Abordari teoretice asupra factorilor de influenta ai atractivitatii investitionale

Acumularea capitalurilor a fost mereu una din problemele ce au marcat dezvoltarea economica a statelor atit in trecut, cit si in prezent, persistind cu siguranta in viitor.

Notiunea de investitii este una din acele determinante care reuseste sa-si pastreze actualitatea, fiind argumentata prin efectele multiplicatoare pe care le genereaza in sectoarele in care au fost aplicate. Fiind corect directionate, rational gestionate si eficient structurate, investitiile conduc la accelerarea stabilitatii social-economice. Directionarea investitiilor in sfera producerii sau a serviciilor conduce la relansarea dezvoltarii agentilor economici prin diverse modalitati, precum retehnologizarea proceselor de producere si implementarea artei de gestiune, a tehnologiilor avansate si a inovatiilor, toate contribuind la majorarea gradului de competitivitate a produselor fabricate. Concomitent cu relansarea activitatii economice este influentat si gradul de ocupare a fortei de munca: sporeste cererea de bunuri si servicii fiind influentate de cresterea numarului de angajati si a veniturilor salariale ale acestora.

Relansarea activitatii productive ale agentilor economici poate fi privita ca o veriga in cadrul unei avalanse ce va declansa dezvoltarea activitatii in alte sectoare conexe (furnizoare de materie prima, materiale, distribuitoare sau consumatoare a bunurilor si serviciilor oferite). Astfel, in cadrul procesului investitional se obtine o crestere in lant a veniturilor tuturor agentilor economici antrenati. Cresterea veniturilor agentilor economici conduce la cresterea contributiilor acestora in bugetul de stat. Aceasta la rindul sau, majoreaza posibilitatile de a finanta proiectele investitionale cu obiective social-economice din surse bugetare.

Conceptul de investitie nu o data a suferit modificari. Din aceste considerente se va urmari evolutia notiunii de investitie si modificarea factorilor financiari determinanti de atragere a acestora in economia tarii, prezentindu-se delimitarile conceptuale ale scolilor economice care au abordat aceste probleme in dependenta de cerintele perioadei si nivelul de dezvoltare a gindirii economice, trasind calea cercetarilor de la analiza aspectelor teoretice pina la urmarile sale practice (prin prezentarea modelelor investitionale).

Odata cu dezvoltarea civilizatiei, se modifica si conceptul de investitie, fiind abordat si tratat in mod diferit in dependenta de gradul de dezvoltare economica atins de societate. Inca din anticihitate, conducatorii unor astfel de imperii cum au fost Grecia Antica, Egipt, Imperiul Roman, India, Mesopotamia, percepeau investitiile intr-un mod complet deosebit de continutul notiunii pe care o percepem astazi. Cheltuielile financiare erau directionate, in deosebi, in lucrari de investitii mari: in constructii, unele dintre care au ajuns si pina-n zilele noastre, colizeumul din Roma, piramidele din Egipt, pantionul din Grecia, zidul chinezesc.

Initierea cercetarii cu scoala mercantilismului este argumentata de faptul ca trasaturile caracteristice ale acestei scoli au prevalat la inceputul anilor 90 ai secolului XX si in economia Republicii Moldova. Postulatul de baza al mercantilismului tirziu (celei mai evoluate forme a mercantelismului) formulat de unul din reprezentantii de vaza ale acestei scoli T. Mann, consta in evidentierea factorului determinant de atragere a banilor - comertul. In cazul in care costul marfurilor exportate depaseste costul marfurilor importate, fondul monetar al tarii va fi intr-o continua crestere. Factorii de baza ai majorarii acestui fond monetar, mentionati de T. Mann, in cea mai mare parte fiind valabili si pentru economia nationala, sunt:

cresterea culturilor care se importa in cantitati mari in tara (recoltarea tutunului, cartofilor);

aplicarea lejera a taxelor si impozitelor asupra produselor autohtone: in scopul pastrarii atractivitatii pentru cumparatorii straini (actualmente una din tacticile pe larg aplicate de intreprinzatorii din Japonia este mentinerea costurilor comparativ mai joase cu produsele analogice fabricate in SUA si Uniunea Europeana, cu scopul de a le promova activ vinzarile pe pietele straine);

evidentierea rolului economic al statului; in lucrarea sa "Bogatia Angliei in comertul exterior" (1664) T.Mann scria ca "statul poate promova o politica corecta si eficienta in cazul cind permite exportarea fara impozitarea produselor fabricate din materia prima straina. Aceste produceri vor forma noi locuri de munca si vor facilita exportul marfurilor, gratie caruia se va majora importul materiei prime straine si va conduce la incasari active a impozitelor si taxelor vamale". Argumentarile protectioniste caracteristice mercantelismului sunt aplicate si astazi in cadrul economiei multor tari.

