Relatiile interpersonale: schimbul voluntar

Relatiile interpersonale: schimbul voluntar

E timpul sa introducem si alti indivizi in idila noastra robinsoniana - cu alte cuvinte sa ne extindem analiza la relatiile interpersonale. Problematica nu este simpla existenta a mai multor persoane: pana la urma am putea pur si simplu postula o lume cu un milion de Crusoe pe un milion de insule diferite si n-ar trebui sa extindem discutia o iota. Miza consta in analizarea interactiunii dintre acesti indivizi. Vineri, de pilda, ar putea ajunge intr-o alta parte a insulei si intra in contact cu Crusoe, sau pe o insula diferita, construind ulterior o ambarcatiune cu care ar putea ajunge pe insula acestuia.

Economia a pus in lumina un mare adevar al legii naturale a interactiunilor umane: si anume ca nu doar productia este esentiala pentru prosperitatea si supravietuirea omului, ci si schimbul. Cu alte cuvinte Crusoe ar putea produce pe insula lui - sau pe o parte a acesteia - peste, in timp ce Vineri, pe partea sa, ar putea cultiva grau - in loc ca ambii sa produca amandoua marfurile. Prin schimbul unei parti din pestele prins de primul pentru o parte din graul celuilalt, cei doi pot spori considerabil atat cantitatea de peste cat si cea de paine de care se pot amandoi bucura[1]. Acest important castig pentru ambii il fac cu putinta doua fapte primordiale din natura - legi naturale - pe care se bazeaza intreaga teorie economica: (a) marea varietate de abilitati si interese din randul indivizilor umani; si (b) varietatea resurselor naturale in diferite areale geografice. Daca toata lumea ar fi identic inzestrata cu abilitati si in aceeasi masura interesata de toate, si daca toate arealele geografice ar fi omogene, n-ar mai fi loc pentru schimburi. Dar, in lumea aceasta asa cum este ea, oportunitatea specializarii in cele mai bune utilizari ale resurselor naturale si ale celor umane permite schimburilor sa se multiplice considerabil si sa sporeasca enorm productivitatea si nivelul de trai (satisfacerea nevoilor) al tuturor participantilor.

Daca cineva doreste sa priceapa cat de mult datoram proceselor de schimb, sa analizeze ce s-ar intampla in lumea moderna daca fiecarui individ i s-ar interzice pe neasteptate sa se angajeze in schimburi cu oricine altcineva. Fiecare persoana ar fi nevoita sa-si produca singura toate bunurile si serviciile de care are nevoie. Haosul total, infometarea marii majoritatii a populatiei umane si reintoarcerea la mijloacele primitive de subzistenta a celor putini care ar ramane, vin imediat in minte.

Un alt fapt remarcabil in legatura cu actiunea umana este ca A si B se pot specializa si angaja in schimburi reciproc avantajoase chiar daca unul dintre ei ii este superior celuilalt in ambele linii de productie. Astfel, sa presupunem ca Crusoe ii este superior lui Vineri atat la pescuit cat si la productia de grau. Este in continuare benefic pentru Crusoe sa se concentreze asupra lucrului la care este relativ mai bun. Daca, spre exemplu, e un pescar cu mult mai bun decat Vineri, dar un fermier numai cu ceva mai bun, poate dobandi mai mult din ambele produse concentrandu-se asupra pescuitului si schimband apoi produsul sau contra graului lui Vineri. Sau, pentru a utiliza un exemplu dintr-o economie avansata bazata pe schimb, va fi rentabil pentru un medic sa angajeze o secretara pentru dactilografiere, indosariere, etc. chiar daca este mai bun la aceste ultime activitati, deoarece si-ar elibera timpul pentru o munca mult mai productiva. Aceasta intelegere (insight) a avantajelor schimbului, descoperita de David Ricardo prin a sa Lege a Avantajului Comparativ, ilustreaza ca, pe piata libera a schimburilor voluntare, cel "puternic" nu-l devoreaza sau zdrobeste pe cel "slab", contrar viziunii comune asupra naturii economiei de piata. Din contra, tocmai pe piata libera cei "slabi" se bucura de avantajele productivitatii deoarece este benefic pentru cei "puternici" sa se angajeze in schimburi cu ei.

