Teorii fundamentale pentru intelegerea comunicarii sociale

Teorii fundamentale pentru intelegerea comunicarii sociale

Dialogismul (conceptia lui Mihail Bahtin)

Am constatat deja ca individul si societatea reprezinta doua entitati interdependente sau, mai bine zis, constituie un ambi-sistem. Este necesar, acum, sa analizam structura comunicarii intre indivizi sau grupuri, prin prisma respectivei interdependente. Vom putea evidentia, astfel, caracteristicile comunicarii sociale.

Mihail Bahtin, un cercetator rus, este cel care a subliniat prima data faptul ca, pentru a intelege sensul comunicarii individuale a cuiva, nu trebuie sa luam expresiile sale ca pe o productie a unui sine izolat de exterior (de lume). Pina la Bahtin, se considera ca un act de vorbire era un act pur si simplu individual. Aceasta idee provenea din presupunerea unei diferente nete intre constiinta individuala (interioara) si actul de vorbire individual (exterior). Se considera ca orice act de vorbire reprezinta traducerea a ceea ce se afla deja in interiorul constiintei. Dar observatiile asupra raportului determinist presupus intre nucleul individual al gindirii si expresia sa exterioara au evidentiat o contradictie: daca sursa exprimarii este constiinta individuala, cum se face ca, ori de cite ori incercam sa ne exprimam gindurile, continutul lor "interior" este nevoit sa-si modifice aspectul, sub presiunea unui material exterior (cuvinte, imagini) care este structurat dupa reguli diferite de cele ale gindirii individuale. In aceasta faza a disputei dintre "interiorul" si "exteriorul" individului intervine Bahtin, care arata ca, pentru a intelege o comunicare a cuiva, nu este necesara distinctia dintre ceea ce este inauntrul constiintei cuiva si forma pe care o ia exprimarea acestei "interioritati". Mai mult, daca trebuie identificate o cauza si un efect, nu interiorul determina exteriorul, ci invers: "Nu activitatea mentala organizeaza expresia, ci, dimpotriva, expresia organizeaza activitatea mentala, modelind-o si determinindu-i orientarea."[1] Astfel, nu expresia se adapteaza la lumea noastra interioara, ci lumea noastra interioara sa adapteaza la posibilitatile de expresie: "Centrul nervos al oricarei enuntari, al oricarei exprimari nu interior, ci exterior: el se situeaza in mediul social care inconjoara individul." Dar, daca sursa oricarei enuntari se afla in exteriorul individului, ce sens trebuie acordat raportului dintre cuvintele sale, pe care el le pronunta, si gindirea sa. Aici intervine noutatea pe care o aduce termenul de dialogism. Conform lui Bahtin, enuntarea individuala are la baza un ansamblu de dialoguri reale sau imaginare pe care individul le poarta cu enuntari sau pronuntari (in sensul unor decizii de interpretare a unui fapt din realitate) anterioare. Elaborarea expresiei individuale presupune ca individul trebuie sa tina seama, pentru a se face inteles, de ceea ce s-a spus, pina la el, referitor la o anumita tema: "Dialogul, in sensul restrins al termenului, nu constituie bineinteles, decit una dintre formele, dintre cele mai importante, e adevarat, ale interactiunii verbale. Dar putem intelege cuvintul "dialog" intr-un sens mai larg, adica nu numai ca schimb de cuvinte cu voce tare si implicind indivizi aflati fata-in-fata, ci ca orice schimb verbal, de orice fel ar fi acesta. () Astfel, discursul scris este, intr-un fel, parte integranta a unei discutii ideologice la scara larga: el raspunde la ceva, respinge, confirma, anticipeaza raspunsurile si obiectiile potentiale, cauta sprijin etc. Toate enuntarile, oricit de semnificative sau complete ar fi prin ele insele, nu constituie decit un fragment al unei comunicari verbale neintrerupte." Prin dialogism, gindirea individuala se conecteaza la gindirea sociala, facind ca activitatea discursiva a unui individ sau a unui grup sa capete sens. Avind in vedere cele spuse in privinta raportului dintre societate si individ, trebuie sa accentuam si aici ca nu exista comunicare sociala fara indivizi, dar nici comunicare strict personala. Pina si un monolog interior al cuiva manifesta o comunicare cu altii (reali sau imaginari), ceea ce arata ca, intr-adevar originea constiintei se afla in exteriorul individului, nu in interiorul sau, iar ceea ce numim "sine" reprezinta un construct social.