Factorii determinanti de atragere a capitalui in viziunea scolii liberale clasice sunt reflectati in cercetarile lui A. Smith, marele economist al sec. XVIII, care afirma in lucrarea sa "Avutia natiunilor, cercetare asupra naturii si cauzelor ei" (1776) ca factorul de baza al activitatii individului il reprezinta propriul interes reflectat prin egoismul uman. In cadrul capitolului I al lucrarii, A. Smith determina factorii prioritari de formare a avutiei natiunii, aceasta fiind identificata ca produs al procesului de producere[1]:

cota parte a populatiei antrenata in procesele de producere;

productivitatea muncii.

Factorul de baza al cresterii productivitatii muncii A. Smith il considera diviziunea muncii sau specializarea, cea mai eficienta fiind specializarea pe operatiuni(figura nr. 1.1.).

Sursa: elaborata de autor

Figura nr. 1.1. Factorii de sporire a bogatiei dupa A. Smith

O deosebita atentie A.Smith o acordat problemei de acumulare a capitalului. A.Smith considera ca la formarea si multiplicarea avutiei natiunii participa toti indivizii implicati in munca productiva, inclusiv si intreprinzatorii, care indeplinesc una din cele mai importante functii - de acumulare (tezaurizare). Economisirea este factorul de baza care conduce la formarea capitalului, care mai tirziu este directionat spre ramurile productive ale economiei nationale.

Odata cu dezvoltarea relatiilor de productie a aparut si problema insuficientei resurselor financiare necesare pentru mentinerea sau expansiunea procesului de producere a intreprinderilor. Atit intreprinzatorii cit si economistii erau in cautarea unor mecanisme financiare care ar fi permis mobilizarea resurselor temporar libere. Astfel, una din posibilitatile de concentrare a capitalului Smith o prefigura in cadrul pietei valorilor mobiliare, care a fost mai mult sau mai putin analizata in lucrarea marelui economist englez. Nu putem afirma ca A.Smith a realizat o analiza desfasurata si ampla a  bursei de valori, caci pentru acea perioada nivelul de dezvoltare al acesteia era la etapa incipienta de formare, nefiindu-i caracteristic un larg spectru de instrumente financiare puse in circulatie. A.Smith a acordat o atentie deosebita cambiei, ca unuia din cele mai importante instrumente ale pietei de capital. La mijlocul sec. XVIII, cambia si operatiunile efectuate prin intermediul ei juca rolul de interconexiune a trei sectoare ale economiei nationale - comertul, sectorul industrial si sectorul bancar. Au fost analizate si obligatiunile emise de stat (datoriile de stat ale Frantei si Marei Britanii, care circulau in sec. XVII-XVIII sub forma de obligatiuni), piata actiunilor (fiind mentionate actiunile unor companii mari "Ost India", "Compania intregii Indii"). De asemenea, in lucrare regasim unele aspecte de formare a Bancii Engleze in 1694, fiind expuse unele informatii cu privire la majorarea capitalului actionar.

Tot in aceasta perioada sunt initiate si cercetarile ce tin de tehnologizarea procesului de productie. Deja la inceputul sec. XIX se evidentia aspectul negativ al implementarii noilor tehnologii, si ca o reactie apare "teoria compensarii" elaborata de Say, in care autorul afirma ca masinile vor inlatura muncitorii doar la primele etape de implementare, dar mai tirziu anume implementarea noilor tehnologii va fi factorul determinant ce va stimula cresterea gradului de ocupare a fortei de munca.

Un alt aspect analizat care are tangente nemijlocite cu procesele investitionale orientate spre procesele productive, este teoria costurilor comparative descrisa de D. Ricardo in lucrarea sa "Despre principiile economiei politice si impunerii" (publicata in 1817). Teoria presupune ca fiecare tara se va specializa in producerea si exportul acelor marfuri pe care le fabrica cu cheltuieli relativ mai mici si va importa marfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari[2].