Procesul schimbului ii permite omului ascensiunea de la izolarea primitiva la civilizatie: ii extinde enorm oportunitatile si posibilitatile de desfacere a produselor; ii permite sa investeasca in masini si alte bunuri de capital de ordin superior ("higher-order capital goods"); creeaza o inlantuire de schimburi - piata libera - care ii permite sa calculeze economic beneficiile si costurile unor metode si agregate de productie extrem de complexe.

Dar economistii uita prea adesea, contempland importanta critica si virtutile pietei libere, ce anume se schimba. Pentru ca nu se schimba pur si simplu mere contra unt, sau aur contra cai. Ceea ce se schimba efectiv nu sunt marfurile insele, ci drepturile de proprietate asupra lor. Cand Smith da in schimb o plasa cu mere pentru o livra de unt a lui Jones, el transfera de fapt dreptul sau de proprietate asupra merelor in schimbul drepturilor de proprietate asupra untului, si vice-versa. Acum ca Smith si nu Jones este cel care detine controlul absolut asupra untului, tot el este cel care il poate consuma sau nu, dupa dorinta; Jones nu mai are nimic de zis in aceasta privinta, fiind in schimb proprietarul absolut al merelor.

Reintorcandu-ne la Crusoe si Vineri, sa presupunem ca alti indivizi, C, D, E li se alatura pe insula. Fiecare se specializeaza in diferite produse; treptat un anumit produs capata - datorita unor calitati precum valoarea ridicata, cererea stabila, divizibilitatea - rolul de mijloc de efectuare a schimburilor. Si aceasta pentru ca se descopera ca utilizarea unui astfel de mijloc extinde considerabil sfera schimburilor si nevoile care pot fi satisfacute prin intermediul pietei. Astfel, un scriitor sau un profesor de economie ar avea mari batai de cap in a-si schimba serviciile pe bucati de paine, componente ale unui radio, o piesa dintr-un costum, etc. Un mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat este indispensabil pentru orice retea vasta de schimburi si, prin urmare, pentru orice economie civilizata.

Un astfel de mediu de efectuare a schimburilor general acceptat este definit ca moneda. S-a descoperit in general ca, pe piata libera, marfurile care se preteaza cel mai bine la a fi utilizate ca moneda au fost metalele pretioase, aurul si argintul. Succesiunea (sequence) schimburilor apare acum astfel: A, detinand in proprietate corpul sau si munca sa, gaseste resurse naturale, le transforma (prin activitatea de pescuit) si produce peste al carui proprietar devine; B isi utilizeaza in mod similar munca pentru a produce grau, al carui proprietar, de asemenea, devine; C descopera pamant care contine aur, il tranforma si produce aurul care devine al sau. Ulterior C da in schimb aurul pentru alte servicii, sa zicem peste de la A. A utilizeaza aurul dandu-l in schimbul graului lui B, etc. Pe scurt, aurul "intra in circulatie", i. e., proprietatea asupra lui este transferata de la persoana la persoana pe masura ce este utilizat ca mijloc general de efectuare a schimburilor. De fiecare data participantii la schimb transfera drepturi de proprietate si, in fiecare caz, drepturile de proprietate se dobandesc in doua, si numai doua, modalitati: (a) prin identificarea si transformarea de resurse naturale ("productie") si (b) prin schimbul produselor unuia contra produselor celuilalt - inclusiv a mijlocului de afectuare a schimburilor, sau a marfii "moneda". Si e limpede ca metoda (b) se reduce din punct de vedere logic la (a), deoarece singura modalitate prin care o persoana poate obtine ceva in schimb este aceea de a ceda din propriile produse. Pe scurt, exista o singura cale spre proprietatea asupra bunurilor: canalul productie-schimb. Daca Smith cedeaza un produs in schimbul unuia al lui Jones pe care acesta l-a dobandit de asemenea intr-un schimb anterior, atunci cineva - fie ca e vorba de persoana de la care Jones a cumparat produsul fie de altcineva mai indepartat in lantul schimburilor - trebuie cu necesitate sa fi fost gasitorul si transformatorul originar al resursei.

