Reguli cu privire la observarea faptelor sociale

Reguli cu privire la observarea faptelor sociale

Prima regula si cea mai importanta este sa consideri faptele sociale ca lucruri.

I

in momentul in care o noua serie de fenomene devine obiect al stiintei, ele se gasesc deja reprezentate in minte, nu numai prin imagini sensibile, ci si prin diferite concepte mai putin rafinate. inaintea primelor cunostinte de fizica si chimie, oamenii aveau deja notiuni despre fenomenele fizico-chimice care depaseau simpla perceptie; asa sint de exemplu cele pe care le gasim amestecate in toate religiile. Asta fiindca, intr-adevar, reflectia este anterioara stiintei, care nu face decit sa se foloseasca de prima cu un plus de metoda. Omul nu poate trai in mijlocul lucrurilor fara sa-si faca despre ele idei dupa care isi regleaza conduita. Numai ca, fiindca aceste notiuni sint si mai aproape de noi, mai la indemina decit realitatile carora le corespund, tindem in mod natural sa le substituim acestora din urma si sa le transformam in insusi obiectul speculatiilor noastre. in loc sa observam lucrurile, sa le descriem, sa le comparam, ne multumim sa reflectam asupra ideilor noastre, sa le analizam si sa le combinam. in locul unei stiinte a realitatilor nu facem decit o analiza ideologica. Fara indoiala, aceasta analiza nu exclude cu necesitate orice observatie. Putem apela la fapte pentru a confirma aceste notiuni sau con-cluziile ce decurg din ele. Dar faptele nu intervin atunci decit cu rol secundar, ca exemple sau ca dovezi; ele nu sint obiectul stiintei. Adica mergem de la idei la lucruri, nu de la lucruri la idei.

Este clar ca o astfel de metoda nu poate da rezultate obiective. intr-adevar, aceste notiuni sau concepte, cum vrem sa le numim, nu sint substitutele legitime ale lucru-rilor. Produse ale experientei comune, ele au, inainte de toate, rolul sa armonizeze actiunile noastre cu lumea incon-juratoare ; ele sint formate prin practica si pentru practica. Or, o reprezentare poate sa joace in mod util acest rol si sa fie in acelasi timp falsa din punct de vedere teoretic. inca de mai multe secole Copernic a risipit iluziile simturilor noastre cu privire la miscarile stelelor; cu toate acestea, si acum ne impartim in mod obisnuit timpul potrivit acestei iluzii. Pentru ca o idee sa provoace miscari ce angajeaza natura unui lucru, nu este nevoie decit ca ea sa exprime in mod fidel aceasta natura; este suficient sa ne faca sa simtim ceea ce lucrul are util sau dezavantajos, prin ce ne poate ajuta si prin ce ne poate zadarnici. Mai mult inca, notiunile astfel formate nu prezinta aceasta justete practica decit in mod aproximativ si numai in generalitatea cazurilor. De cite ori ele nu sint pe cit de primejdioase, pe atit de nepotrivite ! Asadar, nu elaborindu-le pornind de la idei, oricum am face aceasta, vom ajunge vreodata sa descoperim legile realitatii. Natiunile astfel formate sint, dimpotriva, ca un val interpus intre lucruri si noi, care ni le ascunde cu atit mai bine cu cit il credem mai transparent.

Nu numai ca o asemenea stiinta nu poate fi decit trunchiata, dar ii lipseste chiar materia prima. Abia ia fiinta ca si dispare, ca sa spunem asa, transformindu-se in arta. intr-adevar, despre aceste notiuni se crede ca ar contine esenta realului, deoarece sint confundate cu realul insusi. De aici ele par suficiente nu numai pentru a intelege ceea ce exista, ci si pentru a prescrie ce trebuie sa fie, precum si mijloacele de realizare. Caci este bun ceea ce este conform naturii lucrurilor; este rau ceea ce este contrar acesteia, iar mijloacele de a-l atinge pe unul si de a fugi de celalalt deriva din insasi aceasta natura. Daca il tratam cu superficialitate, studiul realitatii actuale nu mai prezinta interes din punct de vedere practic si, fiindca tocmai acest interes este ratiunea de a fi a studiului, ramine pe viitor fSra scop. Reflectia este deturnata astfel de la insusi obiectul stiintei, cunoasterea prezentului si trecutului, pentru a se avinta brusc spre viitor. in loc sa caute intelegerea faptelor mostenite si a celor realizate in prezent, ea procedeaza la infSptuirea altora noi, mai potrivite scopurilor urmarite de oameni. Cind crezi ca stii in ce consta esenta materiei, pornesti imediat in cautarea pietrei filosofale. Aceasta uzur-pare a stiintei de catre arta, care o impiedica sa se dezvolte, este de altfel facilitata de circumstantele aparitiei gindirii stiintifice. Caci, fiindca ea nu se naste decit pentru a satisface nevoi vitale, o gasim indreptata in mod natural spre practica. Nevoile pe care stiinta este chemata sa le rezolve sint intotdeauna urgente si, prin urmare, o preseaza sa gaseasca solutii; ele cer remedii, nu explicatii.

Acest mod de a proceda este atit de conform predispo-zitiilor naturale ale spiritului nostru, incit il regasim chiar la originea stiintelor fizice. El este cel care deosebeste alchimia de chimie, ca si astrologia de astronomie. Prin el Bacon critica si combate metoda urmata de savantii timpului sau. Notiunile despre care tocmai am vorbit sint acele notiones vulgares sau praenotiones1, pe care Bacon le semna-leaza la baza tuturor stiintelor2, unde iau locul faptelor3. Aceste idola sint un fel de fantome, care desfigureaza adeva-ratul aspect al lucrurilor, dar pe care le luam, totusi, drept lucrurile insesi. Si fiindca acest spatiu imaginar nu opune spiritului nici o rezistenta, acesta din urma, nesimtindu-se limitat in vreun fel, cade prada unor ambitii fSra margini si se crede capabil sa cladeasca sau, mai curind, sa recla-deasca lumea prin propriile sale puteri, dupa gustul si dorin-tele sale.

Daca asa s-a intimplat in stiintele naturale, cu atit mai mult trebuie sa fie la fel in sociologie. Oamenii nu au asteptat aparitia stiintei sociale pentru a-si face idei despre drept, morala, familie, stat, societate; caci ei nu puteau trai fSra ele. Or, mai ales in sociologie, aceste pre-notiuni, pentru a relua expresia lui Bacon, sint capabile sa domine spiritele si sa se substituie lucrurilor. intr-adevar, lucrurile sociale nu se infaptuiesc decit prin oameni; ele sint un produs al activitatii omenesti. Ele par sa nu fie altceva decit punerea in practica a ideilor noastre, innascute sau nu, cit si aplicarea lor in diferite imprejurari care insotesc relatiile dintre oameni. Organizarea familiei, a contractului, a repre-siunii, a statului, a societatii apar astfel ca o simpla dezvoltare a ideilor pe care noi le avem despre societate, stat, justitie etc. Prin urmare, aceste fapte si cele analoage lor par sa nu aiba realitate decit in si prin ideile care le genereaza si care devin, de aici inainte, insusi obiectul sociologiei.

in sprijinul acreditarii acestei viziuni vine si faptul ca detaliul vietii sociale, asaltind din toate partile constiinta, o impiedica sa aiba despre el o perceptie destul de puternica pentru a-i simti realitatea. Nu avem in noi atasamente destul de solide si destul de apropiate, iar aceasta ne da senzatia ca nu depindem de nimic si ca plutim in gol, materie pe jumatate ireala si de o plasticitate infinita. Iata de ce atitia ginditori n-au vazut in modelele sociale decit combinatii artificiale si, mai mult sau mai putin, arbitrare. insa daca detaliul, daca formele concrete si particulare ne scapa, cel putin ne reprezentam aspectele cele mai generale ale existentei colective in mare si cu aproximatie; exact aceste reprezentari schematice si sumare sint cele care alcatuiesc pre-notiunile pe care le folosim in viata de zi cu zi. Nu putem pune la indoiala nici o clipa existenta lor, de vreme ce o percepem odata cu a noastra. Nu numai ca ele sint in noi, dar cum sint un produs al experientelor repetate, capata prin repetitie si prin obisnuinta ce rezulta din aceasta un fel de ascendent si de autoritate. Le simtim rezistenta atunci cind cautam sa ne eliberam de ele. Or, nu putem sa nu privim ca real ceea ce ni se opune. Totul ne conduce deci la a vedea aici adevarata realitate sociala.