Referat: Raspunde repede si bine - joc didactic la matematica Referat: PROBA DE EVALUARE - numerele naturale de la 100 la 1000

De fapt, actualmente tarile inalt industrializate pe larg aplica aceasta teorie, plasind centre de producere (a automobilelor, tehnicilor de uz casnic, aparatelor electronice etc) pe teritoriul tarilor in curs de dezvoltare, folosind la maximum toate avantajele de localizare oferite de tara-gazda in scopul micsorarii cheltuielilor de producctie.

Factorii determinanti de atragere a capitalui in viziunea scolii socialist-marxiste au fost promovati de economistul K. Marx si abordati in lucrarea sa "Capitalul" (1867). Marx are o abordare individuala a modalitatii de evaluare a bunurilor. Spre deosebire de A. Smith si D. Ricardo, economistul socialist considera ca nu munca este izvorul bogatiei, ci forta de munca (aptitudinile de munca)[3]. Ca si o oricare alta marfa, forta de munca poate fi evaluata. In procesul de productie, muncitorul creeaza bunuri cu o valoare ce depaseste costul muncii sale, care se reduce la costul de existenta al acestuia. De aici pornesc consideratiile economistului precum ca capitalul este o forma a muncii neachitate deplin. Concomitent cu acest considerent: si renta, si rata dobinzii, si profitul industrial - sunt doar modalitati de a denumi diferite forme a valorii adaugate a bunurilor, care incorporeaza in sine munca neachitata a muncitorilor.

Marx evidentiaza rolul pozitiv al hirtiilor de valoare (in special, al actiunilor), care este conceput de marele economist ca un instrument financiar important in ceea ce tine de organizarea, mobilizarea si finantarea intreprinderilor. In contextul acestor idei, Marx elaboreaza termenul de capital fictiv, acesta fiind reprezentat in exclusivitate de hirtiile de valoare. Daca capitalul real este directionat si utilizat in producere, atunci hirtiile de valoare reflecta drepturile de proprietate asupra capitalului real. Insa de fapt, cum explica K.Marx, aceasta nu presupune existenta a doua tipuri de capital diferit, care multi eronat il divizeaza in capital real utilizat in producere si capitalul format din costul hirtiilor de valoare. Este doar o singura forma a capitalului - cel real ce participa in producere, restul sunt doar titluri simple de proprietate.

Procesul de acumulare a capitalului de catre capitalist, in viziunea lui K.Marx, nu este influentat de careva factori externi (ca exemplu: marimea profitului, rata dobinzii la credite), ci se afla sub influenta tendintelor egoiste de multiplicare a avutiei sale.

Un interes sporit il prezinta descrierea mecanismului de depasire a crizelor economice in baza reinnoirii in masa a capitalului: criza de supraproductie se caracterizeaza prin stocarea bunurilor fabricate, ceea ce conduce la diminuarea preturilor. De aici capitalistul tinde sa diminuieze cheltuielile de productie prin implimentarea unor tehnologii cu productivitate inalta. Cererea la noile tehnologii este in crestere, ceea ce conduce la majorarea cererii la forta de munca de calificare corespunzatoare; cei din urma fiind bine remunerati conduc la majorarea cererii la bunurile de consum. Pornind de la ideea lui K.Marx in ceea ce priveste implementarea activa a noilor tehnologii, putem evidentia ca acest proces si-a gasit continuitatea sa in economia tarilor inalt dezvoltate.

Factorii determinanti de atragere a capitalui in viziunea scolii economice neoclasice au fost analizati de reprezentantul doctrinei economice neoclasice A. Marshal, in monografia sa "Principiile economiei politice" (1890).

Perfectiunea functionarii pietei de capital consta in faptul ca in toate centrele ei, concomitent pentru acelasi produs se va plati un pret unic. Ca si orice piata, echilibrul pietei de capital se regaseste in balanta intre cererea si oferta de investitii[4]. Factorul determinant al ofertei de capital este rata dobinzii oferita la economiile subiectilor, iar la baza cerereii de capital a intreprinzatorilor sta rata profitului la capitalul investit (figura nr. 1.2.).

