarte variate.

O prima clasificare stabileste doua mari categorii de transfer international de tehnologii (TIT):

a) efectuat fara consimtamantul detinatorului,

b) efectuat cu permisiunea sau din vointa detinatorului.

a) TIT fara consimtamantul detinatorului se poate efectua deoarece, in general, detinatorul fiind determinat de motive de prestigiu sa participe la diferite actiuni de marketing nu poate impiedica in totalitate difuzarea unor informatii tehnologice pe care le detine.

Frecvente sunt si alte modalitati ca:

- divulgarea voluntara sau involuntara a unor informatii tehnologice de catre personalul care lucreaza cu ele;

- atragerea prin oferte avantajoase a unor specialisti care detin un important bagaj de cunostinte tehnologice (brain-drain);

- studierea produselor pentru a cunoaste tehnologia cu ajutorul carora an fost obtinute etc.

De mentionat este ca, in marea majoritate a cazurilor, cunostintele tehnologice obtinute pe aceste cai sunt incomplete, astfel ca valorificarea lor presupune un important potential tehnologic la organizatia care reuseste sa le obtina.

b) TIT cu permisiunea detinatorului imbraca forme variate dintre care amintim:

1) TIT gratuit - detinatorul cedeaza cunostinte tehnologice cu titlu gratuit, urmarind scopuri propagandistice sau de politica comerciala;

2) TIT automat - se realizeaza in cazul fuzionarii unor firme din tari diferite sau al cumpararii unei firme de o societate din alta tara;

3) TIT in contrapartida - se realizeaza intre parteneri care detin tehnologii de interes reciproc;

4) TIT prin contracte care la randul lui se poate realiza in mai multe forme:

a) TIT prin cooperare:

- livrarea de tehnologii pe credit, cu rambursarea in produse;

- productia la comanda (in lohn);

- coproductie (societati mixte) etc.

b) TIT marginal. Din aceasta categorie fac parte:

- contractul international de leasing - cu prilejul realizarii acestui contract se transfera si tehnologia pentru procesele de productie respective;

- contractul international de franchising sau fransiza care se refera si la permisiunea de a fi folosite procedeele tehnice sau metodele de comercializare ale firmei fransizor;

- contractul international de cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica;

- exportul de “software” etc.

c) TIT contractual - propriu-zis: obiectul contractului il constituie tocmai transferul unei tehnologii sau al unui element al acesteia.

Din aceasta categoric fac parte:

- cesiunea teritoriala a brevetului - consta in cedarea unui tert de catre detinatorul brevetului a dreptului de a valorifica brevetul respectiv in limitele teritoriului convenit;

- arendarea inventiilor brevetate. Arenda poate fi reprezentata printr-o cota fixa pe utilaj (se dau in arenda si utilajele pe care se realizeaza tehnologiile respective) sau prin redevente, respectiv cote procentuale din productia realizata;

- licentierea consta in licenta acordata unui tert de catre titularul unui brevet. Licenta este contractul prin care posesorul unui brevet de inventie cedeaza cuiva dreptul de exploatare a inventiei sale. La randul lor licentele pot fi de mai multe tipuri:

* licenta exclusiva - licentiatorul acorda licentiatului dreptul exclusiv de utilizare a brevetului. Aceasta poate fi deplina sau limitata. Prima este acordata pentru toata perioada de valabilitate a brevetului si echivaleaza cu cedarea lui, iar in cazul celei de-a doua, licentiatul este supus unor restrictii in utilizarea brevetului (in timp, sub aspectul sferei de aplicare etc.);

* licenta neexclusiva - licentiatorul isi rezerva dreptul de a utiliza brevetul in continuare si de a-l acorda unor terti.

- contractul international pentru transferul de know-how, de obicei se incheie separat date fiind obiectul, durata si regimurile juridice diferite de cele ale contractului de licenta, constituind insa un “pachet” unitar cu acesta;

- transferul international al drepturilor de autor, traditional nu intra in sfera intereselor economice. Totusi, noile tehnologii au adus in domeniul economic si copy righturile, mai ales in relatie cu “software”.

3.2.2. Serviciile tehnice

Serviciile tehnice cuprind o gama variata de operatiuni invizibile legate de TIT cum ar fi: servicii de consultanta - inginerie legate de intocmirea studiilor de fezabilitate si proiectarea obiectivelor, servicii de prelucrare a datelor si de gestiune, asistenta tehnica si managementul santierelor de constructii etc.

Piata internationala pentru serviciile tehnice s-a dezvoltat si diversificat continuu, cuprinzand o arie larga de activitati incepand de la acordarea unei consultatii de specialitate, pana la “livrarea la cheie” a unui obiectiv si continuand, adesea, cu asistenta in exploatare.

Aproximativ 4/5 din incasarile generate de prestarea unor astfel de servicii provin din tarile in curs de dezvoltare, majoritatea studiilor si proiectelor referindu-se la crearea infrastructurii, sisteme de transport rutier si feroviar, sisteme energetice si de hidro-amelioratii, obiective industriale si de servicii, constructii de locuinte s.a.

Tarile dezvoltate concentreaza aprox. 90% din oferta acestor servicii, restul revenind tarilor in curs de dezvoltare, acestea din urma participand mai ales la constructii de obiective civile, cel mai adesea in calitate de subcontractanti sau constructori angajati, cu misiunea de a asigura forta de munca necesara in procesul de constructie.

Deosebit de importanta pentru realizarea TIT este si asistenta acordata de exportator in domeniul pregatirii fortei de munca, prin intermediul contractului international de pregatire de personal (knoh-how).

3.2.3. Comertul si drepturile de proprietate intelectuala

Comercializarea cunostintelor stiintifice si tehnice, a operelor literare si artistice trebuie realizata cu respectarea normelor privind drepturile de proprietate intelectuala (D.P.I.).

Exista doua tipuri principale de D.P.I.:

- drepturi de proprietate industriala;

- drepturi de autor (copyright).

Primele se refera la orice noua inventie in probleme tehnice, sau in sectorul economic ori social, incluzand desenul si prototipul produselor respective. Inventatorul devine detinatorul unui brevet care ii da dreptul de a face, folosi sau vinde o aplicatie a unei idei noi. El este si un instrument de difuzare a noilor tehnologii, interesele inventatorilor fiind protejate prin detinerea brevetului.

Alte titluri de protectie industriala foarte importante sunt: marcile de fabrica, de comert si de serviciu. Marcile sunt semne distinctive folosite de firme pentru a deosebi produsele, lucrarile si serviciile lor de cele identice sau similare ale altor firme. Rezulta ca elementul principal ce caracterizeaza marcile sunt semnele distinctive cum ar fi: numele patrimonic, denumirile geografice, titluri si cuvinte originale, combinatii de litere sau cifre, combinatii de culori, desene etc.