Si, intr-adevar, pina in prezent, sociologia s-a ocupat mai mult sau mai putin exclusiv de concepte, nu de lucruri. E drept ca Comte a proclamat fenomenele sociale drept fapte naturale, supuse legilor naturale. Prin aceasta el a recunoscut implicit caracterul lor de lucruri; caci in natura nu sint decit lucruri. Dar cind, iesind din aceste generalitati filosofice, el incearca sa-si aplice principiul si sa extraga din ele stiinta existenta, el ia in fond ideile drept obiect de studiu. intr-adevar, tema principala a sociologiei sale este progresul in timp al umanitatii. El pleaca de la ideea ca exista o evolutie continua a neamului omenesc, care consta intr-o realizare din ce in ce mai deplina a naturii umane si problema lui este sa reconstituie succesiunea acestei evolutii. Dar, presupunind ca aceasta evolutie exista, realitatea ei nu poate fi stabilita decit dupa ce stiinta a fost constituita; asadar, nu poti s-o consideri obiectul insusi al cercetarii decit daca o iei ca pe o conceptie a spiritului, nu ca pe un lucru. Si, de fapt, nu este vorba decit de o reprezentare cu totul subiectiva, astfel incit acest progres al omenirii nu exista in realitate. Ceea ce exista, ceea ce sigur este dat observatiei sint niste societati particulare care se nasc, se dezvolta si mor independent unele de altele. Daca cele mai recente societati le-ar continua pe cele premergatoare, fiecare tip superior ar putea fi considerat drept simpla repetitie a tipului imediat inferior cu ceva in plus; ar fi posibil deci sa le punem pe toate cap la cap, sa spunem asa, grupind pe cele ce se gasesc la acelasi grad de dezvoltare, iar seria astfel formata ar putea fi considerata ca reprezentativa pentru omenire. insa faptele nu sint atit de simple.

Un popor care inlocuieste pe altul nu este numai o pre-lungire, cu citeva trasaturi noi, a acestuia din urma; el este altul, are unele proprietati in plus si altele in minus; el constituie o individualitate noua si toate aceste individuali-tati distincte, fiind eterogene, nu pot intra in aceeasi serie continua si nici, mai ales, intr-o serie unica. Caci succesiunea societatilor nu poate fi reprezentata printr-o linie geometrica; ea seamana mai curind cu un arbore ale carui ramuri cresc in diferite directii. Rezumind, Comte a folosit pentru dezvoltarea istorica notiunea pe care o avea si care nu difera prea mult de aceea a omului obisnuit. Vazuta de departe, intr-adevar, istoria capata destul de mult aceasta infatisare seriala si simpla. Nu vezi decit indivizi care se succed unii altora si care merg in aceeasi directie fiindca au aceeasi natura. De vreme ce nu se concepe ca evolutia sociala ar putea fi altceva decit dezvoltarea unei idei omenesti, pare absolut natural sa o definim prin ideea pe care si-o fac oamenii despre ea. Or, procedind astfel, nu numai ca raminem in ideologie, dar atribuim sociologiei drept obiect un concept care nu are nimic propriu-zis sociologic.

Dl Spencer indeparteaza acest concept, dar numai pentru a-l inlocui cu altul, care e format in acelasi mod. El face din societati, si nu din umanitate, obiectivul stiintei; numai ca el da imediat societatilor o definitie care face sa dispara tocmai lucrul despre care se discuta, pentru a-l inlocui cu pre-notiunea aferenta. El considera, intr-adevar, evidenta afirmatia ca "o societate nu exista decit atunci cind juxtapu-nerii se adauga cooperarea'4. Apoi, pornind de la principiul ca cooperarea este esenta vietii sociale, el imparte societatile in doua clase dupa natura cooperarii ce le guverneaza. "Exista, spune el, o cooperare spontana, care are loc fara premeditare in timpul urmaririi unor scopuri cu caracter particular; exista, de asemenea, si o cooperare instituita constient, care presupune scopuri de interes public clar recunoscute'5. Primelor le da numele de societati industriale, iar celorlalte de societati militare; se poate spune ca aceasta distinctie este ideea fondatoare a sociologiei sale.

Dar aceasta definitie initiala stipuleaza drept lucru ceea ce nu este decit o proiectie a spiritului. Ea se poate prezenta, intr-adevar, ca expresia unui fapt vizibil imediat si pe care observatia il poate constata doar pentru ca ea este formulata inca de la inceputul stiintei ca o axioma. Cu toate acestea, este imposibil sa aflam printr-o evaluare sumara daca realmente cooperarea este totul in viata sociala. O atare afirmatie nu este legitima stiintific decit daca s-a inceput cu trecerea in revista a tuturor manifestarilor vietii colective si daca s-a constatat ca toate sint diverse forme ale cooperarii. Asadar, iata inca o maniera de a concepe realitatea sociala, care se substituie acestei realitati6. Ceea ce se defineste astfel nu este societatea, ci ideea pe care si-o face dl Spencer despre ea. Dar el nu are nici un scrupul sa procedeze asa, deoarece, in ce-l priveste, societatea nu este si nu poate fi decit realizarea unei idei, anume a insasi ideii de cooperare prin care el o defineste7. Ar fi lesne de demonstrat ca in fiecare din problemele particulare pe care le abordeaza metoda sa ramine aceeasi. De asemenea, desi el pare sa procedeze empiric, faptele acumulate in sociologia sa sint folosite mai mult sa exemplifice analiza notiunilor decit sa descrie si sa explice lucruri; par sa fie acolo doar pentru a simula argumentele. in realitate, esentialul doctrinei sale poate fi imediat dedus din definitia societatii si a diferitelor forme de cooperare. Caci, daca nu avem de ales decit intre o cooperare impusa tiranic si o cooperare libera si spontana, este evident ca aceasta din urma este idealul catre care tinde si trebuie sa tinda omenirea.

Nu numai la baza stiintei se intilnesc aceste notiuni comune, ci le gasim in fiecare moment in tesatura rationa-mentelor. in starea actuala a cunostintelor noastre, nu stim cu certitudine ce este statul, suveranitatea, libertatea poli-tica, democratia, socialismul, comunismul etc.; metoda ne-ar interzice orice utilizare a acestor concepte, atit timp cit nu sint elaborate in mod stiintific. Cu toate acestea, cuvintele care le denumesc revin mereu in discutiile sociolo-gilor. Le folosim curent si cu siguranta, ca si cum ar corespunde unor lucruri bine cunoscute si definite, desi ele nu trezesc in noi decit notiuni confuze, amestecuri indistincte de impresii vagi, de prejudecati si de pasiuni. Ne amuzam astazi de rationamentele originale pe care medicii Evului mediu le construiau cu notiunile de cald, frig, umed, uscat etc, dar nu ne dam seama ca aplicam in continuare aceeasi metoda unor fenomene pentru care, din cauza complexitatii lor extreme, e total nepotrivita.

in ramurile sociologiei, acest caracter ideologic este si mai accentuat.