Scoala de la Palo Alto

Constituita dintr-un grup de antropologi si psihiatri (dintre care ii amintim pe Paul Watzlawick si Gregory Bateson), Scoala de la Palo Alto ofera una dintre cele mai largi perspective asupra comunicarii. Conform acestor cercetatori, abordarea comunicarii nu trebuie sa fie centrata pe mesaj, ci pe comportamentul semnificativ al  celor angajati in comunicare. Iata, mai jos, cinci concluzii foarte importante asupra comunicarii :

1. Nimeni nu poate sa nu comunice. Deoarece orice comportament este o forma de comunicare, este imposibil sa nu comunicam. Este importanta sa accentuam ca, in sensul teoriei lui Watzlawick, comunicarea se realizeaza nu doar prin cuvinte, ci si prin comportamentul non-verbal.
2. Orice comunicare are un aspect de continut si unul de relatie. Aspectul de relatie influenteaza aspectul de continut si este, prin urmare, o metacomunicare. Aceasta inseamna ca orice comunicare include, dincolo de sensul cuvintelor, si alte informatii referitoare la modul in care vorbitorul vrea sa fie inteles, precum si la modul in care vede relatia cu destinatarul comunicarii.
3. Natura unei relatii este dependenta de modul in care partenerii de dialog puncteaza comunicarea prin diverse proceduri. Atit emitatorul, cit si receptorul informatiei structureaza diferit fluxul comunicarii si, de aceea, interpreteaza propriul comportament din timpul comunicarii ca o reactie la comportamentul celuilalt.
4. Comunicarea umana implica atit modalitati analogice, cit si modalitati digitale. Comunicarea prin cuvinte este comunicare "digitala", iar comunicarea non-verbala (incluzind aici, dupa autorii citati[5] atit miscarile corporale, reunite sub numele de kinestezie, cit si postura, gestica, mimica, inflexiunile vocii, ritmul si intonatia cuvintelor, precum si toate elementele semnificative dintr-un context de comunicare).
5. Procedurile aplicate in comunicarea interumana sint fie simetrice, fie complementare, in functie de modul de structurare prin diferenta sau prin egalitate al relatiei. Dupa cum spun autorii lucrarii Une logique de la communication, "o interactiune simetrica se caracterizeaza deci prin egalitate si minimalizarea diferentei, in timp ce o interactiune complementara se fondeaza pe maximizarea diferentei. Intr-o relatie complementara, exista doua pozitii posibile. Unul dintre parteneri ocupa o pozitie care a fost desemnata ca superioara, prima sau "inalta", iar celalalt pozitia corespondenta, numita si inferioara, secunda sau "joasa". Acesti termeni sint foarte comozi, cu conditia de a nu-i echivala cu "bun" sau "rau", "puternic" sau "slab". Contextul cultural sau social fixeaza in unele cazuri o relatie complementara (spre exemplu mama-copil, medic-bolnav, profesor-student) sau acest stil de relatie poate sa fie propriu unei diade determinate. Subliniem, in ambele cazuri, solidaritatea acestei relatii, in care comportamente diferite, dar adaptabile unul la celalalt, se determina reciproc. Nu numai unul dintre parteneri ii impune celuilalt o relatie complementara, ci fiecare se comporta intr-un fel care presupune si, in acelasi timp, justifica comportamentul celuilalt; definitiile pe care le aplica ei relatiei sint concordante."[6]