In economia de piata, marcile indeplinesc functii deosebit de importante cum ar fi aceea de diferentiere a produselor si orientare a consumatorilor in alegerea produselor, indicarea reala a

locului geografic de provenienta a produselor, garantarea calitatii acestora, informarea consumatorilor si apararea acestora impotriva unor confuzii, erori sau acte de concurenta neleala.

Marcile se pot grupa in mai multe categorii. In raport cu destinatia lor economica, marcile sunt de fabrica si de comert.

Marca de fabrica se foloseste de producator sau fabricant in domeniul activitatii industriale, agricole, mestesugaresti si artizanale. Printre marcile notorii, de renume, cunoscute datorita fortei lor de penetrare amintim: “Pepsi Cola”, “Coca Cola”, “Honda”, “Mercedes”, “Cielo” etc.

Marca de comert este utilizata de comerciant sau de distribuitor prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comert arata ca produsele unei intreprinderi sunt distribuite de o anumita unitate comerciala.

Marci de comert recunoscute sunt: Nekerman, Lafayette, iar la noi Romarta, Galeriile Victoria, Ana Electronic s.a.

Din punct de vedere al obiectului se deosebesc marcile de bunuri si marcile de serviciu.

Marcile de bunuri identifica si deosebesc anumite produse tangibile, fabricate sau naturale.

Marcile de serviciu sunt intrebuintate pentru a deosebi serviciul unei intreprinderi de cele prestate de alte intreprinderi. In raport de natura serviciilor, marca se foloseste in mod direct sau indirect. Astfel, intreprinderile de transport aplica marca pe mijloacele de transport (ex. TAROM), iar restaurantele aplica marca pe vesela si tacamuri. De asemenea, marca se poate aplica pe documentatia care se intocmeste la prestarea serviciului sau pe ambalajul produsului pentru care se efectueaza serviciul.

Pentru ca o marca sa poata fi protejata juridic, ea trebuie inregistrata.

Certificatul de inregistrare a marcii este un titlu de protectie eliberat in virtutea legii de organul competent al unui stat care atesta faptul ca marca a fost inregistrata in registrul marcilor, ca urmare a constatarii noutatii si distinctivitatii acesteia. In tara noastra, marcile se inregistreaza la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM).

Dupa 1989 a crescut numarul de marci straine inregistrate in Romania ceea ce dovedeste interesul firmelor straine de a patrunde pe piata romaneasca. Exemple concludente in acest sens sunt firmele: Colgate Palmoliv, Procter Gamble, Coca-Cola, Pepsi-Cola, Alcatel, Xerox s.a.

In ceea ce priveste inregistrarea internationala a marcilor aceasta se realizeaza conform Aranjamentului de la Madrid, din aprilie 1891. Conform dispozitiilor acestui aranjament, marcile pot fi inregistrate la Biroul International al Organizatiei Mondiale a Proprietatii Intelectuale (OMPI).

Conceptul de copyright se refera la privilegiul exclusiv de a face copii dupa creatiile literare sau artistice. El are menirea de a proteja atat “operele” pentru a nu fi copiate, cat si “autorul”, recunoscandu-i-se dreptul moral la anumite privilegii datorita creatiei lui artistice sau literare. Datorita avantului informaticii ca urmare a evolutiei societatilor moderne spre “societati informationale” conceptul de copyright s-a extins si asupra protectiei programelor pentru calculatoare.

O particularitate a protectiei DPI in afara intagibilitatii este aceea ca protectia este limitata in timp. Aceasta reflecta eforturile societatii de a armoniza interesele private ale producatorilor de informatii si interesele sociale de difuzare a informatiilor.

Un aspect important al legilor referitoare la DPI este si acela ca au un caracter national. Principiul de baza este ca tarile sunt libere sa legifereze in acord cu propriile caracteristici sociale, culturale, economice si obiective de dezvoltare.

Totusi, exista si conventii internationale, reglementarile cuprinse in acestea trebuind sa fie respectate de toate tarile semnatare. Un exemplu in acest sens este reglementarea ca drepturile de autor sunt valabile pe durata vietii autorului, plus 50 de ani, iar daca autorul nu are mostenitori directi, 10 ani.

Prima conventie internationala cu privire la regimul international al dreptului de autor a fost Conventia de la Berna, incheiata in 1886.

Ea a fost ulterior revizuita succesiv, ultima oara prin Actul de la Paris, din 1971, Romania a devenit membra a Conventiei de la Berna, din 1926.

In ceea ce priveste reglementarea proprietatii industriale pe plan national, in anul 1991 a fost adoptata “Legea nr. 61 privind brevetele de inventie”.

Potrivit acestei legi, drepturile asupra inventiei sunt recunoscute si aparate pe teritoriul Romaniei prin eliberarea unui titlu de protectie (brevet) de catre Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM).

Brevetul confera titularului sau un drept exclusiv de exploatare pe o durata de 20 de ani, interzicand tertilor sa efectueze fara autorizatia sa urmatoarele acte:

a) pentru produse: fabricarea, comercializarea, oferirea spre vanzare, folosirea, importul sau stocarea in vederea comercializarii sau folosirii;

b) pentru procedee sau metode: folosirea acestora.

In privinta drepturilor de autor, in tara noastra, cea dintai lege care a reglementat problema drepturilor de autor a fost Legea 13 din 1862, votata si promulgata pe timpul lui Cuza.

In 1996 a fost adoptata o noua lege a drepturilor de autor (care a inlocuit Decretul nr. 321/1956), lege considerata de specialisti ca una dintre cele mai moderne din Europa.

Apararea D.P.I, reprezinta astazi, mai mult ca oricand, o problema care se cere revizuita conceptual si legislativ.

Datorita simplificarii tehnicilor de reproducere este posibila proliferarea copiilor neautorizate si a cazurilor de “piraterie”, “contrafacere” si “concurenta neloiala”.

“Pirateria” in domeniul drepturilor de autor consta in fabricarea si punerea in circulatie neautorizata de copii ale unor lucrari si se combina uneori cu “contrabanda” ce presupune inregistrarea neautorizata, clandestina cu prilejul transmisiilor radio-televizate (in direct), favorizata de perfectionarea tehnicilor de inregistrare. De asemenea, informatica favorizeaza concentrarea de informatii din cele mai diverse, bancile de date devenind accesibile oricui cu ajutorul unui terminal.