Este mai ales cazul moralei. Se poate spune, intr-adevar, ca nu exista nici un sistem in care morala sa nu fie repre-zentata ca simpla dezvoltare a unei idei initiale care ar cuprinde-o potential in intregime. Unii cred ca omul gaseste aceasta idee de-a gata in el inca de la nastere; altii, dimpo-triva, ca ea se formeaza mai mult sau mai putin lent de-a lungul istoriei. Dar si pentru unii, si pentru altii, pentru empiristi ca si pentru rationalisti, ea reprezinta tot ceea ce este cu adevarat real in morala. in ceea ce priveste detaliile regulilor juridice si morale, ele n-ar avea, sa spunem asa, existenta prin ele insele, ci ar fi doar acea notiune fundamentala aplicata circumstantelor particulare ale vietii si diversificata dupa cazuri. De aici rezulta ca obiectul moralei nu ar putea fi acest sistem de precepte lipsit de realitate, ci ideea din care ele decurg si in raport cu care nu sint decit aplicatii ale ei. De aceea, toate problemele pe care si le pune in mod obisnuit etica se refera nu la lucruri, ci la idei; este vorba sa stim in ce consta ideea dreptului, ideea moralei, nu care este natura insasi a moralei si a dreptului. Moralistii nu au ajuns inca la acea conceptie foarte simpla potrivit careia, asa cum reprezentarea noastra asupra lucrurilor sensibile porneste chiar de la lucruri si le exprima mai mult sau mai putin exact, reprezentarea noastra asupra moralei vine din insusi spectacolul regulilor care functioneaza sub ochii nostri si le reprezinta schematic ; ca, prin urmare, aceste reguli si nu viziunea sumara pe care o avem despre ele formeaza obiectul stiintei, la fel cum fizica are drept obiect corpurile ca atare, nu ideea pe care si-o face omul simplu despre ele. Rezulta de aici ca se ia drept baza a moralei ceea ce nu este decit virful ei, si anume modul in care se prelungeste si se repercuteaza in constiintele indivi-duale. Aceasta metoda este urmata nu numai in problemele cele mai generale ale stiintei; ea se aplica si in chestiunile particulare. De la ideile esentiale studiate la inceput, moralistul trece la ideile secundare de familie, de patrie, de responsabilitate, de caritate, de justitie; dar intotdeauna gindirea sa se aplica ideilor.

Nici in economia politica nu se intimpla altfel. Ea are ca obiect, spune Stuart Mill, faptele sociale care se produc in principal sau exclusiv in vederea acumularii bogatiilor8. Dar pentru ca faptele astfel definite sa poata fi date, in calitate de lucruri, spre observatie savantului, ar trebui cel putin sa putem arata dupa ce semn pot fi recunoscute cele care satisfac aceasta conditie. Or, in perioada de inceput a stiintei nici macar nu ai dreptul sa afirmi ca ele exista, cu atit mai putin sa poti sti care sint. intr-adevar, in orice domeniu de cercetare, numai cind explicarea faptelor este destul de inaintata se poate stabili daca ele au un scop si care este acela. Nu exista problema mai complexa si nici mai putin susceptibila care sa fie transata dintr-odata. Nimic nu ne asigura dinainte ca ar exista o sfera a activitatii sociale in care dorinta de bogatie sa joace realmente acest rol major. Prin urmare, domeniul economiei politice, astfel inteles, nu e compus din realitati ce pot fi aratate cu degetul, ci doar din posibile, pure conceptii ale spiritului; anume, din fapte pe care economistul le concepe ca raportindu-se la scopul considerat. De exemplu, incearca sa cerceteze ceea ce se numeste productie? Imediat, el crede ca poate enumera agentii principali cu ajutorul carora are loc productia si-i poate trece in revista. Asadar, nu a reperat existenta lor observind conditiile de care depinde lucrul pe care-l studiaza; caci ar fi inceput atunci prin a arata experientele din care a tras aceasta concluzie. Daca, inca de la inceputul cercetarii si in citeva cuvinte, procedeaza la aceasta clasificare, inseamna ca a obtinut-o printr-o simpla analiza logica. El pleaca de la ideea productiei; descompunind-o, gaseste ca ea implica in mod logic ideile de forte naturale, de munca, de instrument ori de capital si trateaza apoi aceste idei derivate in aceeasi maniera9.

Cea mai importanta dintre toate teoriile economice, aceea a valorii, este construita, in mod clar, dupa aceeasi metoda. Daca valoarea ar fi fost studiata asa cum trebuie studiata orice realitate, l-am fi vazut pe economist mai intii precizind dupa ce caracteristici se poate recunoaste lucrul astfel numit, apoi clasificindu-i speciile, cautind prin inductii metodice cauzele in functie de care variaza. Si, in fine, comparind aceste rezultate diferite pentru a extrage din ele o formula generala. Teoria n-ar putea veni deci decit dupa ce stiinta va fi ajuns destul de departe. in realitate, o intilnesti chiar de la inceput. Asta pentru ca economistul cind face stiinta se multumeste cu o adincire in meditatie, cu descoperirea ideii pe care el si-o face despre valoare, adica despre un obiect supus schimbarii; gaseste ca valoarea implica ideea utilului, a raritatii etc. si cu aceste produse ale analizei sale isi construieste definitia. Fara umbra de indoiala, o confirma prin citeva exemple. Dar numai cind te gindesti la nenuma-ratele fapte de care o asemenea teorie trebuie sa dea seama, cum sa mai acorzi cea mai mica valoare demonstrativa faptelor, in mod necesar foarte rare, citate la intimplare ?

De aceea, in economia politica ca si in morala, partea de investigatie stiintifica este foarte restrinsa; aceea a artei, preponderenta. in morala, partea teoretica este redusa la citeva discutii asupra ideilor de datorie, de bine si de drept. Totusi, aceste speculatii abstracte nu alcatuiesc o stiinta, fiindca, riguros vorbind, ele cauta sa determine nu ce este, de fapt, regula suprema a moralitatii, ci ce trebuie sa fie. La fel, un loc important in cercetarile economistilor il ocupa probleme cum ar fi, de pilda, daca societatea trebuie safie organizata dupa conceptiile individualistilor sau dupa ale socialistilor; daca e mai bine ca statul sa intervina in raporturile industriale si comerciale sau sa le lase cu totul pe seama initiativei privata; daca sistemul monetar trebuie sa fie monometalismul sau bimetalismul etc. Legile propriu-zise sint putin numeroase; chiar cele pe care avem obiceiul sa le numim astfel nu merita in general aceasta calificare, fiindca nu sint decit maxime de actiune, precepte practice deghizate. Iata, de exemplu, faimoasa lege a cererii si a ofertei. Ea n-a fost niciodata stabilita inductiv, ca expresie a realitatii economice. Niciodata nu a fost facuta vreo experienta, vreo comparatie metodica pentru a stabili daca, de fapt, relatiile economice respecta aceasta lege. Tot ce s-a putut face si ce s-a fScut a fost demonstratia dialectica potrivit careia indivizii trebuie sa procedeze astfel daca isi inteleg bine interesele; ca orice alt fel de a actiona le-ar fi pagubitor si ar implica din partea celor ce l-ar practica o veritabila aberatie logica. Este logic ca industriile cele mai productive sa fie cele mai cautate, ca detinatorii produselor cele mai solicitate si mai rare sa le vinda la pretul cel mai ridicat. Dar aceasta necesitate, foarte logica, nu seamana deloc cu aceea a adevaratelor legi ale naturii. Acestea din urma exprima raporturile dupa care faptele se inlantuiesc in realitate, nu modul in care ar fi bine sa se inlantuiasca.