Sursa: elaborata de autor

Figura nr. 1.2. Analiza procesului investitional ca parte integranta al sistemului de functionare a pietei de capital in viziunea lui A.Marshal

Intr-o oarecare masura, toate tarile din vest pot fi abordate ca o singura piata ce concentreaza mai multe tipuri de hirtii de valoare. A. Marshall constata ca piata poate fi usor organizata, fiind conceputa ca un sistem caruia nu-i sunt atribuite hotare, dar foarte sensibile la diverse modificari. Un factor de extindere a intreprinderilor industriale Marshall il atribuia modalitatilor de majorare a capitalului actionar.

Unul din economistii, aparuti la rascrucea secolelor XIX si XX a fost R. Gilferding, care in lucrarea sa "Capitalul financiar" (1910) a cercetat procesul de formare a capitalului fictiv. O analiza deosebita este acordata modalitatii de transformare a capitalului monetar in cel industrial. Capitalul  monetar devine fictiv, insa proprietarii hirtiilor de valoare pot in orice moment sa-l transforme in capital monetar. Explicatia lui R. Gilferding consta in urmatoarele: odata emisa actiunea nu mai are nimic comun cu rotatia capitalului real, necatind la aceea ca este o parte a acestuia.

Un alt reprezentant al doctrinei neoclasice este Joseph Shumpeter (1883-1950). Cercetarile sale, Shumpeter ca un adevarat adept al scolii neoclasice, le initiaza de la analiza modelului static in cadrul caruia toti factorii de productie, schimbul, repartitia si consumul ramin nemodificati[5]. Un interes deosebit il prezinta evidentierea unor factori interni care conduc la dezechilibrul intern al sistemului de piata. Astfel, J Shumpeter inainteaza o combinatie de factori revolutionar noi de atragere a capitalurilor antreprenoriale: (i) fabricarea noului produs; (ii) aplicarea noilor tehnologii de productie; (iii) implementarea unei noi structuri organizatorice de productie; (iv) "descoperirea" noilor piete de desfacere si a resurselor de materie prima.

Shumpeter delimiteaza factorii activitatii economice in modelul static de factorii activitatii economice in modelul dinamic:

factorul prioritar al activitatii economice in modelul static - este motivul de satisfacere a necesitatilor in baza comportamentului rational (maximizarea utilitatii si a profitabilitatii);

factorii principali ai activitatii economice in modelul dinamic - sunt motivele irationale ale intreprinzatorului: succesul, dezvoltarea si cultivarea personalitatii economice, satisfactia din activitatea economica desfasurata, etc.

Un rol important in cercetarile sale, Shumpeter l-a acordat factorului intern al cresterii economice - creditul. Anume acest factor este abordat de economist ca unul din cei mai importanti in crearea noilor combinatii de producere. Pentru ca antreprenorii-inovatori sa poata obtine mijloacele de producere, este necesara accesibilitatea contractarii creditelor bancare. Dezvoltarea sistemului bancar este factorul ce conduce la posibilitatea de extindere a activitatii conomice si implementarii in cadrul ei a noilor combinatii de factori de productie. Banca comerciala este conceputa ca un intermediar in posibilitatea de realizare a obiectivelor intreprinzatorului. Costul realizarii inovatiilor este reflectat prin rata dobinzii, care si este plata pentru procurarea noilor capacitati productive. Intreprinzatorul, obtinind creditul, se indreapta spre piata factorilor de productie, unde este instaurat un echilibru intre cererea si oferta factorilor. Intreprinzatorul necesita resurse suplimentare si este dispus sa le achizitioneze la orice pret, astfel, contribuind la dezechilibru. Sistemul de echilibru este incalcat si modifica directia de utilizare a fluxurilor de resurse, si respectiv si a fluxurilor de bunuri de consum.

Ritmul obisnuit al circulatiei intregului sistem de preturi, cheltuieli si venituri este intrerupt. Se inregistreaza bancrute ale agentilor economici. Dar ideea inovatoare va fi preluata de alti intreprinzatori. Astefl, obiectivul si creditul capabil sa-l realizeze sunt factorii determinanti de formare a profitului antreprenorial inaintate de Shumpeter.