Din punct de vedere juridic, pirateria reprezinta o dubla violare a drepturilor de autor, lezand interesele atat ale autorilor cat si ale producatorilor (edituri, intreprinderi de inregistrare etc.).

In fata acestor situatii O.M.P.I. subliniaza necesitatea unor masuri de ordin juridic, economic si social care sa compenseze efectele revolutiei tehnice in domeniul mijloacelor de reproducere.

Masurile propuse sunt in sensul unei “redevente” pe care utilizatorii sa o plateasca in favoarea titularului dreptului de autor. Ea poate imbraca forma unui procent din pretul de vanzare al aparatelor de inregistrare si/sau al suporturilor audio-vizuale. De exemplu, in Austria, din 1980, s-a introdus o taxa pe suporturile audio-vizuale (casetele “goale”) ca si pe aparatele de fotocopiat.

Fenomenul similar pirateriei in domeniul drepturilor de autor, in ceea ce priveste drepturile de proprietate industriala, poarta denumirea de “contrafacere”.

Astfel “contrafacerea” consta in fabricarea, folosirea sau punerea in circulatie, fara drept a obiectului unui brevet de inventie si constituie infractiune, pedepsindu-se conform legii.

“Pirateria” si “contrafacerea” conduc si la acte de “concurenta neloiala” (sau neleala) din partea “falsilor” producatori fata de adevaratii “proprietari” ai drepturilor de a multiplica si comercializa creatiile respective.

Astfel, concurenta neleala constituie ansamblul de acte contrare uzantelor cinstite in activitatea comerciala sau industriala, savarsite in planul obligatiilor de respectare a regulilor de conduita.

Concurenta neloiala este in legatura si cu intrebuintarea unei firme, unei embleme, unor desemnari speciale sau a unor ambalaje de natura a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Astfel, in cazul marcilor, riscul de confuzie reprezinta una din principalele forme de manifestare a concurentei neloiale. In practica juridica internationala se intalnesc numeroase exemple. Asa de pilda, in procese legate de aceasta problema in Franta s-a admis existenta unui risc de confuzie intre marcile “Paris Voyage” si “Paradis Voyage” sau “Armateur” si ''Amateur” etc.

Adaugarea unor cuvinte, sau schimbarea unora nu este, in general, de natura a inlatura riscul de confuzie. In acest sens, s-a pronuntat jurisprudenta in cazul marcilor “Cafe Martin” si “Café du Pere Martin” sau “La vache qui rit” si “La vache sérieuse”.

Din nefericire, actele de contrafacere a produselor si de concurenta neleala au luat o amploare deosebita, in lume in general, si la noi in tara in aceasta perioada, in particular, datorita in principal a doi factori:

- cresterea numarului de tari si de firme capabile sa fabrice “produse pirat” care “imita” mai mult sau mai putin reusit originalul;

- existenta si dezvoltarea unei “piete” pentru produsele contrafacute. Astfel, uneori aceste produse contrafacute, de calitate inferioara originalelor sunt mai bine vandute, consumatorul nestiind sau negandindu-se atunci cand le cumpara, ca ele ii pot pune sanatatea si chiar viata in pericol.

In acelasi timp, societatile proprietare ale marcilor sufera pierderi materiale si o degradare a reputatiei lor privind calitatea produselor, in situatia in care consumatorii continua sa nu cunoasca adevarata origine a acestor bunuri.

Bineinteles ca astfel de acte sunt sanctionate juridic.

Prima lege din Romania privind concurenta neloiala a fost adoptata pe 18 mai 1932, avand la baza textul Conventiei de la Paris.

Legea din 1932 a stat la baza elaborarii Legii nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale.

Potrivit acestei legi, actele de concurenta neloiala atrag raspunderea civila, contraventionala ori penala.

Dintre actele de concurenta neloiala ce constituie contraventii amintim:

- oferirea serviciilor de catre salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent sau acceptarea unei asemenea oferte;

- dezvaluirea de catre salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia, catre un concurent;

- comunicarea sau raspandirea de afirmatii mincinoase, asupra unui concurent sau, marfurilor sale, afirmatii de natura sa dauneze bunului mers al intreprinderii;

- deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legaturilor stabilite cu aceasta clientela in cadrul functiei detinute anterior la acest comerciant.

Printre infractiunile de concurenta neloiala se specifica:

- intrebuintarea unei firme, unei embleme, unor desemnari speciale sau a unor ambalaje de natura a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

- producerea in orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea in vanzare sau vanzarea unor marfuri purtand mentiuni false privind brevetele de inventii, originea si caracteristicile marfurilor, precum si cu privire la numele producatorului sau comerciantului, in scopul de a induce in eroare pe ceilalti comercianti si pe beneficiari.

De mentionat ca, in afara protectiei juridice, producatorii originali cauta si diferite “metode economice” de a se proteja. De exemplu, unii producatori din domeniul produselor cosmetice utilizeaza cel putin sase moduri de identificare (codificare) a produselor lor, de la ambalajul original - carton, pana la culoarea si forma sticlei.

De asemenea, o alternativa clasica protectiei legale a brevetelor este pastrarea “secretului de fabricatie”. Aceasta s-ar putea realiza si in cadrul unor cooperari pentru a “internaliza” in cadrul unui “pool” (asociatii, grupari) de intreprinzatori, activitatile inovatoare.

In ceea ce priveste interesele diferitelor tari in protectia internationala a D.P.I ele sunt influentate de interesele firmelor sau intreprinzatorilor, fiind adeseori divergente pentru tari cu diferite nivele de dezvoltare economica si influenta politica.

Daca se admite ca interesele economice private influenteaza politica guvernamentala, atunci apare normal ca o tara industriala care dispune de industrii avansate sa promoveze un regim strict de protectie a D.P.I. Dimpotriva, o tara in dezvoltare, a carei economie este dominata de industrii incepatoare care depind, in cea mai mare parte, de tehnologii straine, va avea un interes puternic in a se opune sau sustrage unui astfel de regim.

Relatiile sunt complicate de faptul ca interesele economiei nationale in ceea ce priveste D.P.I. nu sunt statice. Aceasta dinamica a intereselor se incearca a fi explicata de teoria “ciclului produsului” in dezvoltarea industriala.