Ceea ce spunem despre aceasta lege poate fi zis despre toate acelea pe care scoala economica ortodoxa le numeste naturale si care, de altfel, nu sint decit cazuri particulare ale precedentei. Ele sint naturale, daca vrem, in sensul ca specifica mijloacele a caror utilizare este sau poate parea naturala in atingerea unui anumit scop; dar ele nu trebuie botezate cu acest nume daca prin legi naturale se intelege orice mod de a fi al naturii, constatat in mod inductiv. Ele nu sint, in ansamblu, decit sfaturi de intelepciune practica; si daca a fost posibil, mai mult sau mai putin specios, sa le prezentam drept expresia insasi a realitatii, aceasta e pentru ca, pe drept sau nu, s-a crezut ca putem presupune ca aceste sfaturi erau urmate efectiv de majoritatea oamenilor si in majoritatea cazurilor.

Cu toate acestea, fenomenele sociale sint lucruri si trebuie tratate ca lucruri. Pentru a demonstra aceasta afirmatie, nu e nevoie sa filosofam asupra naturii lor, sa discutam analogiile pe care le prezinta cu fenomenele regnurilor inferioare. Este suficient sa constatam ca sint singurul datum oferit sociologului. Este lucru, intr-adevar, tot ce este dat, tot ce e observabil sau, mai curind, se impune observatiei. A trata fenomenele drept lucruri inseamna a le trata in calitate de data, care constituie punctul de plecare al stiintei. Feno-menele sociale au, fara indoiala, acest caracter. Ceea ce ne este dat nu este ideea pe care si-o fac oamenii asupra valorii, caci ea este inaccesibila: ne sint date valorile schimbate efectiv in cursul relatiilor economice. Nu e data cutare sau cutare conceptie asupra idealului moral, ci ansamblul reguli-lor care determina efectiv conduita. Nu ne sint date ideea utilului sau a bogatiei, ci toate detaliile organizarii econo-mice. Este posibil ca viata sociala sa nu fie decit dezvoltarea anumitor notiuni; dar presupunind ca ar fi asa, aceste notiuni nu ne sint date imediat. Nu pot fi deci atinse direct, ci numai prin realitatea fenomenala care le exprima. Nu stim a priori ce idei se afla la originea diverselor curente intre care se imparte viata sociala si nici daca ele exista; numai dupa ce le cercetam pina la izvoarele lor putem sti de unde provin.

Trebuie deci sa consideram fenomenele sociale in ele insele, detasate de indivizii constienti care si le reprezinta; trebuie sa le studiem dinafara, ca pe niste lucruri exterioare, caci ele ni se prezinta in aceasta calitate. Daca aceasta exterioritate nu este decit aparenta, atunci iluzia se va risipi pe masura ce stiinta va inainta si se va vedea, sa zicem asa, exteriorul intorcindu-se in interior. insa solutia nu poate fi dinainte judecata si chiar atunci cind, pina la urma, ele nu ar avea toate caracterele intrinseci ale lucrului, pentru inceput trebuie sa le tratam ca si cum le-ar avea. Aceasta regula se aplica la intreaga realitate sociala, fSra exceptie. Chiar fenomenele care par artificiale trebuie considerate din acest punct de vedere. Nu trebuie sa pornim niciodata cu presu-pozitia caracterului conventional al unei practici sau al unei institutii. Daca ne este permis sa invocam experienta noastra personala, am preciza ca, procedind astfel, adica pornind la drum fSra presupuneri, avem adesea satisfactia de a vedea faptele in aparenta cele mai arbitrare prezentind apoi, la o observatie mai atenta, caractere de constanta si de regularitate, simptome ale obiectivitatii lor.

De altminteri, la modul general, ceea ce s-a spus mai sus despre trasaturile distinctive ale faptului social e suficient ca sa ne intareasca convingerea asupra naturii acestei obiecti-vitati si sa dovedeasca ca nu este iluzorie. intr-adevar, un lucru se recunoaste in principal dupa aceea ca nu poate fi modificat printr-un simplu decret al vointei. Nu ca ar fi refractar la orice schimbare. Dar, pentru a-i provoca o schimbare, nu este suficient s-o vrei; e necesar chiar un efort, mai mult sau mai putin laborios, din pricina rezistentei pe care o opune si care, de altfel, nu poate fi mereu invinsa. Or, am vazut ca faptele sociale au aceasta proprietate. Departe de a fi un produs al vointei noastre, ele o determina dinafara; ele sint ca niste forme in care sintem obligati sa incadram actiunile noastre. Foarte frecvent, nu ne putem sustrage deloc acestei necesitati. Chiar cind ajungem sa o invingem, opozitia pe care o intimpinam este suficienta sa ne avertizeze ca ne aflam in prezenta a ceva ce nu depinde de noi. Asadar, considerind fenomenele sociale ca lucruri, nu facem decit sa ne conformam naturii lor.

in definitiv, reforma pe care e vorba sa o introducem in sociologie este perfect identica cu aceea care a transformat psihologia in ultimii treizeci de ani. Dupa cum Comte si dl Spencer declara ca faptele sociale sint fapte naturale, fSra totusi a le trata ca lucruri, tot asa diferitele scoli empirice, desi recunoscusera de demult caracterul natural al feno-menelor psihologice, au continuat sa le aplice o metoda pur ideologica. intr-adevar, empiristii, la fel ca si adversarii lor, procedau exclusiv prin introspectie. Or, faptele pe care le poti observa studiindu-te doar pe tine insuti sint prea putine, prea alunecoase si prea maleabile pentru a se putea impune notiunilor corespunzatoare pe care obisnuinta le-a fixat in noi si pentru a le da caracter legic. Cind acestea din urma nu sint supuse vreunui alt control, nimic nu le poate infirma; prin urmare, ele iau locul faptelor si se constituie in obiect al stiintei. De aceea, nici Locke si nici Condillac n-au privit in mod obiectiv fenomenele psihice. Ei nu au studiat senzatia, ci o anume idee despre senzatie. De aceea, desi in unele privinte au pregatit aparitia psihologiei stiintifice, aceasta nu s-a nascut cu adevarat decit mult mai tirziu, cind s-a ajuns in sfirsit la conceptia ca starile de constiinta pot si trebuie sa fie privite din afara si nu din punctul de vedere al constiintei care le traieste. Aceasta e marea revolutie care s-a produs in acest tip de cercetari. Toate procedeele parti-culare, toate metodele noi cu care s-a imbogatit psihologia nu sint decit diverse mijloace pentru a realiza mai bine aceasta idee fundamentala. Acelasi progres ramine de fScut in sociologie. Ea trebuie sa treaca de la stadiul subiectiv, pe care nu l-a depasit deloc, la faza obiectiva.

De altfel, pentru ea, aceasta trecere este mai putin dificila decit pentru psihologie. intr-adevar, faptele psihice sint in mod natural date ca stari ale individului, de care el nu pare ca poate fi separat. Interioare prin definitie, pare ca nu le-am putea trata ca exterioare decit alterindu-le propria natura. Nu numai ca trebuie un efort de abstractie, ci si un intreg arsenal de procedee si de artificii pentru a ajunge sa le privim din acest punct de vedere. Dimpotriva, faptele sociale au cu mult mai natural si mai imediat toate trasaturile distinctive ale lucrului. Dreptul exista in coduri, miscarile vietii cotidiene se inscriu in cifrele statistice, in monu-mentele istoriei, moda in costume, gusturile in operele de arta. Ele tind in virtutea existentei lor sa se constituie chiar in afara constiintelor individuale, de vreme ce le domina. Pentru a le vedea sub aspectul lor de lucruri, nu e necesar sa le torturezi cu ingeniozitate. Din acest punct de vedere, sociologia are un serios avantaj fata de psihologie, care n-a fost sesizat pina acum si care trebuie sa-i grabeasca dez-voltarea. Faptele sociale sint poate mai greu de interpretat, pentru ca sint mai complexe, insa sint mai accesibile.