Aceste ipoteze intaresc perspectiva conform careia, pentru a intelege comunicarea umana (comunicare eminamente sociala) este nevoie sa luam in calcul relatiile sociale preexistente comunicarii "individuale", daca mai putem vorbi despre asa ceva. Exista chiar ideea ca individul nu comunica: "Un individ nu comunica; el ia parte la o comunicare sau devine un element al acesteia. El se poate misca, face zgomot, dar el nu comunica. El poate vedea, poate auzi, simti, gusta si atinge, dar nu comunica. Cu alte cuvinte, el nu este autorul comunicarii, ci doar participa la ea. Comunicarea ca sistem nu trebuie sa fie conceputa conform modelului elementar al actiunii si reactiunii, oricit de complex i-ar fi enuntul. In calitate de sistem, trebuie sa o observam la nivelul unui schimb."[7] Lasind la o parte radicalismul (exclusiv retoric) al ideii anterioare, apreciem faptul ca ea atrage atentia asupra determinantilor sociali ai comunicarii. De fapt, avem destule motive sa credem ca indivizii si grupurile nu se rezuma la utilizarea comunicarii, ci o imbogatesc incontinuu, chiar prin maniera specifica in care o utilizeaza, in interes propriu sau de grup. Este foarte important sa nu pierdem din vedere ca, la fel ca in cazul societatii, care nu exista, dupa cum spunea Durkheim, decit prin intermediul indivizilor, chiar daca ii depaseste si ii constringe, nici comunicarea sociala nu are realitate decit prin actele concrete de vorbire ale indivizilor care se exprima in nume personal sau in numele unui grup. Comunicarea sociala reprezinta tocmai utilizarea datelor semnificative preexistente in realitate (in sens material sau social) pentru a transmite o definitie asupra unui fapt social.

Sinele ca produs social

Oricit de greu de acceptat ar putea fi, din punctul de vedere al sociologiei si psihologiei sociale, doua dintre cele mai importante discipline care fondeaza teoria asupra comunicarii sociale, sinele este o creatie sociala. Ideea nu ar putea constitui nici o surpriza pentru cei care au cedat deja argumentatiei lui Durkheim din Formele elementare ale vietii religioase, lucrare in care sociologul francez demonstreaza, impecabil, ca ideea de suflet este o constructie sociala, dar consideram ca este potrivit sa reamintim aici, cu ajutorul lui Robert Vion, presupozitiile care fac din sine ceva mai putin individual decit am fi tentati sa credem.

Mai intii, limbajul este indispensabil constituirii sinelui cuiva: "Am vazut deja, studiind dezvoltarea inteligentei, ca limbajul este un proces indispensabil nasterii sinelui. Acesta este, prin natura, diferit de organismul fiziologic propriu. Sinele se constituie progresiv; el nu exista la nastere, ci apare din experienta si din activitatea sociala. El se dezvolta la un individ dat ca rezultat al relatiilor pe care acesta din urma le intretine cu totalitatea proceselor sociale si cu indivizii care sint angajati in acestea."[8] Intr-adevar, sinele nu se poate arata, ci doar se poate exprima, ceea ce nu inseamna ca el nu este sinele "cuiva", ci doar ca are o structura fenomenologica aparte, la care avem acces doar prin expresiile sale "exterioare", realizate prin intermediul comunicarii. Apoi, individul nu are in mod direct experienta propriului sine, ci indirect, prin intermediul celorlalti: "Individul face experienta sinelui nu in mod direct, ci doar indirect, plasindu-se in punctele de vedere diferite ale altor membri ai aceluiasi grup social sau in punctul de vedere generalizat al intregului grup social caruia ii apartine. El intra in propria experienta ca sine sau ca individ nu direct sau imediat, nu devenind subiect pentru el insusi, ci numai in masura in care devine mai intii obiect pentru el, in acelasi fel in care ceilalti indivizi sint obiecte pentru el." In fine, ca o consecinta care ne intoarce in locul din care am pornit demonstratia, sinele apare numai pe fondul comunicarii: "Importanta a ceea ce numim "comunicare" rezida in faptul ca ea furnizeaza o forma de comportament in care organismul, individul, poate deveni un obiect pentru el insusi (). Sinele, in calitate de obiect pentru sine, este, in mod esential, o structura sociala si apare din experienta sociala."

Toate teoriile de mai sus sint menite sa intregeasca perspectiva asupra raportului dintre individ si societate, sine si ceilalti, comunicare "individuala" si comunicare sociala. Asa cum am accentuat chiar de la inceput, pledam pentru o viziune echilibrata asupra acestor raporturi fundamentale si nu dorim sa purtam discutia asupra lor in termeni de "mai important" sau "mai putin important", "cauza" sau "efect", ci doar sa subliniem interdependenta dintre respectivele entitati sociale. In cele ce urmeaza, vom prezenta si alte elemente semnificative care structureaza spatiul propriu-zis al comunicarii sociale.