Prin urmare, un om poate dobandi "avutie" - un stoc de bunuri de capital sau consum utile - fie "producand-o" el insusi, fie vanzandu-i producatorului acesteia alte bunuri in schimb. Procesul de schimb este reductibil din punct de vedere logic la productia originara. Aceasta consta in "imbinarea muncii cu pamantul" - in identificarea si transformarea resurselor naturale sau, ca in cazul profesorilor sau scriitorilor, prin productia si vanzarea directa a serviciilor propriei munci. Altfel spus: din moment ce intreaga productie de bunuri de capital se reduce in cele din urma la factorii originari munca si pamant, intreaga productie se reduce fie la serviciile muncii fie la identificarea de resurse noi si neutilizate si angrenarea acestora in procesul de productie prin intermediul energiei muncii.[2]

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Un individ mai poate obtine avutii in mod voluntar si altfel: prin cadouri. Astfel Crusoe, dand peste Vineri intr-un alt colt al insulei, iar putea oferi in dar cate ceva - alimente sau alte lucruri necesare traiului. Intr-o astfel de situatie, cel care daruieste nu primeste un alt bun sau serviciu alienabil de la partea cealalta, ci satisfactia psihica de a fi facut ceva pentru beneficiar. In cazul cadourilor procesul de achizitie se reduce de asemenea la productie si schimb - si in cele din urma din nou la productie, deoarece un cadou trebuie precedat de productie, daca nu direct ca in acest caz, atunci undeva anterior pe fir.

Am analizat pana aici procesul de schimb al unei multitudini de bunuri de consum. Trebuie sa completam acum tabloul lumii reale analizand schimburile ce au loc de-a lungul structurii productiei. Si asta pentru ca intr-o economie avansata schimburile nu sunt numai "orizontale" (de bunuri de consum), ci si "verticale": se succed dinspre transformarea originara a resurselor naturale, trecand prin diferitele tipuri de bunuri de capital, pana la stadiul final al consumului.

Sa ne indreptam atentia asupra unui sir vertical de schimburi asa cum apare el intr-o economie bazata pe schimb. Smith transforma resursele naturale construindu-si o secure; in loc s-o foloseasca la confectionarea altui produs, ca specialist angrenat intr-o vasta economie de schimb, el o vinde pentru aur (bani). Smith, producator al securii, ii transfera dreptul sau de proprietate lui Jones, in schimbul unei anumite cantitati din aurul acestuia - cantitatea exacta de aur fiind convenita voluntar de catre cele doua parti. Jones ia acum securea si taie lemne, pe care le vinde apoi lui Johnson contra aur; Johnson le vinde mai departe lui Robbins, un constructor, contra aur, iar Robbins la randul sau construieste o casa in schimbul aurului clientului sau, Benton. (Ar trebui sa fie de la sine inteles ca aceasta retea verticala de schimburi nu s-ar putea realiza in absenta unui mijloc monetar de efectuare a schimburilor.)

Pentru a ne completa imaginea asupra economiei de piata, sa presupunem ca Jones a taiat lemnele, dar ca trebuie sa le expedieze in josul raului pentru a i le transfera lui Johnson; Jones, asadar, vinde lemnul unui alt intermediar, Polk, care ii angajeaza pe X,Y si Z sa transporte bustenii pana la Johnson. Ce s-a intampla aici? Si de ce utilizarea muncii lui X, Y si Z in transformarea si transportul bustenilor catre o locatie mai convenabila, nu le da acestora dreptul de proprietate asupra lor?