Factorii determinanti de atragere a capitalui in viziunea scolii economice keynesiste erau orientati spre analiza problemelor economice de proportie nationala: venitul national, economiile, cererea agregata.

Catre anii 30 ai sec XX, legea debuseelor lui Say, potrivit careea orice oferta este automat acoperita de cerere, devine neaplicabila in economie, deoarece in aceasta perioada se inregistreaza un exces de resurse: un inalt nivel al somajului, capacitati de productie neutilizate, capital neantrenat in productie. Keynes formuleaza "legea inclinatiei psihologice"[6]. Din care rezulta ca odata cu cresterea venitului, cererea efectiva asigurata prin consum personal este in continua scadere, din aceste considerente volumul crescator al economiilor trebuie sa acopere cerereaa ascendenta a investitiilor. Dar realizarea investitiilor depinde de capacitatea de a transforma economiile in investitii reale.

In cadrul scolii clasice aceasta problema lipsea, din simplul motiv ca se considera ca momentul realizarii economiilor coincide cu momentul realizarii investitiilor. Mai mult ca atit, volumul mare al economiilor era principala veriga ce conducea la cresterea economica. Insa Keynes ajunge la concluzia ca un invel inalt al economiilor va fi factorul care va inhiba cresterea economica, economiile mari lasa fara de acoperire o buna parte a ofertei de bunuri si servicii, ceea ce nemijlocit conduce la problema de supraproducere. Concluziile logice, inaintate de Keynes, contin ideea cresterii continue a venitului national prin majorarea plasamentelor care vor fi acoperite din volumul in crestere a economiilor. Anume, componenta investitionala a cererii efective joaca rolul dominant in cadrul determinarii venitului national:

PNB = C + I

unde:

PNB - Produsul National Brut;

C - consumul;

I - investitiile.

Atit in viziunea doctrinei clasice, cit si in viziunea lui Keynes, investitiile au functia de a absorbi volumul economiilor. Deosebirea principiala consta in urmatoarele: scoala clasica considera ca economiile sunt automat absorbite de investitii, ceea ce conduce la atingerea echilibrului macroeconomic; pe cind Keynes afirma ca nivelul economiilor este determinat de nivelul venitului, iar volumul plasamentelor nu este influentat de volumul economiilor si ca consecinta balanta dintre economii si investitii este mai degraba intimplatoare, decit o legitate. Factorii prioritari ce determina volumul real al investitiilor sunt: profitul scontat din investitiile realizate si rata dobinzii.

Intreprinzatorul va continua procesul investitional in cazul in care eficienta marginala a investitiilor va depasi rata dobinzii. Astfel, rata dobinzii determina nivelul minim al profitabilitatii investitiilor viitoare. Cu cit rata dobinzii este mai mica cu atit procesul investitional este mai activ, si cu cit rata dobinzii este mai inalta cu atit procesul investitional este inhibat. Rata dobinzii, in teoria lui Keynes, ca si de altfel si inclinatia spre investitii, este un fenomen preponderent de ordin psihologic. Profitul care se sconteaza este sensibil la asteptarile pesimiste si acestea pot cauza aparitia unor crize economice majore. 

In cercetarile sale Keynes depisteaza ca intr-o economie dinamica tendinta de crestere a economiilor cu mult depaseste tendinta investitiilor. Din aceste considerente, Keynes evidentiaza problema stimularii investitiilor. Diminuarea cheltuielilor investitionale conduc la schimbari in volumul total al procesului de productie si al profitului. Cheltuielile investitionale sunt mai putin stabile decit cheltuielile de consum, astfel, insuficienta investitiilor fiind identificata ca factor ce conduce la recesiune economica.

Curentele de gindire economica - institutionalismul si neoinstitutionalismul - au  avut niste trasaturi definitorii care au avut influente semnificative asupra procesului investitional cu efecte care-si regasesc consecintele si asupra deciziilor investitionale contemporane. Unul din reprezentantii institutionalismului, T. Veblen in lucrarea sa "Teoria clasei fara ocupatii" (1899), spre deosebire de doctrina economica clasica care percepea notiunea de capital in corelatie cu avutia natiuni (la baza activitatii antreprenoriale era pusa dorinta de a obtine profituri, majorarea profiturilor era obtinuta din majorarea volumului de investitii care conduceau la cresterea productivitatii, se majora numarul salariatilor implicati in activitatea de producere, crestea salariul acestora, toate acestea contribuind la sporirea avutiei nationale) argumenteaza ghidarea activitatii intreprinzatorului nu de dorinta rationala de multiplicare a profitului la maximum, ci de prezenta instinctului paternitatii, care se manifesta prin asigurarea unei bunastari materiale a familiei sale.