Raymond Vernon sustine ca orice produs intr-o tara avansata industrial parcurge urmatoarele stadii:

1. Inventarea produsului, lansarea pe piata interna si cresterea vanzarilor pe aceasta piata;

2. Saturarea pietei de interne si exportul pe pietele straine. Primele piete de export vor fi tari similare cu piata interna (in speta, alte tari industrializate), urmate de tari cu structuri ale cererii nesimilare (in speta, tari in dezvoltare);

3. Investirea in strainatate, pentru furnizarea produsului pe piete straine:

4. Exportul produsului din tarile straine, inclusiv spre piata tarii de origine.

In al treilea si al patrulea stadiu al ciclului lui Vernon, este posibil ca noua productie in strainatate sa fie furnizata si de imitatori straini, care pot concura atat pe pietele interne cat si straine.

3.3. Serviciile bancare si de asigurari internationale

Serviciile bancare au patruns in circuitul international odata cu dezvoltarea schimburilor economice. Initial, bancile comerciale finantau importurile si exporturile, asigurau remiterea documentelor, efectuau incasari si plati legate de comertul exterior si executau in contul clientilor lor operatiuni financiare cu valuta straina.

O trasatura a acestor servicii este concentrarea puternica a capitalului bancar in cadrul unor mari companii financiare si efectuarea operatiunilor printr-un numar mare de filiale bancare extrem de diversificate si specializate.

Cu toate ca functiile initiale ale bancilor comerciale isi pastreaza importanta, activitatile bancare s-au diversificat, furnizand si alte servicii ca: obtinerea de fonduri din strainatate pentru clientii bancii, consilierea clientilor pentru orientarea investitiilor spre domeniile de activitate si zonele cele mai profitabile, consilierea clientilor cu privire la organizarea si reorganizarea firmelor etc.

Asigurarile internationale ca si serviciile de transport, telecomunicatii bancare etc. reprezinta un serviciu ce insoteste circulatia internationala a bunurilor materiale si a persoanelor. Clasificarea serviciilor de asigurare internationala distinge trei categorii: asigurarea bunurilor, asigurarea persoanelor si asigurarea responsabilitatilor civile.

Calitatea si competitivitatea serviciilor de asigurare sunt determinate de varietatea si gama riscurilor asigurate, precum si de dimensiunea primelor de asigurare. In consecinta, prestatorul de servicii de asigurare trebuie sa dispuna de capitaluri ridicate care sa garanteze, alaturi de reputatia firmei prestatoare, posibilitatea acoperirii pagubelor. Ca atare, aproximativ 94% din exporturile de servicii de asigurare sunt realizate de tarile dezvoltate. Intre acestea SUA se afla pe primul loc, partea ei in primele de asigurare mondiale este de aprox. 46%. Totusi, partea SUA a scazut fata de 1950 cand reprezenta 74%, in conditiile cresterii mai rapide a serviciilor respective prestate de alte tari dezvoltate.

Operatiunile internationale de asigurari sunt consecinta urmatoarelor situatii: imposibilitatea firmelor nationale de a acoperi o gama suficient de larga de riscuri; competitivitatea redusa a firmelor nationale pe planul primelor de asigurare; importul marfurilor in conditia C.I.F., cu asigurarea in tarile exportatoare.

Aceasta conditie de livrare este frecvent utilizata in cazul exporturilor destinate tarilor in curs de dezvoltare.

Pana in 1970, toata lumea (inclusiv lucratorii din sectorul de asigurari) impartasea ideea ca politele de asigurare referitoare la riscul vietii sau pagubele materiale erau un produs secundar, in sensul economic, traditional si se considera ca ele puteau constitui doar o extindere a nevoilor de baza ce erau satisfacute de productia materiala. Totusi in anii care au urmat dupa 1973, cand cresterea PNB in lume a scazut de la 6% la mai putin de 3%, vanzarile globale de polite de asigurare au continuat sa creasca cu o rata de 5% pe an.

Explicatia pentru cresterea continua a activitatilor de asigurare, chiar in perioadele de declin, consta in natura sistemului de productie modern, ce depinde de servicii ca de o unealta-cheie ce garanteaza functionarea lui exacta. La un nivel tehnologic avansat al productiei, cand riscurile si esecurile sunt puternic concentrate si reprezinta o provocare manageriala esentiala, asigurarile au devenit o conditie fundamentala pentru investitii. Similar, la un nivel general ridicat al securitatii sociale, sanatatii si vietii, asigurarile au atins un statut de nevoie primara in multe tari industrializate.

Atitudinea fata de risc nu a fost studiata de primii mari economisti ca o idee teoretica de baza. Mai mult ea a fost luata in discutie ca o reforma culturala generala, subiectiva legata mai mult de sociologie decat de economie. Teoria generala a economiei politice a privilegiat notiunea de echilibru general, excluzand nesiguranta si riscul prin definitie. Totusi, Schumpeter a facut cateva referinte mai explicite in privinta atitudinii fata de risc si in cadrul teoriei sale a ciclurilor a prezentat cateva tipuri de dezechilibre economice. Numai in 1921 Frank Knight a scris prima carte cuprinzatoare despre acest subiect, dar si in acest caz riscurile pe care el le aborda erau limitate la tipul de risc subiectiv.

Domeniul riscului obiectiv (pur) datorat vulnerabilitatii sistemelor, era, inca, considerat prea “secundar” pentru a fi tratat ca o prioritate printre obiectivele conducerii firmelor.

Cresterea globala a nesigurantei in economie si a nevoii de a o controla intr-un mod cat mai profesional, ca un element de baza al strategiei economice este legata, in buna masura de tehnologia moderna, si mai precis, de urmatorii factori:

1. Progresele in tehnologie au determinat cresterea dimensiunilor intreprinderilor in vederea obtinerii economiilor de scala. Rezultatele obtinute in privinta cresterii productivitatii in timpul perioadei revolutiei industriale au fost enorme, dar concentrarea masiva a productiei a atras dupa sine cresterea vulnerabilitatii sistemelor de productie.

2. Specializarea a fost un factor cheie pentru progresul industrial, dar un exces al ei a determinat in prezent cresterea dependentei si vulnerabilitatii sistemelor, conducand spre o

crestere puternica a riscurilor si pierderilor (pierderi derivand din nefunctionarea sau proasta functionare a sistemelor). Mai mult decat atat, specializarea poate reduce adaptabilitatea masinilor si instalatiilor la conditiile schimbatoare ale pietei si poate impune necesitati severe de reparatii si intretinere care sunt, uneori, dificil de realizat in conditii operationale.

3. Siguranta operationala a facut mari progrese datorate cuceririlor tehnologice. Totusi, variatii minime si mici accidente ale unora din componente pot duce la dezastre datorita complexitatii si interdependentei sistemului, chiar daca aceste accidente au loc cu frecventa mai redusa.