S-au intamplat urmatoarele: Polk a transferat aur lui X, Y si Z in schimbul serviciilor muncii acestora de a transporta bustenii. El nu i-a vandut acestor oameni pentru bani; in schimb, le-a "vandut" bani contra serviciilor muncii lor in manipularea bustenilor. Altfel spus, Polk a cumparat probabil bustenii de la Jones pentru 40 de uncii de aur, dupa care i-a platit pe X, Y, si Z cu cate 20 de uncii pentru transport si apoi i-a vandut bustenii lui Johnson pentru 110 uncii de aur. Deci castigul net al lui Polk de pe urma intregii tranzactii a fost de 10 uncii de aur. X, Y si Z, daca ar fi dorit, ar fi putut cumpara ei insisi bustenii de la Jones pentru 40 de uncii, apoi a-i transporta si vinde lui Johnson cu 110, ramanand in buzunar cu 10 uncii. De ce nu au facut-o? Deoarece (a) nu au avut capital; altfel spus, nu au economisit banii necesari prin reducerea anterioara a consumului suficient de mult sub nivelul venitului pentru a acumula cele 40 de uncii; si/sau (b) doreau remunerare monetara in timp ce munceau, nefiind dispusi sa astepte numarul de luni necesar pentru expedierea si vanzarea bustenilor; si/sau (c) nu erau dispusi sa-si asume povara riscului ca bustenii intr-adevar sa nu se vanda cu 110 uncii. Astfel, functia indispensabila si extrem de importanta a lui Polk, capitalistul din exemplul nostru de economie de piata, este aceea de a-i degreva pe muncitori de necesitatea de a-si restrictiona consumul si a acumula ei insisi capital, precum si de a astepta sa fie remunerati pana in momentul in care produsul (in cazul fericit) se va fi vandut cu profit mai departe de-a lungul structurii productiei. Prin urmare, capitalistul, departe de a-i priva pe muncitori de drepturile de proprietate legitime asupra produsului final, face cu putinta plata acestora considerabil in avans fata de vanzarea bunurilor. Mai mult, capitalistul, in capacitatea sa anticipativa sau antreprenoriala, ii degreveaza pe muncitori de riscul ca marfa sa nu se vanda cu profit, sau chiar sa se vanda in pierdere.

Capitalistul asadar, este un individ care a muncit, a economisit din roadele muncii sale (i.e. si-a restrictionat consumul) si, printr-o serie de contracte voluntare a (a) cumparat drepturi de proprietate asupra unor bunuri de capital si (b) a platit muncitorii pentru serviciile muncii lor in transformarea acestor bunuri de capital in bunuri mai apropiate de stadiul final al consumului. Sa observam inca o data ca nimeni nu ii impiedica pe muncitori sa economiseasca ei insisi si sa cumpere bunuri de capital de la proprietarii acestora si apoi sa-si exercite munca asupra propriilor bunuri de capital, in cele din urma vanzand produsele si incasand profiturile. In fapt, capitalistii le produc un mare serviciu acestor muncitori, facand cu putinta intreaga si complexa retea verticala de schimburi dintr-o economie moderna. Si asta pentru ca economisesc banii necesari pentru cumpararea bunurilor de capital si plata muncitorilor pentru "prelucrarea" lor ulterioara, in avans fata de momentul vanzarii[3].

In fiecare stadiu al productiei deci, un om produce exercitandu-si munca asupra bunurilor tangibile. Daca acestea erau anterior neutilizate si nedetinute in proprietate, atunci munca sa le angreneaza automat in sfera sa de control, in "proprietatea" sa. Daca bunurile erau deja proprietatea altcuiva, atunci exista posibilitatea fie ca proprietarul sa ii vanda aceste bunuri (de capital) pentru bani muncitorului nostru, dupa care ultimul isi poate exercita munca asupra lor; fie ca proprietarul anterior sa cumpere in schimbul unei sume de bani serviciile muncii acestuia pentru a prelucra bunul mai departe si a-l vinde ulterior urmatorului cumparator. Acest proces se reduce, de asemenea, la productia originara bazata pe resurse neutilizate si munca, deoarece capitalistul - proprietarul anterior din exemplul nostru - si-a dobandit in ultima analiza proprietatea prin: productie originara; schimb voluntar; si economii banesti. Astfel, intreaga proprietate de pe piata libera se reduce in cele din urma la: (a) proprietatea fiecarui individ asupra persoanei si muncii sale; la (b) proprietatea fiecaruia asupra resurselor naturale neutilizate pe care le descopera si pe care le transforma prin munca sa; si la (c) schimbul produselor dobandite pe cele doua cai, (a) si (b), contra output-ului produs in mod similar de ceilalti participanti la piata.

Aceeasi regula este valabila si in cazul tuturor detinerilor de moneda marfa de pe piata. Dupa cum am vazut, banii sunt fie (1) produsi prin munca o data cu transformarea resurselor primare (e.g., exploatarea aurului); fie (b) obtinuti prin vanzarea propriilor produse - sau vanzarea bunurilor cumparate anterior cu produsul propriei munci - in schimbul aurului detinut de altcineva. Din nou, asa cum varianta (c) din paragraful anterior se reduce din punct de vedere logic la (a) si (b), productia precedand schimbul - tot asa si aici (2) se reduce in cele din urma din punct de vedere logic la (1).