Psihologiei, dimpotriva, nu numai ca ii vine greu sa le elaboreze, ci chiar sa le sesizeze. Prin urmare, e indreptatita convingerea ca, in ziua in care acest principiu al metodei sociologice va fi unanim recunoscut si practicat, vom vedea sociologia progresind cu o rapiditate pe care incetineala actuala a dezvoltarii ei nu ne-ar da motive sa o banuim si o vom vedea recistigind chiar avansul pe care psihologia il datoreaza doar anterioritatii sale istorice10.

insa experienta inaintasilor nostri ne-a aratat ca, pentru a asigura realizarea practica a adevarului pe care tocmai l-am stabilit, nu este suficient sa oferim o demonstratie teoretica si nici doar sa fim patrunsi de el. Mintea noastra este atit de natural inclinata spre a nu recunoaste adevarul, incit putem cadea, fara indoiala, prada vechilor greseli, daca nu ne supunem unei discipline riguroase, ale carei reguli prin-cipale, corolare ale precedentei, le vom formula imediat.

1. Primul dintre aceste corolare este : Trebuie sa indepar-tam in mod sistematic toate pre-notiunile. O demonstratie speciala a acestei reguli nu este necesara; ea rezulta din tot ce am spus mai inainte. Ea este, de altfel, baza oricarei metode stiintifice. indoiala metodica a lui Descartes nu este, in fond, decit o aplicatie a ei. Daca, in momentul intemeierii stiintei, Descartes isi face o lege din a pune la indoiala toate ideile primite anterior, inseamna ca nu vrea sa foloseasca decit concepte elaborate stiintific, adica con-struite dupa metoda pe care o instituie; toate cele cu alta origine trebuie respinse, cel putin provizoriu. Am vazut deja ca teoria idolilor a lui Bacon nu are alt inteles. Cele doua mari doctrine, care au fost adesea opuse una alteia, sint concordante in acest punct esential. Trebuie deci ca sociologul, fie atunci cind determina obiectul cercetarilor sale, fie in timpul demonstratiilor lui, sa-si interzica ferm folosirea acestor concepte formate in afara stiintei si pentru nevoi care nu au nimic stiintific. Trebuie sa se elibereze de aceste false evidente care domina spiritul de rind, sa scuture, odata pentru totdeauna, jugul acelor categorii empirice care, prin familiarizare, devin tiranice. Daca uneori nevoia il impinge sa recurga la ele, cel putin s-o faca constient de precaritatea valorii lor, pentru a nu le chema sa joace in cadrul doctrinei un rol de care ele nu sint demne.

in special amestecul sentimentelor e cel care face dificila, in sociologie, desprinderea de familiar. intr-adevar, ne infla-caram pentru credintele noastre politice si religioase, pentru practicile noastre morale cu totul altfel decit pentru lucrurile din lumea fizica; prin urmare, acest caracter pasional se comunica si modului in care le concepem si le explicam pe cele dintii. Ideile pe care ni le facem despre ele ne sint dragi, ca si obiectele aferente lor, capatind astfel o autoritate atit de mare, incit nu suporta nici o opozitie. Orice opinie care le deranjeaza este tratata drept dusman. De exemplu, exista cumva vreo afirmatie care nu este de acord cu ideea pe care ne-o facem despre patriotism sau despre demnitatea individuala? Ea este negata, oricare ar fi dovezile sale. Nu se admite ca ar putea fi adevarata; i se opune o obiectie de principiu sau un refuz, iar pasiunea, ca sa se justifice, sugereaza fara dificultate argumente care pot fi lesne consi-derate decisive. Aceste notiuni pot avea un asemenea prestigiu incit sa nu tolereze deloc examinarea stiintifica. Simplul fapt de a le supune, alaturi de fenomenele pe care le exprima, unei analize reci si seci provoaca revolte in anumite spirite. Oricine cauta sa studieze morala din afara si ca pe o realitate exterioara apare acestor persoane delicate ca vaduvit de simt moral, asa cum cel ce practica vivisectia apare omului simplu ca lipsit de sensibilitate. Departe de a se admite ca aceste sentimente edifica stiinta, se crede totusi ca lor trebuie sa ne adresam pentru a face stiinta lucrurilor la care ele se raporteaza. "Nefericit, scrie un istoric elocvent al religiilor, nefericit este acel savant care abordeaza lucrurile dumnezeirii fSra sa aiba in adincul constiintei lui, in stratul ascuns si indestructibil al fiintei lui, acolo unde doarme sufletul stramosilor, un sanctuar necunoscut din care se ridica din cind in cind un miros de tamiie, un vers de psalm, un strigat dureros sau triumfal pe care, copil fiind, l-a slobozit spre cer pe urma fratilor sai si care-l readuce instantaneu in comuniune cu profetii de altadata'11.

E greu sa protestezi vehement impotriva acestei doctrine mistice care - ca orice misticism, de altfel - nu este in fond decit un empirism deghizat, care neaga orice stiinta. Sentimentele referitoare la lucrurile sociale n-au nici un avantaj fata de celelalte, caci ele n-au alta origine. Ele s-au format de asemenea istoric; sint un produs al experientei umane, dar al unei experiente confuze si dezorganizate. Ele nu se datoreaza nu stiu caror anticipari transcendentale ale realitatii, ci sint rezultanta a tot felul de impresii si de emotii acumulate fSra ordine, la intimplare, fara interpretare metodica. Departe de a ne aduce mai multa ratiune, ele sint constituite exclusiv din sentimente puternice, e drept, dar tulburi. A li se acorda o astfel de prioritate inseamna a da facultatilor inferioare ale inteligentei conducerea asupra celor mai inalte si a le condamna la o logomahie mai mult sau mai putin oratorica. O stiinta astfel facuta nu poate satisface decit spiritele carora le place sa gindeasca mai mult cu inima decit cu mintea, care prefera sintezele imediate si confuze ale senzatiei analizelor perseverente si luminoase ale ratiunii. Sentimentul este obiect al stiintei, nu criteriu al adevarului stiintific. Altminteri, nu exista stiinta care, la inceputurile sale, sa nu fi intimpinat rezistente similare. Mai demult, sentimentele cu privire la lucrurile din lumea fizica, avind ele insele un caracter religios sau moral, se opuneau cu nu mai putina forta constituirii stiintelor fizice. Se poate aprecia ca, urmarita din stiinta in stiinta, aceasta prejudecata va lua sfirsit odata cu disparitia ei din sociologie, cel din urma refugiu al sau, pentru a lasa savantului terenul liber.

2. Regula precedenta este constituita in intregime din negarea prenotiunilor. Ea invata sociologul sa inlature influenta notiunilor comune, pentru a-i indrepta atentia spre fapte; dar ea nu indica felul in care sociologul trebuie sa le inteleaga pe acestea din urma pentru a le studia in mod obiectiv.