4. Calitatea multor produse a fost substantial imbunatatita prin tehnologia moderna. Totusi, aceasta crestere a calitatii poate veni in contradictie cu problema reciclarii produselor. Omul si mediul economic depind mai mult de domeniul biologic, decat de cel mecanic. O imbunatatire intr-un sens poate introduce un dezechilibru in celalalt sens: aceasta este o lectie data de problemele poluarii si riscurile legate de aceasta.

Aceste probleme evidentiaza, ca trasatura comuna, o accentuare a trecerii de la riscul subiectiv la cel obiectiv (pur), ceea ce impune dezvoltarea pietei asigurarilor, atat din punct de vedere cantitativ, cat si, mai ales, calitativ.

In principal, exista trei grupuri de institutii financiare ce se ocupa cu problemele riscului, si anume: bancile comerciale, companiile de asigurare a proprietatii si a capitalurilor si companiile de asigurari pe viata si a fondurilor de pensii.

• Bancile comerciale

Traditional, riscul major cu care se confrunta o banca comerciala era o potentiala rapida retragere a sumelor depuse de clientii ei. Datorita cresterii pietelor interbancare si a pietelor monetare interne si internationale, acest risc s-a redus, in prezent, semnificativ.

Retelele interbancare s-au dezvoltat astfel ca au permis fondurilor sa creasca destul de rapid pentru a inlatura astfel de riscuri.

Pe de alta parte, riscurile de indeplinire a obligatiilor (neplata, intarzieri etc.) legate de imprumuturi au crescut considerabil in ultimul deceniu, si nu numai datorita problemei datoriilor straine.

Riscurile legate de ratele de dobanda, de asemenea, au crescut nu numai datorita inerentei inconstante a ratelor dobanzii, dar si datorita schimbarilor structurale in metodele de creditare si debitare ale bancilor. Asteptarile creditorilor si ale debitorilor bancilor comerciale privind rata dobanzii difera; totusi bancile trebuie sa rezolve aceasta nepotrivire. In ultimii ani, riscurile asociate ratelor dobanzii au crescut datorita acestei nepotriviri exacerbata de presiunile concurentei.

Riscurile legate de cursurile valutare au crescut si ele, mai ales pentru bancile internationale. Toate acestea au obligat bancile comerciale sa elaboreze mecanisme de protejare fata de cresterea riscurilor cu care se confrunta.

• Companiile de asigurare a proprietatii si responsabilitatii

Cresterea firmelor multinationale prin fuzionari si achizitii si centralizarea functiei de cumparare a asigurarii au condus la sporirea expunerii la risc pentru ofertantii de asigurari. Schimbarile tehnico-economice in domeniul infrastructurii, adica transporturi, metode de producere a energiei, sistemele de telecomunicatii au condus la cresterea vulnerabilitatii acestora, inerenta marimii. Un domeniu al asigurarilor care a cunoscut o crestere exploziva de la inceputul anilor 1980 este acela al asigurarilor responsabilitatii - adica asigurarii impotriva pierderilor aduse din neglijenta de clienti sau alte persoane fizice sau juridice, corporatiilor sau partenerilor profesionali.

Noile tehnologii, de asemenea, au generat noi riscuri cum ar fi cele legate de caderile sau fraudele in sistemul de computere si comunicatii, care au condus la cresterea cererilor de asigurari.

• Companiile de asigurari pe viata a fondurilor de pensii

Acestea sunt institutii financiare majore prin care se acorda pensii si alte sume pe termen lung. Ele furnizeaza asigurari direct indivizilor. Multe din fondurile lor sunt obtinute in forma obligatiunilor, dividendelor si investitiilor de proprietate, nu numai pe pietele interne, ci si pe cele internationale. Deci riscurile majore cu care aceste institutii financiare se confrunta sunt riscurile pietei capitalului.

In ultimii ani, institutiile financiare au cautat diferite aranjamente de cooperare, cu scopul de a controla riscurile.

Cel mai notabil exemplu al acestei cooperari il reprezinta aranjamentele de impartire a riscurilor intre bancile comerciale si companiile de asigurari (in special, companiile de asigurare a proprietatii si responsabilitatii). Companiile de asigurari au asistat bancile comerciale in privinta managementului riscurilor de credit prin cresterea volumului cartilor de credit, garantii etc.

De asemenea, companiile de asigurari au jucat un rol activ in furnizarea protectiei pentru banci impotriva riscurilor generate de introducerea noilor tehnologii informationale. Riscurile asociate cu caderile din sistemul de comunicatii si computere, la fel ca si cele cauzate de fraudele din computere au fost “absorbite” de industria de asigurare. Fara existenta unui asemenea sector de asigurari, care sa absoarba aceste riscuri, viteza introducerii inovatiilor tehnologice ar fi fost mai redusa.

Pe de alta parte, marile banci internationale admit cartile de plata si garantiile pentru tranzactiile de reasigurare, facilitand astfel miscarea internationala a fondurilor in cadrul retelelor de reasigurare.

Serviciile de management al riscului privind valutele bancilor au fost, de asemenea, folosite pe scara tot mai larga de catre companiile de asigurari, pe masura ce operatiunile lor devin tot mai mult internationalizate.

In sfarsit, companiile de asigurare a vietii si fondurilor de pensii, din cauza ca detin obligatiuni si actiuni ca parte a portofoliilor lor investitionale, au inceput sa detina o parte tot mai importanta in retele, “absorbind” riscurile corespunzatoare garantarii noilor investitii de capital ale bancilor atat pe pietele interne, cat si pe cele internationale.

3.4. Fluxurile financiare investitionale

Fluxurile financiare legate de miscarea capitalului si a fortei de munca reprezinta cel mai dinamic segment al tranzactiilor internationale invizibile.

Ele cuprind veniturile directe din investitii straine, dobanzi si dividende la capitalul investit, chiriile pentru bunuri imobiliare detinute in strainatate si veniturile remise in tara de origine a fortei de munca temporar angajate peste hotare.

In ceea ce priveste investitiile directe in strainatate (IDS), o investitie se considera a fi cu capital strain atunci cand “investitorul strain are efectiv un cuvant de spus in cadrul managementului intreprinderii, valoarea participarii cu capital variind de la tara la tara, dar fiind in general de cel putin 10%”.

Tendinta de liberalizare in politicile privind IDS, de reglementarea sectorului financiar in tarile dezvoltate, procesul de integrare a Uniunii Europene, influenta unor noi investitori majori (ca Japonia, Singapore si Taiwan) ca si inovatiile tehnologice si financiare au contribuit la expansiunea I.D.S

In mod deosebit este de notat rolul dinamic jucat de I.D.S. in servicii in acest proces. In prezent serviciile detin 55-60% din fluxurile legate de I.D.S. Corporatiile transnationale sunt baza pentru I.D.S. in servicii atat in tarile dezvoltate cat si in cele in dezvoltare.