In societatea libera pe care o descriem asadar, intreaga proprietate este in cele din urma reductibila la proprietatea naturala a fiecarui individ asupra lui insusi si la resursele naturale pe care le transforma angrenandu-le in productie. Piata libera este o societate a schimburilor voluntare si, prin urmare, reciproc avantajoase, de titluri de proprietate intre producatori specializati. S-a adus deseori obiectia ca aceasta economie de piata are la baza doctrina pernicioasa conform careia "munca este tratata ca o marfa". Insa realitatea este ca serviciile muncii sunt intr-adevar o marfa, deoarece, ca in cazul proprietatii tangibile, ele pot fi instrainate, deci cedate in schimbul altor bunuri si servicii. Serviciile muncii unei persoane sunt alienabile, dar vointa sa nu. Si, mai mult, este o situatie cat se poate de fericita pentru umanitate ca lucrurile stau asa; pentru ca aceasta alienabilitate inseamna ca (1) un profesor sau medic sau oricine altcineva poate sa-si vanda serviciile pentru bani; si ca (2) muncitorii pot sa-si vanda serviciile productive capitalistilor, pentru bani. Daca aceste lucruri n-ar fi posibile, structura de capital necesara civilizatiei n-ar putea fi dezvoltata si serviciile vitale ale muncii nimanui n-ar putea fi cumparate de semeni.

Distinctia intre serviciile alienabile ale muncii unui individ si vointa sa inalienabila poate fi mai in profunzime lamurita: un om poate instraina serviciile muncii sale, dar nu poate vinde valoarea viitoare capitalizata a acestor servicii. Altfel spus, nu poate, prin firea lucrurilor, sa se vanda in sclavie si sa treaca la punerea in aplicare a acestei vanzari - deoarece aceasta ar insemna ca vointa viitoare si controlul asupra propriei persoane, ar fi cedate in avans. Pe scurt, un om isi poate exercita prin natura lucrurilor munca in mod curent in beneficiul altcuiva, dar nu se poate transforma, chiar daca si-ar dori, in bunul de capital permanent al altui individ. Caci nu se poate debarasa de propria sa vointa, care s-ar putea schimba pe viitor si ar putea repudia aranjamentul curent. Conceptul de "sclavie voluntara" este intr-adevar unul contradictoriu, deoarece atata timp cat un slujitor ramane totalmente supus vointei stapanului in mod voluntar, nu este inca sclav din moment ce supunerea este voluntara; pe cand daca ulterior s-ar razgandi, iar stapanul l-ar mentine in sclavie prin forta, atunci sclavia n-ar mai fi volunara. Dar mai multe despre coercitie mai incolo.

Societatea pe care am descris-o in aceasta sectiune - societatea schimburilor libere si voluntare - poate fi denumita "societatea libera" sau societatea "libertatii depline". Cea mai mare parte a acestei lucrari va fi dedicata evidentierii implicatiilor unui astfel de sistem. Termenul de "piata libera", desi trimite in mod adecvat la reteaua de critica importanta a schimburilor libere si voluntare, este insuficient o data ce se trece dincolo de perspectiva economica ingusta sau praxeologica. Deoarece este vital sa se realizeze ca piata libera inseamna schimburi de titluri de proprietate si ca, in consecinta, ea este necesarmente ancorata intr-o societate libera mai extinsa - bazata pe anumite tipare ale drepturilor si titlurilor de proprietate. Am descris societatea libera ca pe una in care titlurile de proprietate sunt fundamentate pe realitatile primordiale naturale ale omului: proprietatea ego-ului fiecarui individ asupra propriei persoane si propriei munci, precum si asupra resurselor naturale pe care le descopera si transforma. Alienabilitatea fireasca a proprietatii tangibile ca si a serviciilor muncii face cu putinta reteaua schimburilor libere de titluri de proprietate.