Orice investigatie stiintifica cerceteaza un grup determinat de fenomene care raspund uneia si aceleiasi definitii. Primul pas al sociologului trebuie deci sa fie definirea lucrurilor de care se ocupa, pentru a le delimita si pentru a se lamuri pe sine insusi despre ce este vorba. Aceasta este prima si cea mai de neinlocuit conditie a oricarei dovezi si a oricarei verificari; o teorie, intr-adevar, nu poate fi verificata decit daca pot fi recunoscute faptele pe care trebuie sa le lamureasca. Mai mult inca, de vreme ce prin aceasta definitie initiala se constituie chiar obiectul stiintei, aceasta va fi sau nu un lucru, dupa modul in care va fi data aceasta definitie.

Pentru ca definitia sa fie obiectiva, trebuie negresit sa exprime fenomenele nu in functie de o idee a spiritului, ci de proprietatile lor inerente. Trebuie sa le caracterizeze printr-un element integrant al naturii lor, nu prin conformi-tatea la o notiune mai mult ori mai putin ideala. Dar atunci cind sta sa inceapa cercetarea, atunci cind faptele nu au fost supuse nici unei prelucrari, singurele lor insusiri ce ar putea fi intelese sint cele suficient de exterioare pentru a fi imediat vizibile. Cele situate mai in profunzime sint, fSra indoiala, mai esentiale; puterea lor explicativa este mai mare, dar sint necunoscute in aceasta faza a stiintei si n-ar putea fi anticipate decit substituind realitatea cu vreo conceptie a spiritului. Materia acestei definitii fundamentale trebuie cautata printre primele insusiri. Pe de alta parte, e clar ca aceasta definitie va trebui sa cuprinda, fara exceptie si deosebire, orice fenomen care prezinta, in egala masura, aceleasi caractere; caci n-avem nici un drept si nici un mijloc sa alegem intre ele. Aceste proprietati sint in acel moment tot ceea ce stim despre realitate; prin urmare, ele trebuie sa determine in cel mai inalt grad modul in care trebuie grupate faptele. Nu avem nici un alt criteriu care ar putea, chiar partial, sa suspende efectele celui precedent. De unde regula urmatoare: A nu lua niciodata ca obiect de cercetare decit un grup de fenomene definite in prealabil prin anumite caractere exterioare care le sint comune si a le cuprinde in aceeasi cercetare pe toate cele care raspund la aceasta definitie. De exemplu, constatam existenta unui numar oarecare de acte care prezinta toate urmatorul caracter exterior: odata savirsite, determina din partea societatii acea reactie particulara numita pedeapsa. Constituim din ele un grup sui-generis, care cuprinde o anumita categorie de fapte; punem numele de crima oricarui act pedepsit si facem din crima astfel definita obiectul unei stiinte speciale, criminologia. La fel, observam inauntrul tuturor societatilor cunoscute existenta unei societati partiale, recognoscibila dupa acest semn exterior ca este formata din indivizi majori-tatea consangvini si uniti intre ei prin legaturi juridice. Facem din faptele referitoare la ea un grup particular caruia ii dam un nume nou; acestea sint fenomenele vietii domestice. Dam denumirea de familie oricarui agregat de acest gen si facem din familia astfel definita obiectul unei investigatii speciale, care n-a primit inca denumire determi-nata in terminologia sociologica. Cind, mai tirziu, se va trece de la familie in general la diferite tipuri familiale, se va aplica aceeasi regula. Cind se va aborda, de exemplu, studiul clanului sau al familiei din partea mamei sau al familiei patriarhale, se va incepe prin a le defini prin aceeasi metoda. Obiectul fiecarei probleme, fie el general sau parti-cular, trebuie sa se constituie urmind acelasi principiu.

Procedind in acest fel, sociologul vine inca de la inceput in contact direct cu realitatea. intr-adevar, maniera in care faptele sint astfel impartite nu depinde de el, de particularitatea spiritului sau, ci de natura lucrurilor. Semnul care le indica in cutare sau cutare categorie poate fi aratat tuturor, recunoscut de toata lumea, iar afirmatiile unui observator pot fi controlate de catre altii. E drept ca notiunea astfel constituita nu se potriveste intotdeauna sau chiar nu se potriveste adesea cu notiunea comuna. De exemplu, e evident ca pentru simtul comun faptele de gindire libera sau abaterile de la eticheta, atit de frecvent si de sever pedepsite in multe societati, nu sint privite ca niste crime nici chiar in raport cu aceste societati. De asemenea, un clan nu este o familie, in acceptiunea obisnuita a cuvintului. Dar nu are importanta; caci nu trebuie sa descoperim pur si simplu un mijloc care sa ne permita sa regasim cu exactitate faptele carora se aplica cuvintele limbii cotidiene si ideile traduse de ele. Trebuie sa constituim pe de-a-ntregul concepte noi, potrivite nevoilor stiintei si exprimate printr-o terminologie speciala. Fara indoiala, conceptul comun nu-i este inutil savantului; el serveste drept indicator. Prin el sintem informati ca exista undeva un ansamblu de fenomene care sint reunite sub o aceeasi denumire si care, prin urmare, trebuie sa aiba realmente insusiri comune; la fel cum conceptul comun nu e total rupt de fenomene, el ne indica citeodata, in linii mari, in ce directie trebuie cautate. Dar, de vreme ce este prea putin rafinat, este absolut firesc sa nu coincida exact cu conceptul stiintific instituit cu ajutorul sau12.

Oricit de evidenta si de importanta ar fi aceasta regula, ea nu este luata deloc in considerare in sociologie. Tocmai pentru ca trateaza lucruri despre care vorbim mereu, cum ar fi familia, proprietatea, crima etc., adesea i se pare sociolo-gului inutil sa le dea o definitie prealabila si riguroasa. Sintem atit de obisnuiti sa ne folosim de aceste cuvinte, care revin in fiecare clipa in timpul conversatiilor, incit ne pare inutil sa mai precizam sensul in care le folosim. Ne referim doar la notiunea comuna. Ea este adesea foarte ambigua. Aceasta ambiguitate reuneste sub un acelasi nume si in aceeasi explicatie lucruri foarte diferite in realitate. De aici confuzii inextricabile. Astfel, exista doua feluri de uniri monogamice: unele sint de fapt, altele sint de drept. in primele, barbatul n-are decit o femeie, desi, din punct de vedere juridic, ar putea sa aiba mai multe; in celelalte, ii este interzis legal de a fi poligam. Monogamia de fapt se intilneste la mai multe specii de animale si in unele societati inferioare, si nu sporadic, ci cu aceeasi generalitate ca si cum ar fi impusa prin lege. Cind populatia este dispersata pe o suprafata vasta, legaturile sociale sint foarte slabe si, prin urmare, indivizii traiesc izolati unii de altii. De aceea, fiecare om isi cauta in mod firesc o femeie si numai una, pentru ca, in aceasta stare de izolare, este dificil sa aiba mai multe. Monogamia obligatorie, dimpotriva, nu se observa decit in societatile cele mai evoluate. Aceste doua specii de societati conjugale au deci un sens foarte diferit si, cu toate

comune. Daca sint si daca conceptul format prin gruparea faptelor astfel apropiate coincide - daca nu in totalitate (ceea ce este rar), cel putin in cea mai mare parte - cu conceptul comun, se va putea continua desemnarea primului prin acelasi cuvint cu care desemnam pe al doilea si pastrarea in stiinta a expresiei folosite in limba curenta. Dar daca distanta este prea mare si daca notiunea comuna acopera o multime de notiuni distincte, se impune crearea de termeni noi si speciali, acestea, utilizam acelasi cuvint pentru a le numi; de pilda, se spune in mod curent despre anumite animale ca sint monogame, desi nu exista la ele nimic care sa semene cu o obligatie juridica. Or, dl Spencer, abordind studiul casatoriei, foloseste cuvintul monogamie in intelesul sau obisnuit si echivoc, fSra sa-1 defineasca. Drept rezultat, evolutia casa-toriei ii pare a prezenta o anomalie de neinteles, deoarece el crede ca observa forma superioara a unirii sexuale inca de la primele faze ale dezvoltarii istorice cu toate ca sint semne ca ea mai curind dispare in perioada intermediara pentru a reaparea imediat dupa aceea. El conchide ca nu exista un raport constant intre progresul social in general si inaintarea treptata spre un tip perfect de viata familiala. O definitie oportuna ar fi prevenit aceasta eroare13.