Reprezentantul de vaza al neoinstitutionalismului, John K. Galbraith, in lucrarea sa "Noul stat industrial" (1967), reflecta in fapt tendintele actuale de dezvoltare industriala. Originalitatea conceptelor lui Galbraith si-au gasit reflectare obiectiva in cadrul transformarilor la care au fost supuse majoritatea intreprinderilor mari care urmaresc trinomul: competitivitate, rationalism si eficienta.

Intreprinderile mari aparute astazi sunt rezultatul combinatiei celor mai avansate tehnologii si al unor capitaluri antreprenoriale uriase, care pot fi dirijate de oamenii cu cunostinte vaste, de adevaratele talente specializate in domeniile tehnic, economic si organizatoric. Aceste talente care poseda cunostinte stiintifice si tehnice speciale joaca un rol tot mai insemnat atit in viata corporatiei cit si a tarii, dind nastere unei noi institutii pe care Galbraith o numeste tehnostructura.  Ideile originale ale lui Galbraith sunt de o mare actualitate in secolul XXI.

Consideram ca investitiile realizate in tehnologii si cunostinte stiintifico-tehnice, promovate de Galbraith sunt oportunitatea de care ar trebui sa profite si intreprinderile care-si desfasoara activitatea in tarile in dezvoltare.

Cercetarile realizate vis-a-vis de ideile scolilor economice permit constatarea diversificarii factorilor ce influenteaza atragerea investitiilor si identificarea instrumentelor de mobilizare a acestora in economia tarii. Structurarea tuturor factorilor conduce la elaborarea anumitor modele (mecanisme) ce vizeaza organizarea si desfasurarea activitatii antreprenoriale in vederea dezvoltarii sau redresarii situatiei economice. Actualmente, mecanismul de mobilizare a capitalurilor si directionarea acestora  in anumite sectoare ale economiei poarta denumirea de model investitional.

Rolul determinant in cadrul elaborarii si promovarii unui model investitional revine statului. Implementarea modelului investitional reprezinta un mecanism complex, la dispozitia statului fiind un set limitat de instrumentariu de reglementare statala. Selectarea instrumentariului de reglementare statala trebuie insotita de scenarii posibile de derulare a situatiei economice. Se poate apela si la un mix de masuri, dar este binevenita testarea prealabila a acestuia, in scopul inlaturarii efectelor nedorite pe care le poate genera. In sec. XX au fost dezvoltate mai multe modele investitionale. Din aceste considerente, un interes sporit il prezinta studiul istoric de implementare a politicilor investitionale care sunt formate dintr-un mix de instrumente.

Unul din primele modele investitionale a fost elaborat de marele economist englez J. M. Keynes. Ideea modelului presupune ca stimularea investitiilor revine statului si se inainteaza un model investitional al tarii prin politicile bugetara si monetar-creditara.

Politica bugetar-fiscala presupune deschiderea unor linii de finantare activa a intreprinzatorilor; creditarea intreprinderilor private din surse bugetare; organizarea achizitiilor de stat de bunuri si servicii; directionarea investitiilor de stat in acele ramuri care vor aparea ca catalizator al mecanismului multiplicator; orientarea cheltuielilor bugetare cu scopuri neproductive (care la prima veder par a fi inutile, caci nu sunt insotite de cresterea ofertei bunurilor), dar asigura efectul multiplicator

Politica monetar-creditara presupune micsorarea ratei dobinzilor; micsorare ce va conduce la diminuarea eficientei marginale si astfel face mai atractive viitoarele investitii; de asemenea, statul trebuie sa asigure o cantitate a masei monetare care va conduce la diminuarea ratei dobinzilor.

Un factor important al iesirii din criza Keynes il atribuia politicii economice externe. Actiunile economice ale statului vor fi considerate corecte, daca pentru pastrarea gradului de ocupare a fortei de munca autohtona insotita de o eficienta minima a industriei nationale, se va diminua importul bunurilor straine care sunt mult mai ieftine decit cele de producere interna.