Regimul libertatii depline - societatea libertariana - poate fi descris ca o societate in care titlurile de proprietate nu sunt "distribuite", in care, pe scurt, proprietatea asupra persoanei sau bunurilor tangibile nu este molestata, violata sau in vreun alt fel agresata de nimeni. Dar aceasta inseamna ca libertatea absoluta, in sensul social, poate fi dobandita nu doar de un Crusoe izolat ci si de catre fiecare membru al oricarei societati, indiferent cat de complexa sau avansata ar fi aceasta. Deoarece orice om se bucura de libertate absoluta - libertate deplina - daca, la fel ca in cazul lui Crusoe, proprietatea sa (asupra persoanei si tangibilelor) "natural" detinuta este ferita de invaziune sau molestare din partea altor indivizi. Si bineinteles, ca parte a unei societati a schimburilor voluntare, fiecare se poate bucura de libertate absoluta nu in izolare robinsoniana, ci in mijlocul civilizatiei, armoniei, relatiilor sociale si productivitatii incomparabil mai mare a schimburilor de drepturi de proprietate cu semenii sai. Libertatea absoluta, prin urmare, nu trebuie sa fie sacrificata ca pret de platit pentru instaurarea civilizatiei; oamenii se nasc liberi si nu trebuie niciodata sa ajunga in lanturi. Omul poate dobandi libertatea si abundenta, libertatea si civilizatia.

Acest adevar poate fi pus in umbra daca se persista in confuzia intre "libertate" si putere. Am vazut absurditatea afirmatiei conform careia omul nu are libertate de vointa deoarece nu are puterea de a incalca legile naturii sale - deoarece nu poate traversa oceane dintr-un salt. Este la fel de absurd a spune ca omul nu este "realmente" liber in societatea libera deoarece, in aceasta societate, nimeni nu este "liber" sa comita agresiune impotriva altui individ sau sa-i incalce proprietatea. La acest punct, din nou, critica nu vizeaza realmente libertatea ci puterea; intr-o societate libera, nimanui nu i s-ar permite (sau nimeni nu si-ar permite) sa invadeze proprietatea altcuiva. Aceasta ar insemna ca puterea lui de actiune ar fi limitata; asa cum puterea omului este intotdeauna limitata de natura sa; nu ar fi vorba de nici o ingradire a libertatii sale. Pentru ca daca definim libertatea, inca o data, ca absenta agresiunii asupra persoanei si proprietatii oricarui individ de catre alt individ, confuzia fatala intre libertate si putere este in sfarsit inlaturata[4]. Vedem in mod limpede deci, ca o presupusa "libertate de a fura sau vatama" - pe scurt, de a agresa - n-ar mai fi nicidecum libertate, deoarece ar permite ca cineva - victima unui atac - sa fie privat de dreptul sau asupra persoanei si proprietatii - pe scurt sa i se incalce libertatea[5]. Puterea fiecarui om, prin urmare, este intotdeauna in mod necesar limitata de realitatile conditiei umane, de natura omului si lumea lui; dar este unul din aspectele remarcabile ale conditiei lui ca fiecare persoana poate fi pe deplin libera, chiar intr-o lume a interactiunii complexe si a schimbului. Mai mult, este de asemenea adevarat ca puterea oricarui om de a actiona si consuma este incomparabil mai mare intr-o astfel de lume a interactiunii complexe decat ar fi intr-o societate primitiva sau una de tip Crusoe.