in alte cazuri, se trateaza cu mai multa grija definirea obiectului asupra caruia se va concentra cercetarea; dar, in loc sa fie cuprinse in definitie si sa fie grupate in aceeasi categorie toate fenomenele care au aceleasi proprietati exte-rioare, se procedeaza la trierea lor. Se aleg unele dintre ele, un fel de elita, care sint considerate ca fiind singurele cu dreptul de a avea aceste caractere. Cit despre celelalte, se considera ca uzurpeaza aceste semne distinctive si nu se tine seama de ele. Dar este usor de prevazut ca in acest mod nu se poate obtine decit o notiune subiectiva si trunchiata. Aceasta eliminare, intr-adevar, nu se poate face decit dupa o idee preconceputa, pentru ca, la inceputul stiintei, nici o cercetare n-a putut sa stabileasca realitatea acestei uzurpari, presupunind-o posibila. Fenomenele alese nu puteau fi reti-nute decit doar pentru ca erau, mai mult decit altele, conforme cu conceptia ideala care exista despre acest fel de realitate. De exemplu, dl Garofalo, la inceputul Criminologiei sale, demonstreaza foarte bine ca punctul de plecare al acestei stiinte trebuie sa fie "notiunea sociologica a crimei'14. Numai ca, pentru a constitui aceasta notiune, el nu compara absolut toate actele care, in diferitele tipuri sociale, au fost reprimate prin pedepse legale, ci numai pe unele dintre ele, si anume pe acelea care ofenseaza partea medie si permanenta a simtului moral. Cit despre sentimentele morale care au disparut in urma evolutiei, ele nu-i par intemeiate in natura lucrurilor tocmai pentru ca nu au reusit sa supravietuiasca; prin urmare, actele care au fost numite drept criminale fiindca le incalcau, ii par ca nu datoreaza aceasta denumire decit circumstantelor accidentale si mai mult sau mai putin patologice. insa el procedeaza la aceasta eliminare in virtu-tea unei conceptii absolut personale a moralitatii. El pleaca de la ideea ca evolutia morala, luata chiar de la originea ei sau de pe-aproape, duce tot felul de zgura si impuritati pe care apoi le elimina progresiv si ca numai azi a ajuns sa se debaraseze de toate elementele parazitare, care, in mod barbar, ii tulburau cursul. Dar acest principiu nu este nici o axioma evidenta, nici un adevar demonstrat; nu este decit o ipoteza, pe care absolut nimic n-o justifica. Partile variabile ale simtului moral nu sint mai putin intemeiate in natura lucrurilor decit partile invariabile; variatiile prin care au trecut primele ne spun doar ca lucrurile insele s-au schimbat. in zoologie, formele speciale ale speciilor inferioare nu sint privite ca mai putin naturale decit acelea care se repeta la toate treptele scarii animale. La fel, actele considerate drept crime in societatile primitive si care au pierdut pe parcurs aceasta calificare sint realmente criminale in raport cu aceste societati, exact ca si cele pe care con-tinuam sa le reprimam astazi. Primele corespund conditiilor schimbatoare ale vietii sociale, celelalte, conditiilor con-stante; insa nu sint unele mai artificiale decit altele.

Mai mult: chiar atunci cind aceste acte ar dobindi pe nedrept caracter criminologic, totusi ele n-ar trebui separate radical de celelalte; caci formele morbide ale unui fenomen nu sint de alta natura decit formele normale si, prin urmare, este necesar sa le observam atit pe primele cit si pe celelalte pentru a determina aceasta natura. Boala nu se opune sana-tatii; sint doua varietati ale aceluiasi gen, care se clarifica reciproc. Este o regula de mult timp recunoscuta si practi-cata in biologie, ca si in psihologie, pe care sociologul nu e mai putin obligat sa o respecte. Doar daca admitem ca un acelasi fenomen ar putea fi datorat cind unei cauze, cind alteia, adica doar daca negam principiul cauzalitatii, doar atunci cauzele care imprima unui act intr-un mod anormal semnul distinctiv al crimei ar putea sa difere in speta de cele care produc in mod normal acelasi efect; ele se disting doar ca grad sau doar fiindca nu actioneaza in acelasi ansamblu de circumstante. Crima anormala este tot o crima si trebuie, prin urmare, sa intre in definitia crimei. Ce se intimpla insa? Dl Garofalo ia drept gen ceea ce nu este decit specie sau chiar o simpla varietate. Faptele carora li se aplica formula sa privind criminalitatea nu reprezinta decit o minoritate infima printre cele pe care ea ar trebui sa le cuprinda; caci formula sa nu se potriveste nici crimelor religioase, nici crimelor impotriva etichetei, ceremonialului, traditiei etc., care, chiar daca au disparut din codurile noastre moderne, ocupa, dimpotriva, aproape tot dreptul penal al societatilor anterioare.

Aceeasi greseala de metoda face ca anumiti observatori sa refuze salbaticilor orice fel de moralitate15. Ei pleaca de la ideea ca morala noastra este insasi morala; or, este evident ca ea este necunoscuta popoarelor primitive sau ca la ele nu exista decit in stare rudimentara. Dar aceasta definitie este arbitrara. Sa aplicam regula noastra si totul se schimba. Pentru a decide daca un precept este moral sau nu, trebuie sa examinam daca prezinta sau nu semnul exterior al moralitatii; acest semn consta intr-o sanctiune represiva difuza, adica intr-un blam al opiniei publice care sanctio-neaza orice incalcare a preceptelor. De fiecare data cind ne aflam in fata unui fapt care prezinta acest caracter, nu avem dreptul sa-i negam calificarea de moral; caci este proba ca are aceeasi natura ca si celelalte fapte morale. Or, nu numai ca regulile de acest gen se intilnesc in societatile inferioare, dar acolo ele sint mai numeroase decit in cele civilizate. O multitudine de acte care acum sint lasate la libera apre-ciere a indivizilor atunci erau impuse in mod obligatoriu. Iata in ce erori poti fi antrenat atunci cind nu definesti fenomenele sau cind le definesti rau.

Dar, se poate pune intrebarea, a defini fenomenele prin caracterele lor aparente nu inseamna a atribui proprietatilor lor superficiale un fel de prioritate asupra atributelor fundamentale ? Nu inseamna ca, printr-o veritabila inversare a ordinii logice, facem ca lucrurile sa stea pe virfurile lor si nu pe temelii? Astfel, cind se defineste crima prin pedeapsa, esti expus aproape sigur la acuzatia ca vrei sa faci sa decurga crima din pedeapsa sau, dupa o vorba foarte cunoscuta, sa vezi in esafod izvorul rusinii, nu in actul ispasit. Dar reprosul vine dintr-o confuzie. De vreme ce definitia a carei regula tocmai am stabilit-o este plasata la inceputul stiintei, ea n-ar putea avea ca obiect exprimarea esentei realitatii; ea trebuie numai sa ne puna in situatia de a ajunge acolo ulterior. Ea are drept unica sarcina sa ne determine sa luam contact cu lucrurile si, fiindca acestea nu pot fi atinse de catre spirit decit din afara, sa le exprime prin exteriorul lor. Dar nu inseamna ca le explica, ci doar ca ne ofera un punct de sprijin necesar explicatiilor noastre. Cu certitudine, nu pedeapsa face crima, dar prin ea ni se arata in exterior si, prin urmare, de la ea trebuie sa plecam daca vrem sa o intelegem.

