Intrebarilor precum: "cine sunt
eu?", "de unde vin?", "incotro ma indrept?" fiecare dintre noi
incearca sa le gaseasca un raspuns, raspuns care
are menirea de a arata principalele caracteristici ale
identitații noastre. Cel mai adesea, pentru a gasi
raspunsurile la aceste intrebari, ne adresam persoanelor care
formeaza cercul nostru de prieteni și, mai ales, familiei noastre;
traim in cadrul unei comunitați, așa ca identitatea
noastra se formeaza și prin raportare la persoanele a caror
parere are importanța pentru noi. Traim alaturi de
ceilalți iar acest lucru iși pune amprenta și asupra modului in
care noi ne percepem pe noi inșine.
Aristotel considera
ca omul este un "ființa sociala", prin acest termen
filosoful dorind sa demonstreze ca omul este destinat traiului
alaturi de semenii sai, in cadrul unor comunitați umane,
fie ele mai mici sau mai mari. Aceasta existența a individului
in cadrul unor comunitați demonstreaza ca omul dispune de o
trasatura esențiala, sociabilitatea. Astfel, omul este
daruit cu capacitatea de a alege sau nu
sa traiasca in cadrul unei anumite comunitați,
de a fi solitar sau nu; de aici, putem ințelege ca omul are
capacitatea de a deduce in mod rațional de a decide daca sa
accepte sau nu societatea și regulile pe baza carora aceasta este
organizata.
Conform lui Aristotel, omul nu este un
individ care traiește izolat, ci inca de la inceputurile
existenței lor, oamenii au cautat sa traiasca
impreuna; de aici și considerentul ca omul are in
moștenirea sa genetica instinctul pentru comunitate. De la traiul
alaturi de ceilalți semeni s-a trecut la formarea și organizarea de comunitați,
unde structura de baza a fost reprezentata de familie; de aici nu a
mai fost decat un pas catre formarea de state, un nivel superior de
organizare a existenței umane. Acestui nivel superior de organizare ii
corespunde aplicarea unor legi corecte, care sa asigure un mediu
sanatos pentru fiecare membru in parte. Aplicarea corecta a
legilor determina instalarea unui climat de ințelegere și
dreptate care se afla in legatura directa cu
raspandirea unui sentiment de fericire printre cetațeni.
Prin urmare, statul este cel care are obligația de a
asigura fericirea tuturor cetațenilor sai, asta in masura
in care aceștia se obliga sa respecte legile statului.
Respectarea legilor statului ține de autoritatea de care statul se
bucura printre cetațenii sai. Vorbim aici de autoritatea
manifestata mai intai in cadrul fiecarei familii, autoritate care
este apoi transferata catre stat.
In cazul in care
omul/cetațeanul se vede lipsit de legile destinate sa-l apere,
implicit de sentimentul de dreptate pe care existența legilor i l-ar fi oferit,
acesta se transforma intr-o ființa total diferita, anume
intr-o ființa rea, ființa ce refuza sa se mai
supuna regulilor și legilor statului. Sentimentul de securitate dat
de existența dreptații sociale dispare și face loc
insecuritații, omul fiind caracterizat ca "antisocial", savarșind
fapte care ii determina pe ceilalți sa il numeasca chiar
și "fiara".
Pentru Aristotel, statul
trebuie sa asigure aplicarea dreptații, numai ca
aceasta virtute nu poate fi deținuta de un individ izolat
caci ea apare in cazul unui raport intre doua sau mai multe persoane.
Natura nu creeaza niciodata fara scop, menirea finala
a statului fiind asigurarea binelui comunitații, stare legata in
mod direct de existența dreptații prin intermediul
aplicarii corecte a legilor.
Prin caracteristica sa de
"ființa sociala", omul demonstreaza capacitatea de a
trai in cadrul unor comunitați pe baza unor reglementari
date de aplicarea și respectarea unor legi; cum menirea cea mai
importana a statului este realizarea și asigurarea dreptații
pentru toți cetațenii sai, putem afirma ca menirea
ultima a statului este de natura morala, anume realizarea
dreptații in vederea instaurarii binelui. Oamenii se supun
legilor, de aici și concluzia la care a ajuns Aristotel, cea conform
careia, statul este anterior individului.