O precizare vitala: daca incercam sa punem bazele unei etici umane (in cazul nostru acel subset al eticii care trateaza violenta), atunci pentru a fi o etica valida, aceasta teorie trebuie sa fie valabila pentru toti indivizii umani, indiferent de plasarea lor in timp sau spatiu[6]. Acesta este unul dintre atributele notabile ale dreptului natural - aplicabilitatea la nivelul tuturor oamenilor, indiferent de spatiu si timp. Astfel, legea etica naturala isi gaseste locul alaturi de legile naturale fizice sau "stiintifice". Dar societatea libertatii este singura societate care poate aplica aceleasi reguli fundamentale fiecarui individ, indiferent de spatiu si timp. Aceasta este una dintre modalitatile prin care ratiunea poate selecta intre o teorie a dreptului natural si teoriile rivale - la fel cum ratiunea poate alege intre mai multe teorii economice, sau de alt tip, concurente. Astfel, daca cineva pretinde ca familiile Hohenzollern sau Bourbon au "dreptul natural" de a stapani peste toti ceilalti, acest tip de doctrina este simplu respinsa prin indicarea faptului ca nu avem de a face in acest caz cu o etica uniforma pentru fiecare persoana: pozitia cuiva in ordinea etica fiind dependenta accidentul de a fi, sau a nu fi, un Hohenzollern. In mod similar, daca cineva afirma ca fiecare om are un "drept natural" la trei mese decente pe zi, este mai mult decat evident ca aceasta este o teorie eronata a legii naturale sau a dreptului natural; si asta pentru ca exista nenumarate momente si locuri in care este fizic imposibila asigurarea a trei mese decente pentru toti, sau chiar pentru majoritatea populatiei. Prin urmare acesta nu poate fi avansat ca fiind vreun fel de "drept natural". Pe de alta parte, sa consideram statutul universal al eticii libertatii si al dreptului natural la persoana si proprietate care rezulta de pe urma unui astfel de sistem etic. Fiecare persoana, in orice moment si in orice loc, poate sta sub regulile fundamentale: proprietatea asupra propriei persoane, proprietatea asupra resurselor, anterior neutilizate, angrenate in sfera proprie de control si transformate; si proprietatea asupra tuturor derivatelor acestei proprietati fundamentale - fie pe calea schimburilor, fie pe cea a cadourilor voluntare. Aceste reguli - pe care le-am putea denumi "regulile proprietatii naturale" - pot fi aplicate clar, iar proprietatea de acest tip poate fi aparata, indiferent de timp sau loc si indiferent de realizarile economice ale societatii. Este cu neputinta ca orice alt sistem social sa fie calificat drept lege naturala universala; caci daca exista stapanire coercitiva de catre o persoana sau grup asupra altora (si toate stapanirile impartasesc aceasta hegemonie), atunci este cu neputinta ca aceleasi reguli sa li se aplice tuturor; numai o lume fara stapani, pur libertariana poate indeplini criteriile dreptului natural si ale legii naturale, sau, mai important, conditiile unei etici universale pentru intreaga umanitate.

[1] Asupra analizei economice a tuturor acestor probleme, vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J.: Van Nostrand, 1962), cap. 2.

[2] Ca bunurile de capital se reduc la munca si pamant ca factori originari constituie un rezultat fundamental al Scolii Austriece de Economie. Vezi, in special, Eugen von Böhm-Bawerk, The Positive Theory of Capital, vol. 2 al Capital and Interest (South Holland, Ill.: Libertarian Press, 1959).

[3] In termeni economici tehnici , muncitorii - alegand sa incaseze banii in avans - castiga "produsul valoric marginal actualizat" al muncii lor - actualizarea vizand valoarea pe care muncitorii o dobandesc incasand banii acum si nu mai tarziu. Capitalistii, avansand bani acum si degrevandu-i pe muncitori de povara asteptarii, castiga discount-ul aferent "preferintei de timp"; cei vizionari castiga de asemenea si rasplata pentru faptul de a fi fost anticipatori mai buni ai viitorului in conditii de incertitudine, sub forma "profiturilor pure". Antreprenorii mai nepriceputi in a anticipa sufera pierderi pentru gestionarea precara a deciziilor in conditii de incertitudine. Vezi Rothbard, Man, Economy, and State, urm.

[4] Vom vedea mai tarziu ca aceasta definitie a libertatii trebuie clarificata in sensul evidentierii "absentei agresiunii asupra proprietatii legitime a unui individ", legitimitatea presupunand, inca o data, dreptul de proprietate asupra persoanei, asupra proprietatii produse si asupra roadelor schimburilor voluntare pe care acestea le fac cu putinta.

[5] Pentru o critica a argumentului "libertatii de a fura sau vatama" impotriva pozitiei libertariene, vezi Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a doua (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977), p. 242.

[6] Asupra necesitatii ca legile etice sa fie universal constrangatoare, vezi R. M. Hare, The Language of Morals (Oxford: Clarendon Press, 1952), p. 162; Marcus Singer, Generalization in Ethics (New York: Knopf, 1961), pp. 13-33.