Este de notat ca procesul de transnationalizare a corporatiilor de servicii (masurat ca % al patrimoniului in strainatate sau vanzarilor prin filiale, sau al angajatilor peste hotare in totalul fortei de munca al companiei) nu a atins nivelul firmelor apartinand sectorului industrial. Aceasta diferenta este adesea interpretata ca un potential pentru transnationalizarea pe viitor a activitatilor de servicii.

In cele mai multe tari, serviciile financiare si comertul sunt principalele domenii ale I.D.S. in servicii.

In tarile dezvoltate, I.D.S. in servicii de afaceri si profesionale au crescut intr-un ritm rapid, iar in tarile in dezvoltare constructiile si turismul sunt relativ mai importante ca domenii ale I.D.S.

Importanta I.D.S. ca un mod de furnizare a serviciilor pe pietele straine este ilustrata de analizele ritmurilor de crestere a exporturilor serviciilor comerciale si vanzarilor filialelor companiilor de servicii in strainatate.

In cazul SUA, de exemplu, vanzarile in strainatate ale filialelor companiilor de servicii au tendinta de a fi mai mari decat exporturile, directe de servicii in cateva domenii (asigurari, servicii bancare, publicitate).

Pe piata investitionala internationala se manifesta in ultimii ani o concurenta severa intre state pentru atragerea unor fluxuri cat mai mari de capital investitional. Concurentilor deja traditionali - tarile nou industrializate din Asia sud-estica si tarile in curs de dezvoltare din America Latina si Africa - li s-au adaugat in ultimii ani si tarile est-europene. Importanta vitala pe care capitalul strain o are si pentru tara noastra este evidenta.

In scopul atragerii capitalului strain este necesara o politica coerenta si integrata de stimulare activa a fluxurilor investitionale straine in economia romaneasca.

Un prim pas in acest sens il reprezinta crearea unui cadru legislativ adecvat. Legea nr. 35 privind regimul investitiilor straine ocupa o pozitie cheie in constituirea unui astfel de cadru care se doreste favorabil si stimulativ pentru atragerea investitiilor straine.

Este vorba, in primul rand, de multiplicarea normelor sub care investitiile straine pot fi efectuate in Romania. Astfel, daca pana in 1989, unica forma admisa era societatea mixta (in care capitalul romanesc trebuia sa reprezinte cel putin 51%). noua reglementare permite efectuarea investitiilor straine sub urmatoarele forme:

- constituirea de societati comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral strain sau in asociere cu persoane fizice sau persoane juridice romane, potrivit reglementarilor Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale;

- participarea la majorarea al unei societati existente sau dobandirea de parti sociale ori actiuni la asemenea societati, precum si de obligatiuni sau alte efecte de comert;

- concesionarea, inchirierea sau locatia gestiunii unor activitati economice, servicii publice, unitati de productie ale unor regii autonome sau societati;

- dobandirea de drepturi de proprietate intelectuala:

- cumpararea de spatii de productie sau alte cladiri, cu exceptia locuintelor, altele decat cele auxiliare investitiei, precum si construirea lor;

- contractarea executarii de lucrari de explorare, exploatare si impartire a productiei in domeniul resurselor naturale.

Un alt argument il reprezinta extinderea domeniilor in care investitiile straine au acces: practic, ele pot fi efectuate in toate sectoarele economice (inclusiv infrastructura si comunicatiile, constructiile civile si industriale, cercetare stiintifica si dezvoltare, comert, transporturi, turism, servicii bancare, de asigurare si alte servicii) cu respectarea urmatoarelor conditii: sa nu incalce normele de protectie a mediului inconjurator: sa nu aduca atingere intereselor de securitate si aparare nationala a Romaniei; sa nu dauneze ordinii publice, sanatatii si morali.

Acordarea de garantii contra riscului de nationalizare, expropriere sau confiscare, precum si garantarea transferului in strainatate a profiturilor ce li se cuvin in valuta liber convertibila, precum si a partii de profituri in lei si a repatrierii capitalului, reprezinta, de asemenea, un important castig al noii reglementari. In acelasi sens, trebuie privita si acordarea unor serii de stimulente vamale si fiscale, cum ar fi:

- masinile, utilajele si orice alte dotari din import, necesare investitiei, constituite ca aport al investitorului strain, sunt scutite de plata taxelor vamale;

- materiile prime, materialele si subansamblele importate, necesare productiei, pe o perioada de doi ani de activitate a investitiei sunt scutite de plata taxelor vamale.

Investitiile straine sunt scutite de plata impozitului pe profit, astfel:

a) cele efectuate in industrie, agricultura si constructii, pentru o perioada de cinci ani de la data inceperii activitatii productive;

b) cele efectuate in domeniul explorarii si exploatarii resurselor naturale, al comunicatiilor si transporturilor, pentru o perioada de 3 ani de la data inceperii activitatilor respective;

c) cele efectuate in comert, turism, servicii bancare si de asigurari si in orice alte prestari de servicii, pentru o perioada de 2 ani de la data inceperii activitatii.

Dupa expirarea perioadelor stabilite se acorda reduceri ale impozitului pe profit, in cote diferentiate in functie de o serie de conditii cum ar fi: cu 50% in situatia in care profitul este utilizat pentru investitii; cu 25% daca: se asigura din import cel putin 50% din necesarul de materii prime, energie si combustibil; se exporta cel putin 50% din productia si serviciile realizate; se utilizeaza peste 10% din cheltuieli pentru activitatea de cercetare stiintifica si dezvoltare de tehnologii noi in Romania si pentru formare profesionala etc.

Acest cadru legislativ a fost completat cu alte legi privind acordarea unor facilitati suplimentare pentru atragerea investitorilor straini in industrie si in domeniul explorarii si exploatarii zacamintelor de petrol si gaze. De asemenea, Legea privind regimul zonelor libere

prevede, in scopul promovarii schimburilor internationale si al atragerii de capital strain pentru introducerea tehnologiilor noi, posibilitatea instituirii regimului de zona libera, in porturile maritime si in cele fluviale ale Romaniei, in lungul Canalului Dunare - Marea Neagra, al altor canale navigabile si in teritoriile din apropierea punctelor de trecere a frontierei.

Activitatile care se pot efectua in zonele libere sunt: manipularea, depozitarea, sortarea, masurarea, ambalarea, conditionarea, prelucrarea, asamblarea, fabricarea, marcarea, testarea, licitarea, vanzarea - cumpararea, expertizarea, prepararea, dezmembrarea marfurilor, organizarea de expozitii, operatiuni de bursa si financiar-bancare, transporturi si expeditii interne si internationale s.a.