La sf. sec. XX au fost identificate inca 3 modele investitionale, fiind clasificate dupa regiunea geografica in care au fost promovate. In cadrul fiecarui model se evidentiaza un anumit instrumenrtariu si se pune accentul pe diferite institutii care il vor promova:

Modelul investitional american - centrat pe implementarea activa a instrumentelor fiscale, in special, a influentei sistemului fiscal asupra inclinatiei spre economisire a populatiei, formarii fondurilor de amortizare a intreprinderilor si asupra profitului nerepartizat. Statul are posibilitate sa modeleze proportiile macroeconomice in ceea ce priveste distribuirea venitului national intre economii si consum.

Un rol important in cadrul modelului ii revine pietei de capital, una din functiile importante ale careea este mobilizarea si repartitia resurselor investitionale. Modelul american ii atribuie sistemului bancar un rol secundar, ceea ce determina bancile comerciale din SUA sa se extinda teritorial pentru a avea posibilitatea de diversificare a operatiunilor, inclusiv si a celor bursiere.

Functiile statului se contureaza in concentrarea, stocarea, analiza si repartitia informatiei economice ce determina nivelul de dezvoltare economic si se ocupa de prognozele economice.

Dezavantajul modelului consta in lipsa mecanismului de stimulare a inclinatiei spre economisire si incapacitatea  majorarii rapide a economiilor.

Modelul investitional japonez - se axeaza pe nivelul inalt de dezvoltare a sectorului privat si prezenta unui aparat eficient al statului. Punctul forte al modelului il constituie colaborarea activa si fructuoasa dintre investitorii privati si stat. Pentru obtinerea unui inalt grad al rentabilitatii, realizarea proiectelor investitionale se face doar in baza programelor elaborate de companiile private. In calitate de "curator" al acestor programe apar consiliile municipale sau regionale.

Atractivitatea modelului rezulta din mecanismul corect si eficient organizat al mobilizarii disponibilitatilor banesti libere ale populatiei colectate de sectorul bancar si distributia acestora companiilor private in scopuri investitionale. Dezavantajul modelului este gradul inalt al politizarii procesului de planificare a investitiilor insotit de modificari nedorite a parametrilor monetari-creditari.

Modelul investitional taiwanez - reprezinta o combinare a aspectelor din modelele american si japonez. Momentul forte al modelului il constituie functia statului care consta in coordonarea deciziilor investitionale, implementarea mecanismelor de realizare a acestora si accesul egal al tuturor participantilor la aplicarea tehnologiilor avansate. Nu statul inainteaza proiectele investitionale, ci companiile care nemijlocit activeaza in domeniul respectiv si care cunosc toate nuantele afacerilor. In topul acestor companii este una care detine locul de leader. Restul intreprinderilor mai mici apar ca o veriga din intregul lant investitional si indeplinesc funtiile de tipul: distributiei, furnizarii, intermedierii, etc.

Implementarea oarba a unuia din aceste modele, fara de racordarea acestuia la specificul economiei nationale a tarii, se va sconta cu un adevarat esec. La sfirsitul anilor '70 insulele Filipine au incercat promovarea unei politici invetitionale bazate practic pe toate aspectele modelului japonez, care din pacate asa si nu a condus la fortificarea economiei tarii.

Din aceste considerente, in cadrul elaborarii si mai tirziu a implementarii modelului investitional este necesara pregatirea terenului de absorbtie  a influxului de capital antreprenorial autohton si strain prin crearea climatului investitional atractiv al tarii.

Analiza modelelor investitionale implementate in cadrul diverselor economii ne directioneaza spre cercetari minutioase a potentialelor mecanisme de redresare a economiei nationale, care pot fi promovate doar cu formarea premiselor si conditiilor prielnice de atragere a fluxurilor investitionale. In cea mai mare parte, fluxurile investitionale vor fi directionate in acele regiuni in care imaginea investitionala coincide cu activitatea reala de promovare a investitiilor. Decizia de a investi depinde de gradul de atractivitate investitionala, determinata de componenta oportunitatilor investitionale, impactul pozitiv sau negativ al factorilor climatului investitional, de stimulentele oferite, etc.