Obiectia nu ar fi fondata decit daca aceste caractere exterioare ar fi in acelasi timp si accidentale, adica daca n-ar fi legate de proprietatile fundamentale. in aceste con-ditii, intr-adevar, stiinta, dupa ce le-ar fi semnalat, n-ar mai fi avut nici un mijloc sa mearga mai departe; ea nu ar putea sa coboare mai adinc in realitate, de vreme ce n-ar exista nici un raport intre suprafata si fond. insa daca principiul cauzalitatii nu este un cuvint gol, cind niste caractere deter-minate se regasesc identic si fSra nici o exceptie in toate fenomenele de un anumit tip, poti fi sigur ca ele sint strins legate de natura acestora din urma si ca sint solidare. Daca un grup dat de acte prezinta in egala masura particularitatea ca sint insotite de o sanctiune penala, inseamna ca exista o legatura intima intre pedeapsa si atributele constitutive ale acestor acte. Prin urmare, oricit de superficiale ar fi, aceste proprietati - cu conditia sa fi fost observate metodic - arata savantului drumul pe care trebuie sa-1 urmeze pentru a ajunge mai in profunzimea lucrurilor; ele sint prima si indispensabila veriga a lantului pe care stiinta il va derula dupa aceea in cursul explicatiilor sale.

De vreme ce exteriorul lucrurilor ne este dat prin sen-zatie, se poate spune in rezumat: stiinta, pentru a fi obiectiva, trebuie sa porneasca nu de la concepte care s-au format fara ea, ci de la senzatie. Direct din datele sensibile ea trebuie sa imprumute elementele definitiilor sale initiale. Si, intr-adevar, este suficient sa ne reprezentam in ce consta opera stiintei pentru a intelege ca nu poate sa procedeze altfel. Ea are nevoie de concepte care exprima in mod adecvat lucrurile, asa cum sint si nu asa cum ar fi bine sa fie in practica. insa conceptele constituite in afara actiunii sale nu raspund acestei conditii. Trebuie deci create altele noi si, pentru asta, inde-partind notiunile comune si cuvintele care le exprima, sa se revina la senzatie, materia prima si necesara a tuturor con-ceptelor. Din senzatie emana toate ideile generale, adevarate sau false, stiintifice sau nu. Punctul de plecare al stiintei sau al cunoasterii speculative n-ar putea deci sa fie altul decit acela al cunoasterii comune sau practice. Numai ulterior, dupa felul in care aceasta materie comuna este prelucrata, incep divergentele.

3. Senzatia este cel mai adesea subiectiva. De aceea, este regula in stiintele naturale sa fie indepartate datele sensibile care risca sa fie prea personale pentru observator, pentru a retine exclusiv pe cele care prezinta un grad suficient de obiectivitate. Astfel, fizicianul inlocuieste impresiile vagi produse de temperatura sau electricitate cu reprezentarea vizuala a oscilatiilor termometrului sau electrometrului. Sociologul este obligat la aceleasi precautii. Caracterele exterioare in functie de care defineste obiectul cercetarilor sale trebuie sa fie cit se poate de obiective.

Se poate spune, in principiu, ca faptele sociale sint cu atit mai susceptibile de a fi reprezentate in mod obiectiv, cu cit sint desprinse mai mult de faptele individuale prin care se manifesta.

intr-adevar, o senzatie este cu atit mai obiectiva cu cit obiectul la care ea se raporteaza este mai fix; caci conditia oricarei obiectivitati este existenta unui punct de reper, constant si identic, la care reprezentarea sa poata fi raportata si care sa-i permita eliminarea a tot ceea ce este variabil, asadar subiectiv. Daca singurele puncte de reper date sint ele insele variabile, daca sint mereu diferite in raport cu ele insele, orice masura comuna lipseste si nu avem nici un mijloc pentru a distinge intre impresiile noastre care depind de exterior si cele care vin din noi. Or, viata sociala, in masura in care nu a ajuns sa se izoleze de evenimentele particulare care o incarneaza si sa se separe, are tocmai aceasta proprietate, caci, fiindca aceste evenimente n-au aceeasi fizionomie de fiecare data sau de la un moment la altul si fiindca ea este inseparabila de evenimentele parti-culare, acestea ii transfera propria lor mobilitate. Ea consista atunci in curente libere care sint mereu pe cale de trans-formare si pe care privirea observatorului nu ajunge sa le fixeze. Putem spune ca nu aceasta este latura prin care savantul trebuie sa abordeze studiul realitatii sociale. insa noi stim ca ea prezinta particularitatea ca, fSra a inceta de a fi ea insasi, este susceptibila de a se cristaliza. Obiceiurile colective, in afara actelor individuale pe care le produc, se exprima sub forme definite, reguli juridice, morale, pro-verbe, fapte de structura sociala etc. Cum aceste forme exista in permanenta si nu se schimba cu diferitele lor aplicari, ele constituie un obiect fix, un etalon constant care este totdeauna la indemina observatorului si care nu lasa loc impresiilor subiective si observatiilor personale. O regula de drept este ceea ce este si nu sint doua feluri de a o percepe. De vreme ce, pe de alta parte, aceste practici nu sint decit viata sociala consolidata, e legitim ca, fara contra-indicatii, sa le studiem pe acestea prin celelalte16.

Cind sociologul vrea sa exploreze o ordine oarecare a faptelor sociale, trebuie sa faca efortul de a gasi o perspec-tiva din care faptele apar separate de manifestarile lor individuale. in virtutea acestui principiu, noi am studiat solidaritatea sociala, formele ei diverse si evolutia lor, cu ajutorul sistemului de reguli juridice care le exprima17. De asemenea, daca se incearca diferentierea si clasificarea diferitelor tipuri familiale dupa descrierile literare fScute de calatori si uneori de istorici, exista riscul sa fie confundate speciile cele mai felurite, sa fie apropiate tipurile cele mai indepartate. Daca, dimpotriva, se ia ca baza a acestei clasi-ficari constituirea juridica a familiei si in special dreptul succesoral, se va avea un criteriu obiectiv care, fara a fi infailibil, va preveni totusi multe greseli18. Vrei sa clasifici diferitele feluri de crima? Te vei stradui sa reconstitui manierele de a trai, obiceiurile profesionale folosite in dife-ritele lumi ale crimei si vei recunoaste tot atitea tipuri crimi-nologice cite forme distincte prezinta aceasta organizare. Pentru a studia moravurile si credintele populare, te vei adresa proverbelor, zicatorilor, pe care acestea le exprima. Fara indoiala, procedind astfel, este lasata in mod provizoriu in afara stiintei materia concreta a vietii colective si, totusi, oricit de schimbatoare ar fi ea, n-ai dreptul sa-i postulezi, a priori, neinteligibilitatea. Daca vrei sa urmezi o cale meto-dica, trebuie sa pui temelia stiintei pe un teren solid si nu pe nisip miscator. Trebuie sa abordezi regnul social prin zonele in care el ofera cea mai mare priza investigatiei stiintifice. Numai pe urma va fi posibil sa impingi mai departe cer-cetarea si, prin incercari progresive de apropiere, sa cuprinzi putin cite putin aceasta realitate alunecoasa, pe care spiritul uman nu va reusi poate niciodata sa o controleze in intregime.