Printre principalele facilitati prevazute pentru zonele libere se numara faptul ca: mijloacele de transport, marfurile si alte bunuri provenite din strainatate sau destinate altor tari, care se introduc in sau se scot din zonele libere, sunt exceptate de plata taxelor vamale si a impozitelor. De asemenea, pentru activitati desfasurate in zonele libere, agentii economici sunt scutiti de plata TVA, a accizelor si a impozitului pe profit pe toata durata activitatii.

4. Perspective de liberalizare a schimburilor internationale de servicii

Tendinta de liberalizare a tranzactiilor internationale cu servicii poate fi definita ca o miscare de inlaturare (sau atenuare) a barierelor sau masurilor protectioniste practicate de diferite state impotriva desfasurarii libere a comertului international cu servicii.

Ea se poate referi la comertul international cu servicii propriu-zis (serviciile transferabile), respectiv la celelalte modalitati de furnizare si comercializare a serviciilor in strainatate. In acest din urma caz masurile de liberalizare vizeaza inlaturarea (sau reducerea) obstacolelor la intrarea furnizorilor straini (persoane juridice sau persoane fizice) sau la miscarea consumatorilor, sau reducerea discriminarilor impotriva lor.

Demersurile pe plan international in vederea crearii unui cadru general de principii si reguli acceptate la nivel multilateral care sa asigure un climat propice liberalizarii comertului cu servicii s-au declansat la inceputul deceniului 9, pe fondul dinamismului deosebit de accentuat al comertului international cu servicii.

Cautarile in aceasta directie au pornit mai intai din partea tarilor in care sectorul tertiar a ajuns sa constituie sectorul predominant si in plina expansiune al economiilor nationale, detinand totodata ponderi insemnate in volumul schimburilor mondiale invizibile. Proiecte concrete in acest sens apartin inainte de toate Statelor Unite, care au fost primele care au sustinut ca in cadru

global pentru comertul cu servicii si, respectiv, pentru investitiile straine, ar putea fi convenit sub auspiciile GATT.

Initiativele lor s-au lovit de o puternica opozitie din partea mai multor tari in curs de dezvoltare conduse de India si Brazilia. Ideea unui GATT pentru servicii a fost mai intai intampinata cu scepticism de (comunitatea economica europeana, in ciuda sprijinului Marii Britanii. Franta s-a aratat destul de rezervata la inceput, apoi si-a dat acordul la deschiderea negocierilor asupra serviciilor, antrenand la aceasta pozitie si Comunitatea. Japonia se parc ca a asteptat dezbaterile |pentru a vedea ce orientare sa ia.

Cu toate aceste ezitari initiale, negocierile comerciale internationale sub auspiciile GATT, cunoscute sub denumirea de “runda Uruguay” au fost in final lansate in cursul toamnei 1986, prin Declaratia Ministeriala de la Punta del Este.

Runda Uruguay, in unele privinte cea mai ambitioasa incercare de restructurare a sistemului comercial multilateral a adus in dezbatere un numar de domenii noi si anume: comertul de servicii, investitiile legate de comert si comertul in legatura cu aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuala. In ceea ce priveste comertul cu servicii, aceasta runda s-a finalizat prin incheierea Acordului General pentru Comertul cu Servicii (GATS).

GATS prevede atat obligatii si discipline generale aplicabile tuturor participantilor cat si aranjamente specifice care au fost asumate in mod separat de fiecare participant (tara semnatara a acordului). pe baza de negocieri.

De asemenea acordul contine aranjamente generale care vizeaza comertul cu servicii in ansamblu cat si aranjamentele sectoriale pentru a se tine seama de particularitatile sectoarelor respective, cum sunt:

- servicii financiare;

- servicii de telecomunicatii

- serviciile de transport aerian si maritim.

Acordul contine, de asemenea, prevederi speciale privind deplasarea persoanelor fizice, furnizoare de servicii.

Prin aplicarea acordurilor semnate la incheierea Rundei Uruguay, comertul international va fi guvernat de reguli clare, posibilitatea unei tari de a utiliza masuri protectioniste in defavoarea altora fiind , mult diminuata sau existand posibilitatea ca tarile prejudiciate sa apeleze la mecanismele de conciliere (Organizatia de Reglementare a Diferendelor) si in final, daca nu sunt satisfacute sa poata aplica masuri de retorsiune pana la eliminarea efectului perturbator.

Acordul recunoaste dreptul membrilor de a reglementa furnizarea serviciilor in tarile lor si de a introduce noi reglementari pentru a realiza obiective ale politicii nationale, insa in

elaborarea acestora va trebui sa se respecte obligatiile si principiile generale stabilite in cadrul Acordului.

Unul din cele mai importante principii statuate in Acord este cel referitor la Tratamentul natiunii celei mai favorizate (TNF). Acesta este un principiu fundamental al GATT care apare atat relevant cat si potrivit si pentru comertul cu servicii.

In conformitate cu acest principiu, fiecare membru al GATS va trebui sa acorde serviciilor si furnizorilor de servicii ale oricarui alt membru al Acordului un tratament nu mai putin favorabil decat cel pe care il acorda serviciilor si furnizorilor de servicii similare din orice alta tara. Cu alte cuvinte toate inlesnirile si avantajele acordate unui membru se extind si asupra celorlalti membri ai Acordului.

Unii membri vor putea mentine o masura incompatibila cu acest principiu numai daca aceasta masura figureaza in Anexa Acordului privind exceptiile de la obligatiile enuntate de principiul TNF.

Aceste exceptii vor face obiectul negocierilor cu ocazia rundelor ulterioare de liberalizare a schimburilor si vor fi eliminate treptat pe masura ce conditiile care au facut necesara exceptia au disparut.

Un alt principiu foarte important si obligatoriu este cel al transparentei.

Potrivit acestui principiu, fiecare membru va publica cel mai tarziu pana la momentul intrarii lor in vigoare toate masurile care vizeaza sau afecteaza functionarea Acordului.

Fiecare membru va informa Consiliul pentru comertul cu servicii despre adoptarea sau modificarea oricaror legi, reglementari sau directive administrative care afecteaza oferta de servicii, inclusiv planuri de schimbare a lor sau de elaborare a unora noi.

Aranjamentele specifice ale Acordului cuprind referiri la:

- accesul pe piata;

- tratamentul national;

- angajamente aditionale asumate de fiecare membru.

In ceea ce priveste accesul pe piata (A.P.), potrivit modalitatilor de furnizare a serviciilor, fiecare membru va acorda serviciilor si furnizorilor de servicii ale oricarui alt membru un tratament care nu va fi mai putin favorabil decat cel prevazut in lista sa de aranjamente specifice. Potrivit principiului tratamentului national (T.N.) tinand seama de conditiile si restrictiile stipulate in lista sa de aranjamente specifice, fiecare membru va acorda serviciilor si (furnizorilor de servicii ai oricarui alt membru un tratament nu mai putin favorabil decat cel pe care il acorda propriilor servicii sau furnizori de servicii.

Referitor la accesul pe piata trebuie mentionat ca acesta poate fi inchis nu numai prin bariere la granita, dar de asemenea prin politici interne care impiedica investitiile, comertul si concurenta.

Astfel, in domeniul serviciilor. distinctia intre A.P. si T.N. nu este foarte clara. In multe cazuri, incalcarile T.N., din motive economice sau non-economice, sunt folosite ca un instrument de a interzice A.P.

De exemplu, reglementarile privind investitiile straine sau drepturile de proprietate intelectuala pot viza atat protejarea firmelor interne (incalcarea principiului T.N.), cat si restrangerea accesului pe piata.

In ceea ce priveste deplasarea (fortei de munca, Acordul nu impiedica pe nici unul din membrii sai sa fie parte la un acord de integrare totala a pietelor fortei de munca (acesta asigurand cetatenilor partilor implicate dreptul de a intra liber pe pietele de forta de munca ale partilor, incluzand masuri privind conditiile de salarizare, de munca asigurari sociale etc.).

Pentru ca prescriptiile si procedurile in materie de calificare norme tehnice si licente sa nu se constituie in obstacole tehnice (bariere netarifare) ele trebuie stabilite astfel ca:

- sa fie bazate pe criterii obiective si transparente:

- sa nu fie mai riguroase decat este necesar pentru a asigura calitatea serviciului;

- sa nu constituie o restrictie in calea furnizarii serviciului.

Acordul multilateral pentru comertul cu servicii furnizeaza un cadru de liberalizare progresiva a comertului mondial cu servicii.

Conform Acordului, membrii vor angaja runde succesive de negocieri, care vor avea loc periodic in vederea cresterii progresive a nivelului de liberalizare.

Procesul de liberalizare va respecta obiectivele politicii nationale si nivelul de dezvoltare al diferitelor tari membre. Astfel, este prevazuta o flexibilitate adecvata pentru diferite (tari in curs de dezvoltare pentru ca ele sa poata deschide concurentei mai putine sectoare si sa liberalizeze mai putine tipuri de tranzactii, largind progresiv accesul pe pietele lor pe masura dezvoltarii lor economice.

Romania se numara printre semnatarele Acordului, lista de angajamente a Romaniei in domeniul comertului cu servicii, fiind structurata pe 3 parti:

I. Masuri orizontale aplicabile tuturor sectoarelor de servicii;

II. Lista de angajamente specifice sectoriale;

III. Lista exceptiilor de la aplicarea “TNF”.

In afara acestui cadru multilateral pentru comertul cu servicii oferit de GATS, exista alte doua tipuri de acorduri cu privire la schimburile internationale de servicii si anume:

- cele sectoriale, valabile pentru anumite sectoare ale serviciilor, ca de exemplu: transporturi, telecomunicatii, turism s.a.

- cele bilaterale sau regionale (zonale) pentru toate sectoarele de servicii sau pentru anumite sectoare.

Acordurile internationale sectoriale au ca principal obiectiv fixarea de norme tehnice comune ceea ce este justificat, dar de asemenea repartizarea pietelor intre participanti si fixarea de comun acord a preturilor, obiective care sunt din ce in ce mai mult contestate si mai putin respectate.

In aceste domenii, organismele publice sunt adesea dublate de asociatii de intreprinderi care pot functiona ca veritabile cartele.

Printre organizatiile internationale cele mai cunoscute care activeaza in domeniul serviciilor se numara: Uniunea Internationala a Telecomunicatiilor, Organizatia Internationala a Aviatiei Civile, Asociatia Internationala a Transporturilor Aeriene, Organizatia Internationala Maritima, Organizatia Mondiala a Turismului.

Un rol important in liberalizarea comertului international cu servicii il au aranjamentele bilaterale si intelegerile zonale.

Aranjamentele bilaterale constau in principal in acordarea reciproca de statele semnatare a clauzei natiunii celei mai favorizate si a tratamentului national atat persoanelor cat si firmelor. Astfel de aranjamente acopera o lista de servicii precise. Asa de exemplu, acordul de liber-schimb intre SUA si Canada, incheiat in 1989, prevede modalitati de aplicare a acestor principii in urmatoarele sectoare: arhitectura, turism, servicii de informatica, telecomunicatii si in anumite domenii ale serviciilor financiare.

Un pas inainte in privinta liberalizarii schimburilor de servicii il reprezinta intelegerile zonale.

Astfel, Tratatul de la Roma care fondeaza Comunitatea Economica Europeana (CEE) prevede si masuri privind schimburile internationale de servicii.

Tratatul contine dispozitii care vizeaza expres liberalizarea schimburilor de servicii cum sunt: abolirea, intre statele membre, a obstacolelor in libera circulatie a persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Libera prestare de servicii, libera stabilire pentru intreprinderile de servicii si libertatea de miscare a capitalurilor sunt, de asemenea, prevazute ca principii fundamentale.

Aceste principii au fost reluate in Tratatele ulterioare privind liberalizarea schimburilor economice in cadrul Uniunii Europene si realizarea, ca scop final, a Uniunii Economice si Monetare si anume: Tratatul de la Maastricht, Acordul Schengen s.a.

Prin liberalizarea schimburilor internationale cu servicii, tarile pot obtine beneficii similare celor realizate prin liberalizarea comertului cu bunuri.

Astfel, reducerea barierelor comerciale conduce ca firmele interne sa se confrunte cu concurenta internationala, iar preturile interne cu preturile internationale. Aceasta va obliga firmele la o alocare mai eficienta a resurselor si o specializare in conformitate cu avantajele lor comparative. Intr-un mediu liberal, firmele vor fi determinate sa foloseasca productiv resursele iar consumatorii vor beneficia de produse mai ieftine si corespunzatoare calitativ.

In acelasi timp, liberalizarea tranzactiilor internationale cu servicii este importanta si pentru ca poate contribui la difuzarea cunostintelor stiintifice, culturale, artistice etc., dezvoltarea turismului international si in general a tuturor categoriilor de servicii internationale.